CAPITOLUL VII / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

coperta cărții

CAPITOLUL VII:
Treptele Rugăciunii lui Iisus

– În parte, am vorbit despre aceasta puțin mai înainte. Rugăciunea inimii cere mai întâi lepădarea de lume, ascultarea de un Stareț, hotărârea de a te înstrăina și de a păzi poruncile lui Hristos. La început, atenția noastră trebuie să se adune asupra împlinirii poruncilor lui Hristos și să se îndeletnicească cu deprinderea înfrânării și ascultării. Știm din învățătura Sfinților Părinți că virtuțile nu-l unesc desăvârșit pe om cu Dumnezeu, ci sânt doar cel mai bun mijloc de dobândire a rugăciunii – cea care-l unește pe om cu Dumnezeu-Sfânta Treime. Virtuțile sânt condiția de căpătâi pentru a primi mai mult har, însă aduc și printr’însele har. Abia când Ghéronda, încercat în Rugăciunea lui Iisus, își dă seama că ucenicul său și-a tăiat voia și s’a curățit de patimile cele mai grozave – atunci hotărăște să-i dezvăluie tainele Rugăciunii lui Iisus. Dar, chiar și atunci, nu-i spune totul, ci doar atât cât poate acesta duce și lucra. Îl călăuzește puțin câte puțin, pentru a-l feri de o cădere prea mare, ca să nu cadă în deznădejde sau în rătăcire.

– Care sânt aceste trepte? Care sânt pașii ce ne duc la unirea cu Hristos și la înfruptarea din harul cel îndumnezeitor?

– Rostul de temelie al Rugăciunii lui Iisus este reunificarea omului „care împărțitu-s’a”…

– Iertați-mă, rogu-vă, că vă întrerup. Ce înseamnă reunificarea omului?

– Omul, potrivit Scripturii, a fost zidit „dupre chipul lui Dumnezeu.” /Col. 3:10/ Dumnezeu este Treime, adică o Ființare (Esență) în trei Ipostasuri (Tată, Fiu și Duh Sfânt). Asemenea și sufletul, zidit fiind „dupre chipul lui Dumnezeu,” este unul singur, însă cu mai multe puteri. Acestea sânt în număr de trei: mintea („înțelegerea”), dorința („pofta”) și voința („mânia”). Toate trei trebuiesc unite și îndreptate spre Dumnezeu. După Sfântul Maxím Mărturisitorul, preschimbarea lor după fire înseamnă ca mintea să-L cunoască pe Dumnezeu, dorința să-L dorească și să-L iubească numai pe Dumnezeu, iar voința să împlinească voia lui Dumnezeu. În acest chip, se împlinește porunca „să iubești pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, și din tot sufletul tău, și din tot cugetul tău, și din toată vârtutea ta.” /Mar. 12:30/ Când mintea rămâne în Dumnezeu, ea îndeamnă dorința să-L iubească și voința să lupte împotriva duhului viclean, căutând curățirea. Astfel, cu un imbold spre Dumnezeu, are loc unirea. Păcatul însă rupe unitatea celor trei însușiri ale sufletului. Mintea tinde să-l nesocotească pe Dumnezeu, dorința se îndreaptă înspre zidiri, și nu spre Ziditor, iar voința se supune tiraniei patimilor. Astfel, păcatul înrobește sufletul cu totul.

Iată cum înfățișează Sfântul Grigórie Palamà această stare. La început, mintea se mișcă departe de Dumnezeu și se întoarce spre celelalte zidiri: „De câte ori deschidem o ușă patimilor, mintea de îndată se împrăștie, mereu grijindu-se de lucrurile trupești și lumești, asupra mulțimii plăcerilor și gândurilor împătimite ce vin cu acestea.” Mintea, căzând de la Dumnezeu, abate și dorința de la El și de la poruncile Sale: „Când rătăcește mintea, dorința se răzlețește în desfrânare și nebunie, răspândindu-se asupra a nenumărate lucruri rele… iar mintea moleșindu-se, puterile sufletului se împuținează, iubind mai mult făpturile și dorindu-le pre acelea. Tânjind după felurime, pofta se împrăștie în plăceri, risipindu-se în ele, pentru aceasta ajungând să dorească necurățiile, iară nu cele trebuincioase; adică cele trupești, iară nu cele cuviincioase; sau, altfel zicând, dorind nu lucrurile ce-i sânt de trebuință, ci cele deșarte și lipsite de slavă.” În cele din urmă, voința ajunge supusă patimilor, se chinuie, iar „omul, menit să fie fiu al lui Dumnezeu, se face omorâtor, asemenea nu doar celor mai sălbatice fiare, ci și târâtoarelor și vietăților veninoase, asemănându-se unei scorpii, unui șarpe, unui pui de viperă.”

Așadar, cele trei puteri ale sufletului s’au abătut de la Dumnezeu și, totodată, și-au pierdut unitatea. Dorința ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar voința nu-i îngăduie; pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar mintea, neavând credință într’însul, nu vrea să-L iubească. Noi luptăm pentru această unitate și o atingem, în cele din urmă, prin Rugăciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea minții. Scopul nostru este să despărțim mintea de atracțiile ce o înconjoară și s-o aducem înlăuntrul ei, astfel încât și dorința să fie adusă înapoi.

– Mi-ați făcut o prezentare strălucită, mulțumită căreia am înțeles foarte bine!

– Nu eu, fiule, ci Părinții ți-au spus acestea.

– Ați putea să-mi tâlcuiți mai în amănunt care sânt treptele rugăciunii? De unde se începe și cum se înaintează?

– Sânt cinci trepte însemnate. Cea dintâi treaptă este rostirea cu glas tare a Rugăciunii lui Iisus. Rostim Rugăciunea cu buzele și, totodată, încercăm să ne îndreptăm atenția asupra cuvintelor Rugăciunii. La a doua treaptă, spunem Rugăciunea lui Iisus în minte. Întreaga noastră atenție se îndreaptă din nou asupra cuvintelor – însă adunată în minte. Când mintea obosește, o lăsăm să se odihnească, și începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. Acest meșteșug, ca și folosirea metaniilor, este încă la măsura cea mai de jos a Rugăciunii lui Iisus. Însă de aici trebuie să pornească oricine și, de îndată ce se ajunge la desăvârșire, cele ale nedesăvârșirii vor pieri. După ce mintea s’a odihnit, începem iarăși rugăciunea, adunându-ne toată atenția înlăuntrul ei. Sfântul Nil ne sfătuiește: „Pomenește pururea pre Dumnezeu, și mintea Rai ți se va face.” Apoi, la a treia treaptă, Rugăciunea lui Iisus se pogoară în inimă. Mintea și inima, acum, se unesc. Atenția se adună toată în inimă și se afundă din nou în cuvintele Rugăciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime ascunsă. La a patra treaptă, rugăciunea se rostește de la sine, în vreme ce nevoitorul lucrează, mănâncă, vorbește, este la biserică sau chiar și când doarme. „Eu dorm, și inima mea priveghează,” se spune în Sfânta Scriptură. / Cânt. 5:3/ Apoi, la a cincea treaptă, înlăuntrul sufletului se face simțită o flacără dumnezeiască, ce arde blând și-l înveselește. Harul lui Hristos se sălășluiește în inimă, Sfânta Treime și-a făcut lăcaș. „Și sântem lăcaș al lui Dumnezeu atunci când prin pomenire avem așezat în lăuntrul nostru pre Dumnezeu. Ne facem biserică a lui Dumnezeu atunci când pomenirea Sa nu se umbrește de cugete pământești, și mintea nu se turbură de nestăpânite gânduri; de carile fugind, prietenul lui Dumnezeu înlăuntrul său se trage, izgonind patimile ce cheamă nestăvilitele gânduri, și viețuind într’un chip ce-l duce la bune-săvârșiri.” /Sfântul Vasílie cel Mare/ Astfel, el simte înlăuntrul său ființarea dumnezeiască, harul acesteia împărtășindu-se și trupului său, ce moare pentru lume și se răstignește patimilor. Aceasta este treapta cea mai înaltă, uneori legată de vederea Luminii nezidite. Acesta este în fapt calea sporirii în Rugăciunea lui Iisus. Fiecărei trepte îi corespunde un anume dar.

– Ghéronda, îngăduiți-mi câteva întrebări care s’au ivit pe când vorbeați despre treptele Rugăciunii lui Iisus. Ce înțelegeți prin cuvântul „inimă”?

– Inima este, potrivit învățăturilor Sfinților Părinți, centrul lumii duhovnicești. Dintre multele păreri ale Părinților cu privire la acest subiect, voi aminti una aparte, a Sfântului Epifánie, episcopul Constanțianei Kiprului: „Din această pricină, nu avem trebuință în vreun fel să căutăm sau să descoperim ce parte a omului corespunde chipului lui Dumnezeu, ci să mărturisim că acest chip se află în om. Astfel, nu vom disprețui harul lui Dumnezeu și vom crede întru dânsul. Pentru că orice spune Dumnezeu este adevărat, măcar că întrucâtva cuvântul său scapă puterii noastre de înțelegere.” Așa cum o rază, când cade asupra unei prisme, se răsfrânge în toate părțile, la fel și sufletul se exprimă prin întreaga ființă omenească. Totuși, atunci când rostim Rugăciunea lui Iisus, ne ținem atenția neclintită asupra organului fiziologic, adică a inimii – întorcându-ne astfel în lăuntrul nostru, în „adâncul inimii,” despărțindu-ne de lumea din afară. Prin întoarcerea în sine a minții, aceasta – fiind una dintre puterile sufletului – se întoarce în lăcașul său și se unește cu celelalte puteri sufletești.

– Îngăduiți-mi încă o întrebare. Toți cei ce se bucură de Dumnezeu urmează drumul pe care mi l-ați înfățișat?

– Marea lor parte, da. Sânt însă unii care caută chiar de la început să unească mintea cu inima, folosind tehnici de respirație. Ei insuflă pe cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase” și răsuflă pe cuvintele „miluiește-mă,” urmărind în minte aerul pe tot drumul lui, de cum intră prin nas până la inimă – și rămân acolo cu mintea pentru o vreme.

Acest lucru se face, fără îndoială, pentru a îngădui minții să rămână neclintită asupra rugăciunii. Sfinții Părinți ne-au lăsat și un alt meșteșug. Insuflăm, rostind cuvintele Rugăciunii lui Iisus și lăsăm aerul să iasă, repetându-le. Însă meșteșugul acesta cere maturitate duhovnicească, deoarece, folosind acest fel de respirație, pot apărea multe greutăți, multe probleme; de aceea, ea ar trebui ocolită dacă nu avem un Stareț care să ne îndrume. Poate fi folosită doar pentru a statornici mintea asupra cuvintelor rugăciunii, ca să nu se împrăștie. O zic iarăși: pentru aceasta trebuie să cerem binecuvântare de la Stareț.

– Ați spus mai înainte, Ghéronda, că țelul Rugăciunii lui Iisus este de a aduce mintea înapoi în inimă, adică energia în esență. O trăim mai ales la a treia treaptă a acestei sfinte căi. Însă, când ați vorbit de cea de-a cincea treaptă, ați amintit un citat din Marele Vasílie: „De carile fugind, prietenul lui Dumnezeu înlăuntrul său se trage.” Cum vine mintea în inimă și totodată pleacă spre Dumnezeu? Nu este aceasta oare o contradicție?

– Nu, nu este – răspunse sfântul pustnic. După cum învață Sfinții și de-Dumnezeu-purtătorii Părinți, cei ce se roagă sânt pe felurite trepte. Avem începători și sporiți sau, după cum sânt ei mai potrivit numiți în învățăturile Părinților, cei „făptuitori” și cei „contemplativi.” Pentru cei făptuitori, rugăciunea se naște din frica lui Dumnezeu și dintr’o nădejde neclintită într’însul, în vreme ce pentru cei contemplativi, rugăciunea se zămislește din dorul fierbinte pentru Dumnezeu și din curăția desăvârșită. Caracteristica celei dintâi trepte – a celor făptuitori – este adunarea minții înlăuntrul inimii, când mintea se roagă lui Dumnezeu fără tulburare. Caracteristica celei de-a doua trepte a rugăciunii – a celor contemplativi – este încântarea minții prin Lumina nezidită, încât nu mai știe nici de lume, nici de sine însăși. Aceasta este răpirea minții și spunem că, pe această treaptă, mintea „pleacă” la Dumnezeu. De-Dumnezeu-purtătorii Părinți care au trăit aceste fericite stări ne zugrăvesc această răpire astfel: „Este încântarea minții de lumina dumnezeiască și nesfârșită, astfel că nici de sine, nici de vreun alt lucru zidit nu mai știe, ci doar de Cel ce, prin dragoste, a aprins într’însa o astfel de strălucire.” /Sfântul Maxím Mărturisitorul/

– Mai îngăduiți-mi o întrebare. N’am înțeles citatul pe care l-ați pomenit mai înainte: „Eu dorm, și inima mea priveghează.” /Cânt. 5:3/ Faceți, rogu-vă, dragoste de mine și tâlcuiți-l. Cum este cu putință ca inima să urmeze rugăciunea pe când omul doarme?

– Acest pasaj se găsește în cartea Vechiului Legământ numită „Cântarea Cântărilor.” Nu este greu de tâlcuit. Prorocul David spune că inima omului e adâncă. Toate întâmplările, toate simțămintele și grijile minții de peste zi intră în adâncurile cugetului, în ceea ce numim uneori „subconștient.” Astfel, cu aceleași lucruri cu care se îndeletnicește omul în cursul zilei, se va îndeletnici noaptea inima, când mintea și puterile omului se odihnesc – acest lucru se vede limpede în visele noastre.

Marele Vasílie spunea că „în mare măsură, nălucirile nopții sânt oglindirea gândurilor noastre de peste zi.” Îndeletnicirile și gândurile viclene din zi dau naștere viselor urâte. La fel se întâmplă cu lucrările bune. Nevoitorul și omul lui Dumnezeu gândește întreaga zi la El, prin Rugăciunea lui Iisus. Pomenirea lui Dumnezeu prin rostirea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus este bucuria lui. El toate le face, fie că mănâncă sau bea, întru slava lui Dumnezeu – după cuvântul Apostolului.

Este firesc, deci, ca inima să se gândească la Dumnezeu și să se roage chiar și în vremea celor câteva ceasuri de odihnă din noapte. În acest fel, inima nevoitorului este pururea trează.

– Am citit, Ghéronda, câteva cărți și scrieri despre această lucrare plină de har, lucrarea rugăciunii minții, chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Însă, deoarece mi-ați arătat mai amănunțit înțelesul ei, aș vrea să-mi împărtășiți câteva gânduri ivite din căutările avute și din învățătura Sfinților Părinți. Nu vreau să învăț doar din curiozitate, ci din râvna de a trăi, pe cât pot, această fericită stare. Vă rog, nu-mi refuzați dorința!


Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte



Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns