CAPITOLUL III / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

Apus de soare la Athos – pe când soarele se pregătea să asfințească, eu urcam, pregătindu-mă să răsar! Apusul soarelui m’a găsit suind, cu mare anevoie, o potecă strâmtă și abruptă spre… răsărit! Săraci în credință, aflăm cu greu o bucurie în astfel de urcușuri către cei plini de credință, care au luat hotărârea vitejească de a părăsi lumea, cu toate atracțiile și plăcerile ei, și au îmbrățișat nevoința. Urcam undeva pe partea de miazănoapte a Athosului. Voiam să pun în lucrare cuvintele Sfântului Ioán Gură-de-Aur: „Până-ți este dorința caldă, îndreaptă-te spre acești îngeri și fă-o mai caldă. Pentru că graiurile omenești nu-ți vor putea aprinde inima așa cum o poate face vederea dumnezeieștilor lucruri.”

De-a dreapta și de-a stânga se ridicau stânci de nepătruns, cu vârfurile lor ascuțite, parcă străpungând cerul, așa cum o fac și glasurile și viețile locuitorilor Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu Rugăciunea lui Iisus pe buze, în inimă, înlăuntrul ființei mele – căci așa ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu simțământul unui simplu pelerin. La mică distanță de potecă, printre stânci, se puteau vedea colibe mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sânt în peșteri, altele ies puțin în afară, și când le privești ți se pare că vor cădea în mare. Înlăuntrul acestor peșteri trăiesc albinele cele duhovnicești, gătind mierea cea dulce a isihiei. Mi-a venit atunci în minte cântarea alcătuită de Sfântul Nicódim pentru sfinții aghioriți și am început s’o cânt: „O, de-Dumnezeu-alese albine, care în peșterile și crăpăturile pământului din Sfântul Munte, ca în niște stupi înțelegători, preadulcea miere a isihiei o prefac în faguri.”

Chilii asemănătoare sunt și în partea de miazăzi a Muntelui, cunoscută sub numele de Karulia. Acolo, priveliștea este nespus mai uimitoare. „Pe suprafața roșiatică a stâncilor ce par acoperite de rugină atârnă una de alta mai multe colibe, în vârf, la o înălțime amețitoare. Unele dintre ele sânt peșteri cu intrarea închisă de pereți, având doar o mică deschizătură. În altă parte, o ieșitură a stâncii a dat putința unui pustnic curajos să clădească un paraclis îngust, una sau două chilii și o grădină strâmtă din care a răsărit o minunată pădure de chiparoși în pământul adus din alt loc, dând peisajului o imagine exotică. Culoarea curată în care sânt înveșmântate toate aceste locuri ascunse le face să arate ca niște cuiburi de pescăruși. Schimnicii comunică între ei prin poteci, nevăzute de pe mare. Dar să urci pe ele înseamnă să iei o hotărâre foarte îndrăzneață. Sânt mulți pustnici care n’au ieșit de ani de zile din ograda strâmtă. De aceea, în schiturile mai mari sânt cimitire, iar în peșteri firide unde se păstrează rămășițele fraților; pe fruntea fiecărui craniu este trecut numele fratelui și data morții sale.” /Fótie Kontóglu/

Acești pescăruși duhovnicești, porumbeii Raiului, care-L trăiesc pe Dumnezeu și se înalță până la al treilea Cer, sânt răspândiți de o parte și de alta a stâncilor. Oricine urcă acea potecă strâmtă din partea de miazănoapte a Muntelui, pe care o urcam și eu la asfințit, poate vedea aceeași priveliște. Și se înfioară. Simte harul lui Dumnezeu răcorindu-l și totodată mistuindu-l, precum „rugul aprins” al lui Moisì. Îi vin în minte chipuri de părinți înaintași, trecuți prin acel loc, ce dorm acum în pace și liniște, așteptând glasul Arhanghelului să vestească venirea Mirelui căruia i se vor dărui spre nuntă; fără tăgadă, inima lui este departe de lume și de toate plăcerile ei. Ei au luptat aici o viață întreagă ca să poată găsi pacea, și au aflat-o. Acum se odihnesc în sânul lui Avraam. Glasul lui Hristos: „N’a murit, ci doarme,” /Mat. 9:24/ răsună încet în aceste locuri retrase.

Urcam cu gânduri și simțăminte aparte. Întregul ținut era stăpânit de liniște. Arareori se auzeau țipetele păsărilor sălbatice ce zburau pe deasupra, sau chiar privighetori cântând. „Athosul multe și minunate privighetori hrănește.” /Sfântul Nicódim Aghioritul/ Din când în când, puteam auzi răsunând niște zgomote înfundate. Mergând, am ajuns la o căsuță, unde am zărit un pustnic ce încerca să spargă o piatră.

– Blagosloviți, Ghéronda, am spus.

– Domnul! mi-a răspuns.

Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, ți se răspunde: „Domnul (să te blagoslovească).” Ei cunosc foarte bine însemnătatea lui Hristos pentru viața duhovnicească. Își cunosc și propriile slăbiciuni. Domnul este dorirea lor și locuința lor adevărată. Îi repetă foarte des numele, pentru că trăiesc în prezența Sa. El este Cel ce „doarme cu ei, se trezește cu ei, le îndulcește și le încântă inima prin mângâierea Sfântului Duh.”

– Ce faceți acolo, Ghéronda?

– Încerc, fiule, să sparg bolovanul acesta, ca să fac un mic rezervor – să adun apa de ploaie, pentru a putea bea puțin. Anul trecut, mult am suferit de sete…

– Dar e o muncă foarte grea! Cu atât mai mult, fără uneltele potrivite…

– Ce pot face? Trupul are nevoie de apă. Mă va ajuta Dumnezeu. Ne putem lipsi de toate aici, în pustie, dar tot e nevoie de puțină apă. Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine.

„Eu, să binecuvântez chilia celui binecuvântat?!” – m’am gândit. „Necurățitul, să sfințească pe cel curățit?!”

Am intrat în chilie încet, cu mare grijă. În chilia unui pustnic intri cu teamă, ca într’un loc de taină. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sânt lucruri fără însemnătate pentru nevoitorul lui Hristos. Cum să găsești timp pentru așa ceva? Mi-a adus puțină apă și niște rahat, semne ale dragostei lui. Cu adevărat, în pustia aceea înțelegi dragostea curată și sinceră. Întreaga inimă a monahului se regăsește pe tava aceea mică, cu puțină apă și dulceață! El îți dăruiește totul.

– Vii din lume?

– Da.

– Cum e acolo?

E o întrebare obișnuită în Sfântul Munte. În acest caz, totuși, ea are o mare însemnătate – căci cel ce întreabă a părăsit, acum cincizeci de ani, lumea care se îndreaptă spre nimicire și nu s’a mai întors. Pustnicul știe, așadar, foarte bine ce înseamnă „lumea.” Este zidirea lui Dumnezeu, dar totodată amăgirea Celui viclean. Nu l-a înșelat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor lui Dumnezeu? Câți dintre noi nu pățesc la fel?

– Lumea, Ghéronda, s’a depărtat de Dumnezeu. Nu-și mai amintește de El, nici nu mai trăiește după poruncile Sale. Bisericile sânt goale, în schimb toate locurile diavolului sânt pline. Oamenii au părăsit duhovnicii și au umplut spitalele de boli mintale. Slujbele le aduc numai neliniște, și toate grijile lor sânt lumești. Azi avem alegeri, mâine cade guvernul, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare și sânt nepăsători față de Scriptură. Ceasuri întregi urmăresc filme însuflate de diavol, care îi amorțesc, și nu învață din Viețile Sfinților…

– O, lumea aceasta nefericită! – răspunse pustnicul. E cârmuită de diavol. Zilnic le-aduce oamenilor lucruri și întâmplări ca să le-alunge din minte pomenirea lui Hristos. Îi face să nu se mai uite la ei înșiși și să nu le mai pese de necurăția lor lăuntrică. Îi face să fie mai interesați de alții decât de ei înșiși. Asta-i fuga de la Dumnezeu și teama despre care ai vorbit mai devreme! Adam a păcătuit, s’a ascuns, a fugit de Dumnezeu – apoi au urmat toate suferințele. Același lucru îl fac și oamenii de azi. Mă rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pre mine și lumea ta.” Toată noaptea mă rog, ca Dumnezeu să arate către lume mila Sa. Aceasta este menirea noastră, în aceste vremi tulburi. Sorții cad asupra noastră să fim mucenici.

Pustnicul mi-a mai spus și altele. De câte ori vizitezi Athosul, auzi acest fel de înțelepciune la fiecare pas. I-am mulțumit, am cerut binecuvântare, l-am rugat să mă pomenească în rugăciunile sale și, gânditor, am ieșit din chilia ce-i este acum mormânt, dar din care va învia întru viața cea adevărată.


Sursa: O noapte în pustia sfântului munte, Mitropolitul Ierothei (Vlahos), Editura Predania, 2017.


Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie(θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația(αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

2 Comments

  • Mitropolitul Hierotheos descrie salutarea în Sfântul Munte și cum binecuvântează călugării:

    Mergând, am ajuns la o căsuță, unde am zărit un pustnic ce încerca să spargă o piatră.

    – Blagosloviți, Ghéronda, am spus.

    – Domnul! mi-a răspuns.

    Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, ți se răspunde: «Domnul (să te blagoslovească).» Ei cunosc foarte bine însemnătatea lui Hristos pentru viața duhovnicească. Își cunosc și propriile slăbiciuni. Domnul este dorirea lor și locuința lor adevărată. Îi repetă foarte des numele, pentru că trăiesc în prezența Sa. El este Cel ce «doarme cu ei, se trezește cu ei, le îndulcește și le încântă inima prin mângâierea Sfântului Duh».

  • Mitropolitul Hierotheos descrie călugărului athonit situația oamenilor din lume și cauza majorității problemelor:

    – Vii din lume?

    – Da.

    – Cum e acolo?
    – Lumea, Ghéronda, s’a depărtat de Dumnezeu. Nu-și mai amintește de El, nici nu mai trăiește după poruncile Sale. Bisericile sânt goale, în schimb toate locurile diavolului sânt pline. Oamenii au părăsit duhovnicii și au umplut spitalele de boli mintale. Slujbele le aduc numai neliniște, și toate grijile lor sânt lumești. Azi avem alegeri, mâine cade guvernul, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare și sânt nepăsători față de Scriptură. Ceasuri întregi urmăresc filme însuflate de diavol, care îi amorțesc, și nu învață din Viețile Sfinților…

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: