CAPITOLUL IV / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

CAPITOLUL IV:
Întâlnirea cu pustnicul

Mi-am urmat drumul spre înălțimi, spre muntele Schimbării mele la Față. Și în sfârșit, cu mare greutate, am ajuns la locul pe care doream să-l cercetez. Am stat puțin afară, să mă odihnesc. Chilia unui pustnic, mă gândeam, nu este doar un loc de taină, ci și un „ceresc lăcaș.” Cel ce locuiește acolo și se îndeletnicește cu isihia și rugăciunea este un Apostol al lui Hristos. Sfântul Grigórie Palamà spune aceasta într’una din omiliile sale către Thessaloniceni, plecând de la faptul că, în Duminica Învierii, Sfântul Apostol Thóma nu s’a învrednicit a-L vedea pe Hristos cel Înviat, nefiind împreună cu ceilalți Apostoli; L-a văzut însă pe Domnul după opt zile, împreună cu ceilalți Apostoli. Și spune Sfântul lui Dumnezeu: „Duminica, dupre Dumnezeiasca Liturghie, îngrijește-te să găsești pre cineva ce urmează Apostolilor lui Hristos și rămâne deoparte, în tăcută rugăciune, psalmodiind și dorindu-l pe Hristos. De-l găsești, intră în chilia lui, cu credință, ca într’un loc sfânt, pentru că are sfințitoarea putere a Sfântului Duh. Și cât mai mult să zăbovești acolo, vorbind cu el despre Dumnezeu și cele cerești și, cu smerenie, cerând povățuire și ajutor prin blagoslovenia sa. Atunci, Domnul Iisus nevăzut va veni și la tine, precum a venit la Thóma. El va da pace sufletului tău, îți va înmulți credința, te va sprijini și te va număra cu aleșii Împărăției Cerurilor.”

Urmând poveței Sfântului, m’am apropiat de chilie ca de-un loc de taină. Înlăuntru am avut simțământul că Ghéronda era un Apostol al lui Hristos, care L-a văzut de pe acum pe Mântuitorul și era în lăcașurile Ierusalimului Ceresc; pentru aceasta, a ajuns dumnezeu după har și se face părtaș energiilor nezidite ale lui Dumnezeu, având tot ceea ce are Dumnezeu, în afară de Esența sa. „Toate cele ale lui Dumnezeu le are cel îndumnezeit prin har, afară de Ființarea sa.” /Sfântul Grigórie Palamà/ Cum aș putea să-l socotesc altcumva, dacă așa vorbește Dumnezeu despre el prin Sfântul Grigórie? Am vrut, asemenea lui Thóma, să-L văd pe Hristos, de aceea am hotărât să mă apropii de Ghéronda cu smerenie și pocăință, și să împlinesc orice mi-ar fi spus. După cum își va da seama și cititorul, după această convorbire despre Dumnezeu și cele cerești, am simțit o pace adâncă revărsându-se în sufletul meu…

Am bătut la ușa chiliei sale. O liniște nețărmurită domnea acolo, lucru ce m’a înfricoșat puțin. S’au auzit niște pași mărunți. Ușa s’a deschis tăcut și unul dintre ucenici s’a ivit în fața mea.

– Blagosloviți!

– Domnul!

– Aș vrea, dacă se poate, să-l văd pe Ghéronda. E ocupat?

Trebuie să fii foarte reținut când cercetezi un pustnic. S’ar putea să-l întrerupi din rugăciune. Ar putea fi în răpire dumnezeiască, pe Muntele Thavór, și tu l-ai aduce înapoi în lumea zgomotoasă. Ar fi cel mai mare rău pe care i l-ai putea face. Nu s’ar necăji dacă l-ai ocărî, ci dacă l-ai trage jos de pe Munte. Dar totodată ar fi cel mai bun lucru pe care l-ai putea face pentru tine, căci te-ar umple de dumnezeiască mireasmă! Strălucirea pe care a dobândit-o te va orbi. „Din rugăciune, arzând se înalță,” /Sfântul Grigórie Palamà/ la fel cum ardea și Moisì când a coborât de pe Sinái, iar Israilitenii nu l-au putut privi, pentru că era asemenea fierului scos din foc. Simți „mireasma nemuririi.”

– Să întreb, a răspuns ucenicul.

S’a întors după câteva minute.

– Ghéronda e bolnav, dar se va ridica să vă primească. Să intrăm, dacă vreți.

Am stat puțin cu acest monah tânăr. M-a mișcat prezența lui în acel loc aspru, viața și tinerețea lui în chilia aceea sărăcăcioasă. Nu-l cunoșteam, dar am simțit pentru el admirație.

– Sânteți mulți aici? am întrebat.

– Ghéronda și trei ucenici.

– Vreau să vorbesc cu el despre câteva lucruri ce mă frământă. Asta-i pricina pentru care-am venit în locul acesta singuratic.

– E bine că ați făcut așa. Cu astfel de gânduri ar trebui să vină aici pelerinii! Unii vin doar din simplă curiozitate. Vin să-l vadă pe Ghéronda în persoană, și apoi se mândresc că l-au văzut. Aceștia îl obosesc foarte mult. Îi simte ca pe niște vizitatori la grădina zoologică, ca pe niște turiști. Așa că e bine pentru sfinția voastră să-l întrebați de cele duhovnicești și să-i spuneți ce vă frământă. Trebuie să știți că nu veți asculta vorbe goale! Ghéronda vorbește din cercare. El trăiește lucrurile acestea, și vorbește despre unele dintre ele celor ce-l vizitează, pentru a-i ajuta…

Abia am încheiat, că înaintea mea apăru Părintele. Parcă ar fi răsărit dintr’o dată soarele! Ca o primăvară ce răspândește bucurie. Ca o lumânare în întuneric! Barba albă i se revărsa pe față precum un șuvoi. Ochii lui pătrunzători, strălucitori, luminau. Rar am văzut astfel de ochi transfigurați. Sfântul Grigórie Palamà spune că Apostolilor, înainte de a vedea Lumina Nezidită de pe Thavór, li s’au preschimbat ochii prin puterea Sfântului Duh, pentru a o putea vedea: „Înțelegi, dar? Înaintea acelei lumini, orbi sânt ochii celor ce văd dupre fire. Pentru aceasta, privirea simplă nici nu va simți acea lumină, nici nu o va vedea, ci doar [privirea] cea preschimbată prin puterea Sfântului Duh. Aceia au fost schimbați, și această schimbare ce nu era desăvârșită, ci cea pe care o a putut lua firea noastră muritoare, au primit-o de la Dumnezeu prin unirea cu Cuvântul.”

Și acest Stareț, care adeseori a văzut Lumina Thavórului, avea privirea preschimbată de această trăire, o vădită și binecuvântată preschimbare.

– Blagosloviți, am spus, aplecându-mă să-i sărut mâna ce purta urmele multor nevoințe.

Dar el s’a aplecat mai jos și mi-a sărutat cel dintâi mâna. Am rămas buimac.

– Dar, Ghéronda, de ce mi-ați făcut asta, mie, unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu, unuia din turmă?

– Ești preot, și ai harul lui Dumnezeu. Ce-am eu mai mult decât tine?!

– Noi, cei ce trăim în această lume neputincioasă, ne naștem în păcate, pe când aici, în pustie, vă bucurați de harul lui Dumnezeu. V’ați făcut scaunul Său aurit, heruvim arzător. Scripturile vă sânt „întreit scrise înlăuntrul inimii, având deci mintea lui Hristos” și v’ați făcut „viu lăcaș al lui Hristos întru Duhul.” /Sfântul Grigórie Cuvântătorul-de-Dumnezeu/ Pentru ce-ați făcut-o?

Mă plângeam de parcă aș fi fost copleșit. Și, într’adevăr, eram covârșit de sfințenia și de smerenia sa. Adeseori sântem mai adânc atinși de smerenia cuiva decât de spusele sale. Dragostea este mai mișcătoare decât criticile.

– Îmi pare că nu cunoști felul în care gândim în pustie, spuse el, plecându-și capul. Una dintre caracteristicile isihiei este conștientizarea păcatului. Cel ce veghează asupra sa vede în fiecare zi astfel de stări păcătoase, astfel de ispite ale diavolului înlăuntrul său, încât se simte cu adevărat cel mai josnic dintre păcătoși. Crede-mă, părinte, oricine intră în chilia mea este mai sfânt decât mine. Este un înger al lui Dumnezeu.

… N’am mai spus nimic. M’a prins de mână și, călăuzindu-mă cu mare dragoste, ca pe un orb, m’a dus înspre paraclis. M’am simțit în acea clipă ca un nevăzător înaintea luminii arzătoare a Soarelui, un neputincios înaintea unui uriaș, un prunc înaintea unui bătrân înțelept! Întâia lui faptă a premers-o pe alta, venită puțin mai târziu. Cât de sigur m’am simțit cu el! Ce har negrăit! Chiar și acum îi mai simt mâna caldă!

Am pășit prin două uși joase, unde trebuia să te apleci ca să poți trece. Toate sânt aici pline de smerenie. În chilia unui pustnic ar trebui să intri întotdeauna aplecat. Ar trebui să uiți cine ai fost sau cine ești. Aici nu este loc pentru oamenii egoiști, care se cred cineva. Am ajuns într’un mic paraclis. M’a dus să mă închin la icoanele de pe catapeteasmă și înaintea Sfintei Mese din Sfântul Altar, în vreme ce el aprindea candelele, cântând troparul sfântului căruia îi era închinată biserica.

Cel dintâi lucru care ți se va spune, în orice mănăstire sau schit vei intra, este să te închini la icoanele bisericii, și cel dintâi semn de prietenie va fi să-ți aducă sfintele moaște ca să te închini la ele. Acestea sânt cel mai însemnat lucru într’o colibă săracă, o îmbogățesc! Moaștele Sfinților, păstrate cu așa mare cinstire, arată lipsa sfinților din lume, dar și prezența lor „prin har.” Când sufletul Sfântului părăsește trupul și atinge desăvârșirea, întreg trupul primește harul dumnezeiesc. Așa se tâlcuiesc minunile sfintelor moaște și mireasma lor. În acest mic paraclis, Ghéronda și ucenicii lui simt bunătatea lui Dumnezeu și se fac părtași Cinei celei de Taină.

Mai târziu, m’a dus într’un loc care, mi-a spus, era camera lui de zi. Se găseau acolo niște scăunele și câteva cărți ale Sfinților Părinți: Filocalia, Scrierile Părinților pustiei, Sfântul Isaác Sirul, Sfântul Efrém Sirul, Sfântul Grigórie Palamà ș.a.. Ne-am așezat pe două scăunele. M’a chemat să vin lângă el, apoi a rămas cuprins de tăcere. Vădit lucru, se ruga lui Dumnezeu să mă lumineze pentru a mă vedea pe mine însumi, dar să-l lumineze și pe el pentru a putea spune cele de trebuință.




Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte

Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie(θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația(αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

One Comment

  • Citim în acest articol, capitolul IV al cărții, despre felul cum a fost primit, pe atunci Arhim. Hierotheos, de către călugării-ucenici și de către Ghéronda personal: vorbesc despre motivele sprituale ale venirii la duhovnic, se închină în micul și sărăcăciosul Paraclis la icoana Sfinților Ocrotitori ai locului, la sf.moaște, se pregătesc pentru convorbirea duhovnicească. Ghéronda, adică duhovnicul, îi primește într’un loc simplu, unde se află câteva scaune joase și cărțile duhovnicești, ale părinților asceți, enumerate de mit.Hierotheus in articol: Filocalia, Scrierile Părinților pustiei, Sfântul Isaác Sirul, Sfântul Efrém Sirul, Sfântul Grigórie Palamà ș.a.
    Rămân în liniște, se roagă, se pune nădejdea în harul lui Dumnezeu, care are să lucreze, să dea cuvânt celui care urmează să vorbească…

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: