CAPITOLUL VI / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

coperta cărții

CAPITOLUL VI:
Înțelesul Rugăciunii lui Iisus

– Dacă am înțeles bine, omul izbândește mai cu seamă prin nevoință, prin trezvie și prin Rugăciunea lui Iisus. Îngăduiți-mi, totuși, o întrebare. Nu o pun pentru că mi-aș însuși-o, ci pentru că aud multe împotriviri legate de Rugăciunea lui Iisus. Se spune că Rugăciunea lui Iisus și felul în care se săvârșește reprezintă o „yoga creștină,” având legături cu prototipurile credințelor orientale. Ce părere aveți despre așa ceva?

– Se pare că cei ce spun acesta sânt pe deplin neștiutori față de plinătatea harului din Biserica noastră, har pe care îl primim prin Rugăciunea lui Iisus. Ei nu l-au cercat, de aceea nu-l cunosc. Deci n’ar trebui să-i învinuiască pe cei ce l-au cunoscut. Susținând aceste lucruri, ei hulesc și împotriva Sfinților Părinți. Mulți dintre Părinți au luptat pentru Rugăciunea lui Iisus și au susținut cu tărie însemnătatea ei. Atunci? Au căzut Părinții în greșală? A greșit Sfântul Grigórie Palamà? Ei sânt nepăsători chiar și față de Sfânta Scriptură. Orbii au rostit cuvintele „Miluiește pre noi, Fiul lui Davíd,” /Mat. 20:30/ adică „Iisuse, ai milă de noi,” și li s’a dat înapoi vederea; au spus-o leproșii, și s’au vindecat de lepră /Lc. 4:27/ ș.a.

Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul” are două temeiuri: cel dogmatic (recunoașterea Dumnezeirii lui Hristos) și cel de cerere (rugăciunea pentru mântuirea noastră). Cu alte cuvinte, mărturisirea credinței în Hristos se leagă cu mărturisirea neputinței de a ne mântui doar prin puterea noastră. Asta spune totul, și întreaga luptă a creștinului se întemeiază pe aceste două lucruri: credința în Hristos și conștiința păcătoșeniei noastre. Astfel, Rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte întreaga strădanie a credinciosului și sintetizează întreaga învățătură dogmatică a Bisericii noastre Orthodoxe.

Ajungem la această îndoită cunoaștere prin Rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxím arată că patima mândriei stă în nesocotirea a două lucruri: a puterii dumnezeiești și a slăbiciunii omenești. Și această îndoită neluare în seamă dă naștere unei „minți neorânduite.” Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinței, pe când, dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoașteri. Cel din urmă cunoaște propria slăbiciune și puterea lui Hristos. Așadar, prin Rugăciunea lui Iisus, cunoaștem și mărturisim puterea lui Hristos („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”), precum și slăbiciunea noastră („miluiește-mă pre mine, păcătosul”). Atingem prin aceasta fericita stare a smereniei. Unde se află smerenia, se află și harul lui Hristos – și acest har este Împărăția Cerurilor. Vezi, deci, valoarea Rugăciunii lui Iisus? Vezi că prin puterea ei putem dobândi Împărăția Cerurilor?

– Știu, Ghéronda, că o învățătură orthodoxă de căpătâi este de a nu-L despărți niciodată pe Hristos de celelalte Ipostasuri ale Sfintei Treimi. Din această pricină, chemăm și proslăvim adesea Sfânta Treime în toate rugăciunile rostite în taină de preoți, ca și în vozglasurile acestora din timpul Dumnezeieștii Liturghii: „Că ție se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea…,” „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu și Tatăl, și împărtășirea Sfântului Duh fie cu voi, cu toți” ș.a. Mă întreb dacă nu cumva Rugăciunea lui Iisus, care privește doar al doilea Ipostas din Sfânta Treime, cade din această învățătură dreaptă.

– Nicidecum, și îți voi arăta de ce. Rugăciunea se numește „Rugăciunea lui Iisus,” dar are o temelie treimică. Mai mult decât atât, Hristos, „Unul fiind din Sfânta Treime” nu este niciodată fără Tatăl și Sfântul Duh și alcătuiește, împreună cu celelalte Ipostasuri, „Treimea cea de-o-ființare și nedespărțită.” Hristologia este strâns legată de Triadologie. Dar să mă întorc la Rugăciunea lui Iisus. Tatăl ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosíf să-L numească pe Hristos, „Iisus”: „… și vei chema numele lui: Iisus…” /Mat. 1:21/ Iosíf, ascultând Tatălui, L-a numit „Iisus” pe Fiul Preacuratei Fecioare. Apoi, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pável, „nimenea nu poate să zică: Domnul este Iisus, fără numai în Duhul Sfânt.” /1 Cor. 12:3/

Rostind, deci, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul,” Îl recunoaștem pe Tatăl și ne supunem lui. Ba, mai mult, simțim lucrarea și împărtășirea Sfântului Duh. Părinții luminați de Sfântul Duh ne-au spus că „Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh, toate săvârșește.” Întreaga Sfântă Treime a zidit lumea și a făcut omul, și iarăși întreaga Sfântă Treime a rezidit omul și lumea. „Tatăl au binevoit, Cuvântul s’au întrupat.” Și „s’au întrupat dela Duhul Sfânt.” Altfel spus, întruparea lui Hristos s’a făcut „din voia Tatălui și cu împreună-lucrarea Sfântului Duh.” Pentru aceasta, spunem că mântuirea omului și dobândirea darurilor dumnezeiești sânt împreună-lucrări ale Sfintei Treimi. Ascultă ce spun despre aceasta Sfinții Părinți.

Sfântul Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu scrie că Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu este ușa mântuirii, potrivit cuvintelor sale: „Eu sânt ușa; prin mine de va intra cineva, se va mântui, și va intra și va ieși, și pășune va afla.” /Io. 10:9/ Dacă Hristos este Ușa, Tatăl este Casa: „În casa Tatălui meu, lăcașuri multe sânt.” /Io. 14:2/ Așa că intrăm la Tatăl prin Hristos. Și pentru a deschide ușa (care este Hristos), avem nevoie de cheie (care este Sfântul Duh); căci cunoaștem Adevărul, Care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume; Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Îl descoperă pe Tatăl; Sfântul Duh, Care purcede din Tatăl și este trimis prin Fiul, îl zămislește pe Hristos „întru inimile noastre.” Îl cunoaștem, așadar, pe Tatăl „prin Fiul, întru Sfântul Duh.”

Sfântul Maxím vorbește adesea în scrierile sale despre tainicele întrupări ale Cuvântului. Așa cum cuvintele Legii și ale Prorocilor au fost înainte-mergătorii venirii Cuvântului în trup, la fel Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind, s’a făcut înainte-mergătorul „ființării lui în Duh,” „învățând sufletele prin graiurile sale, ca să poată primi dumnezeiasca sa ființare.” Cu alte cuvinte, dacă Hristos nu se întrupează înlăuntrul nostru, nu vom putea vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi se împlinește prin voirea cea bună a Tatălui și prin lucrarea Sfântului Duh.

Vezi cum se arată împreună-lucrarea Sfintei Treimi, cum primim și mărturisim marea taină că Domnul ni S’a descoperit prin întruparea Sa? Cel ce, după toate acestea, încă mai tăgăduiește și nu primește Rugăciunea lui Iisus face o mare greșală. El tăgăduiește însăși Sfânta Treime. Nu se supune Tatălui și nu primește luminarea Sfântului Duh, așadar nu are adevărata împărtășire cu Hristos. Trebuie să-și pună întrebarea dacă este sau nu cu adevărat creștin orthodox.

– Ghéronda, aș dori să-mi deslușiți mai în amănunt ce spuneați mai devreme, despre deosebirile dintre Rugăciunea lui Iisus și yoga, și să arătați cu ce este mai presus față de credințele orientale.

– Tema este foarte largă, fiule, și s’ar putea spune multe lucruri în această privință. Din ce am spus mai înainte, se remarcă următoarele:

În primul rând, în Rugăciunea lui Iisus se regăsește credința în Dumnezeu, Cel ce a zidit lumea, Cel ce o cârmuiește și o iubește. El este un Părinte iubitor, care se îngrijește să-și mântuiască zidirea. Mântuirea se dobândește „întru Dumnezeu.” De aceea, atunci când ne rugăm, Îl implorăm zicând: „Miluiește-mă!” Răscumpărarea prin sine și îndumnezeirea prin sine sânt departe de lucrătorul rugăciunii minții, pentru că acesta este greșala lui Adam, păcatul Căderii. Adam a vrut să ajungă dumnezeu în afara a ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru el. Mântuirea nu se dobândește „prin noi înșine” și nu „vine din noi înșine,” așa cum susțin sistemele filosofice omenești, ci se atinge „întru Dumnezeu.”

În al doilea rând, prin „Rugăciunea lui Iisus” nu ne luptăm să întâlnim un Dumnezeu impersonal. Nu căutăm să ne înălțăm spre „nimicul absolut.” Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul personal, Dumnezeu-Omul Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu.” Firea dumnezeiască și cea omenească se îngemănează în Hristos, cu alte cuvinte „întru el locuiește toată plinirea Dumnezeirii, trupește.” /Col. 2:9/ Așadar, în monahismul orthodox, anthropologia și soteriologia, adică învățătura despre om și cea despre mântuirea lui, sânt strâns legate de hristologie. Noi Îl iubim pe Hristos și-i păzim poruncile. Dăm o mare însemnătate acestui lucru. Stăruim în păzirea poruncilor lui Hristos. El însuși a spus: „Dacă mă iubiți, păziți poruncile mele.” /Io. 14:15/ Iubindu-L pe Hristos și păzindu-I poruncile, ne unim cu întreaga Sfântă Treime.

În al treilea rând, prin rugăciunea neîncetată nu se atinge o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai devreme sânt stăpânite de mândrie. Prin Rugăciunea lui Iisus, ajungem la fericita stare de smerenie. Spunem „miluiește-mă,” și ne socotim cei mai răi dintre toți. Nu disprețuim pe nici unul dintre frații noștri. Cel ce lucrează Rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie – iar oricine e mândru, este nebun.

În al patrulea rând, mântuirea, după cum am mai spus, nu este o noțiune abstractă, ci înseamnă unirea cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar această unire nu șterge latura omenească. Nu ne „contopim,” de vreme ce și noi înșine sântem persoane.

În al cincilea rând, pe măsură ce rugăciunea sporește, ajungem la putința de a deosebi înșelăciunea. Putem vedea și deosebi mișcările Satanei, dar totodată și lucrarea lui Hristos. Recunoaștem duhul rătăcirii, care de multe ori se preface chiar și-n „înger de lumină.” Deosebim, deci, ce este bun de ce este viclean, ce este nezidit de ce este zidit.

În al șaselea rând, lupta pentru „Rugăciunea lui Iisus” se leagă de curățirea sufletului și a trupului de înrâuririle stricăcioase ale patimilor. Nu căutăm a atinge apathíastoicilor, ci ne străduim să ajungem starea de nepătimire lucrătoare; nu dorim, adică, omorârea patimilor, ci preschimbarea lor. Fără nepătimire, nimeni nu-l poate iubi pe Dumnezeu și nu se poate mântui. Dar, din pricină că această dragoste s’a pervertit și s’a deformat, ne străduim să o preschimbăm. Luptăm să schimbăm stările pervertite, zămislite înlăuntrul nostru de către diavol. Fără acest război individual, ce se săvârșește cu ajutorul harului lui Hristos, nu ne putem mântui. După Sfântul Maxím Mărturisitorul, „a dracilor theologie este cunoașterea despărțită de făptuire.”

În al șaptelea rând, prin „Rugăciunea lui Iisus” nu încercăm să călăuzim mintea spre „nimicul absolut,” ci să o întoarcem spre inimă și să pogorâm harul lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este.” /Lc. 17:21/ Biserica ne învață că nu trupul în sine este rău, ci felul nostru trupesc de a gândi. Nu trebuie să scăpăm de trup, de „haina sufletului,” așa cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să-l mântuim. Mai mult, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om – și a sufletului, și a trupului. Prin urmare, nu avem ca scop nimicirea trupului, ci luptăm împotriva idolatrizării lui. Nu dorim nici nimicirea vieții; nu râvnim să ajungem la a nu mai dori viața, ca să se sfârșească odată suferința. Noi lucrăm Rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după Viață și vrem să trăim veșnic cu Dumnezeu.

În al optulea rând, nu sântem nepăsători la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-am amintit înainte se feresc să dea piept cu problemele oamenilor, pentru a putea păstra pacea și nepăsarea. Noi avem în minte contrariul: ne rugăm neîncetat pentru toți. Sântem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea înseamnă unire cu Hristos, în părtășie cu alte ființe omenești. Nu ne putem mântui de unii singuri. O bucurie care este numai a noastră, fără să fie bucurie și pentru ceilalți, nu este bucurie adevărată.

În al nouălea rând, nu dăm o însemnătate prea mare tehnicilor psihosomatice și nici feluritelor poziții ale trupului. Socotim doar că unele dintre acestea ajută la adunarea minții în inimă – lucru care se poate săvârșit, în cele din urmă, și fără acestea. O zic din nou: nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu…

– Mulțumesc mult, Ghéronda, pentru aceste învățături. Ele au o mare însemnătate pentru că vin de la cineva care le cunoaște din încercare. Aș vrea să vă mai întreb ceva. Doar prin Rugăciunea lui Iisus se pot dobândi curățirea și mântuirea, adică îndumnezeirea? Celelalte rugăciuni nu sânt potrivite? Ele nu ajută?

– Fiecare rugăciune are o putere uriașă. Este un strigăt al sufletului. Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credinței și strădaniei celui ce-l cere. Sânt mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală ș.a. Dar Rugăciunea lui Iisus are o valoare neprețuită căci, după cum spune Sfântul Isaác Sirul, ea este acea cheiță cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, nici urechea le-a auzit, nici la inima omului nu s’au suit.” /1 Cor. 2:9/ Rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea și o poate face să se roage fără încetare; atunci mintea devine „fără culoare,” „fără formă,” „fără chip” și dobândește, într’un scurt răstimp, har peste har. Rugăciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este strâns legată de smerenie și de conștiința păcătoșeniei noastre. Așa ne învață Părinții.

Astfel, de pildă, Sfântul Grigórie Sinaitul ne spune că psalmodierea este a celor ce luptă pentru curățirea inimii și a începătorilor, în vreme ce Rugăciunea lui Iisus este a celor ce au gustat harul dumnezeiesc, a isihaștilor. „Nici nu cânta mult, căci îți aduce turburare… Cântarea multă este a celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoștință și pentru osteneală, nu a celor ce se liniștesc, cărora le ajunge numai să se roage lui Dumnezeu, în inimă, și să se înfrâneze dela gânduri. (…) Iar acela care a gustat din har trebuie să cânte cu măsură, precum spun Părinții, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugăciunea; și când se lenevește, să cânte, sau să citească scrierile despre făptuire ale Părinților.”

De obicei, fiule, – a urmat el – o dată cu psalmodierea vine neorânduiala, căci pătrund în inimă egoismul și mândria pentru iscusința cântării, pentru părerile celorlalți; în schimb, nimic din afară nu poate stârni mândrie în cel ce rostește „Doamne, miluiește-mă” la chilia sa. De aceea, isihaștii săvârșesc îndeobște acest fel de rugăciune lăsat de Părinții noștri și fac Utreniile și Vecerniile cu metaniile, rostind Rugăciunea lui Iisus.

– Rugăciunea lui Iisus e destul de scurtă. Cum se poate ține mintea nemișcată asupra ei?

– Mintea se adună mai bine pe fraze scurte. Iar Rugăciunea lui Iisus are o adâncime uriașă, care nu poate fi văzută din afară. Mintea dobândește însușirile lucrurilor în care rămâne, și își îndreaptă către acelea dorința și dragostea. Aceasta o spune Sfântul Maxím: „Mintea rămâne statornică în lucrurile care o sporesc; pentru aceasta, asupra celor ce o sporesc își îndreaptă și dorința, și dragostea, fie că sânt dumnezeiești și ale sinelui și înțelegătoare, fie că sânt lucruri trupești și pătimașe.”

Mai mult, același lucru se întâmplă cu cunoașterea. Ceva ce la întâia vedere pare simplu poate ajunge un subiect de cugetare și de îndelungată cercetare. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poți cugeta asupra lui întreaga viață.

– De vreme ce Rugăciunea lui Iisus are o astfel de putere, lămuriți-mă, Ghéronda, cum trebuie săvârșită. Cum se poate cineva bucura de ea? Știu că pot supăra, neștiutor fiind în aceste treburi, dar mă puteți ajuta foarte mult spunându-mi.

– Rugăciunea lui Iisus este cea mai mare știință, fiule. Nu poate fi descrisă cu de-amănuntul, nici nu poate fi definită, din teamă de a nu fi înțeleasă greșit sau nedeplin de către cei ce nu au avut nici cea mai mică cercare. E, cu adevărat, un lucru mare. Aș spune chiar că e cea mai înaltă formă prin care dobândim cuvântarea-de-Dumnezeu (theologia) și vedenia Sa (theoria), izvodirea și sfârșitul rugăciunii curate, rodul ei binecuvântat. Locul în care se câștigă rugăciunea curată este liniștea dulcei pustii, cu tot ce înseamnă aceasta.

– Am citit, Ghéronda, câteva cărți și scrieri despre această lucrare plină de har, lucrarea rugăciunii minții, chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Însă, deoarece mi-ați arătat mai amănunțit înțelesul ei, aș vrea să-mi împărtășiți câteva gânduri ivite din căutările avute și din învățătura Sfinților Părinți. Nu vreau să învăț doar din curiozitate, ci din râvna de a trăi, pe cât pot, această fericită stare. Vă rog, nu-mi refuzați dorința!


Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte

Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie(θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns