CAPITOLUL VIII / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos Vlachos

Înainte de toate, nu se pot împărți Sfinții Părinți în „niptici” (sau „mistici”) și „sociali,” ca și cum ar fi două categorii cu totul separate, așa cum nu se poate împărți theologia în „mistică” și „ascetică” sau viața duhovnicească în „călugărească” și „mirenească” – spunând, de pildă, că unele învățături se aplică mirenilor, iar altele monahilor. Nu se poate, deoarece întreaga Theologie a Bisericii Orthodoxe este „mistică” (tainică), și întreaga ei viață duhovnicească este „ascetică” (nevoitoare). Toți Sfinții Părinți au același fel de a gândi, de a trăi și de a învăța. Toți au ajuns la fericita stare de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul lor – făcându-se în acest chip ei înșiși Hristos, având totodată și Sfântul Duh lucrător prin ei.

CAPITOLUL VIII:
Căile Rugăciunii lui Iisus

– Mulțumesc foarte mult, Ghéronda, pentru aceste lămuriri. Până aici am izbutit să urmăresc. Știu acum care sunt treptele rugăciunii, adică cum sporești în această dumnezeiască îndeletnicire. Aș vrea, însă, să vă întreb dacă această lucrare se face fără nici un fel de străduință. Nu e nevoie de luptă și de osteneală? Împărăția lui Dumnezeu „silește-se, și silitorii răpesc pre ea” /Mat. 11:12/ – nu este nevoie și în această lucrare a Rugăciunii lui Iisus de silință, dacă prin ea se gustă Împărăția lui Dumnezeu? Pentru că, după cum am citit la Sfântul Grigórie Palamà, vederea Luminii nezidite este Împărăția Cerurilor. Și care este lupta?

– Fără îndoială că e nevoie de luptă, răspunse înțeleptul athonit. Ba, mai mult, nevoitorul trebuie să verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele Sfinților Părinți: „Dă sânge și ia duh.” Chiar și Adam, care era la treapta dumnezeieștii vederi (theoria), a pierdut Raiul pentru că nu s’a luptat. Cu atât mai mult ne este nouă trebuincioasă lupta, pentru a ne însuși dumnezeiescul har. Cei ce susțin că nu este nevoie de luptă se înșală. „A dracilor theologie este cunoașterea despărțită de făptuire,” după Sfântul Maxím Mărturisitorul. Înainte de Cădere, rugăciunea se făcea fără osteneală, precum în neîncetata slavoslovie a îngerilor. Însă după Cădere este neapărată trebuință de luptă și osteneală. Drepții se vor întoarce la acea stare de la începuturi numai în Împărăția lui Dumnezeu.

– Aș dori mult să-mi înfățișați lupta aceasta.

– Cea dintâi și cea mai mare luptă a omului este să-și adune mintea: să o despartă de cele din jur – de lucruri, de întâmplări, de gândurile rele și chiar de cele bune. Pentru că mintea, când se depărtează de Dumnezeu, își pierde sursa de viață și moare, precum peștele scos din apă. Așa spune Sfântul Isaác Sirul: „Ceea ce se întâmplă peștelui celui ieșit din apă, aceasta se întâmplă și cugetului ce a ieșit din pomenirea lui Dumnezeu și se răspândește întru pomenirea lumii.” Mintea de după Cădere se aseamănă unui câine care întruna dă să fugă și e foarte dibaci în a scăpa. Ea se aseamănă și Fiului risipitor din pildă, care, voind să plece de la casa părintească, își ia partea de avere cu el (dorința și voința), pe care o cheltuiește și o irosește „întru neastâmpărare.” Aceasta o spun Părinții, mai ales Sfântul Grigórie Palamà – cel ce, după cum am spus și mai înainte, a trăit această viață lăuntrică.

– Dar cum se poate aduna mintea?

– Este ceea ce s’a întâmplat cu Fiul risipitor. Ce citim în această pildă? „Deci viindu-și întru sine, a zis: Câți năimiți ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame! Scula-mă-voiŭ și mă voiŭ duce la tatăl meu și voiŭ zice lui: Tată, păcătuit-am la cer și înaintea ta, și nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău: fă-mă ca pre unul din năimiții tăi. Și sculându-se, a venit la tatăl său. (…) Și a zis tatăl către robii săi: Aduceți degrab (…) vițelul cel îngrășat, îl junghiați, și mâncând să ne veselim: că fiul meu acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s’a aflat. Și au început a se veseli.” /Lc. 15:17-24/ Mintea risipitoare are și ea nevoie să-și „vină întru sine” de la abaterea ei, să simtă dulceața și fericirea căminului părintesc și să se întoarcă acolo, unde va fi sărbătoarea cea mare și unde va simți multă bucurie. Va auzi glasul rostind: „Fiul meu mort era și a înviat, și pierdut era și s’a aflat” /Lc. 15:24/ – și mintea cea „moartă” va învia. Bucuria se naște numai când mintea se coboară în inimă, la fel ca atunci când un pribeag prin țări străine se întoarce la casa sa, după cum scrie Nichifor Monahul: „Așa cum un om care a trăit în străinătăți, când se întoarce acasă, nu mai știe ce să facă de bucuria întâlnirii cu soția și copiii săi, într’același chip mintea, când se unește cu sufletul, se umple de negrăită bucurie și plăcere.” Pentru a-ți aduna mintea, trebuie mai întâi să-ți încălzești inima. Pururea-pomenitul meu Stareț obișnuia să șadă puțin când apunea soarele, cugetând la starea sa lăuntrică. După aceasta, inima fiindu-i pregătită, începea să rostească Rugăciunea lui Iisus până în zori, când începea Dumnezeiasca Liturghie. Apoi…

– Ghéronda, iertați-mă că vă întrerup. N’am reușit să înțeleg foarte bine. Ce înseamnă a-ți „încălzi inima”? Cum se încălzește inima și de ce trebuie făcut acest lucru pentru Rugăciunea lui Iisus?

– Te va ajuta pilda Fiului risipitor. „Deci viindu-și întru sine, a zis: Câți năimiți ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame! Scula-mă-voiŭ și mă voiŭ duce la tatăl meu.” /Lc. 15:17-18/ S’a gândit la belșugul căminului părintesc și, totodată, la starea sa jalnică – și de îndată s’a simțit îndemnat să se întoarcă la tatăl său. A făcut o strădanie uriașă pentru a-și sili dorința și pofta să se întoarcă. La fel facem și noi prin Rugăciunea lui Iisus. Încercăm să ne dăm seama de păcătoșenia noastră, de starea noastră jalnică. Să ne vedem fărădelegile făcute în fiecare zi. Să ne cercetăm feluritele fapte și păcate săvârșite, dar numai „la suprafață,” adică din afară, și să ne simțim ca în fața unei curți de judecată. Dumnezeu este Judecătorul și noi stăm în banca învinuiților. Cu astfel de simțăminte, să strigăm după milă și să plângem, căci rugăciunea netulburată prin lacrimi vine. Părinții spun că, de va voi cineva să ajungă la rugăciune neîncetată și la o viață monahală desăvârșită, trebuie să învețe să plângă, să se învinuiască și să se certe pe sine cu toată tăria. Să se vadă mai rău decât toți ceilalți. Să se vadă asemenea un dobitoc murdar, ce trăiește în întunericul păcatului și al necunoștinței. Ar trebui să se vădească prin iscusința de „a se pârî,” după cum spune Marele Vasílie, „învinovățindu-se pentru păcatele sale, pârându-se și certându-se, fără să aștepte certarea celorlalți”… Cu alte cuvinte, ar trebui să fie cel dintâi care să se osândească, după cum spun Pildele lui Solomon, și într’acest chip să se pregătească pentru rugăciune. Sfântul Isaác Sirul scrie că, înainte să începem a ne ruga, ar fi bine să cădem în genunchi, cu mâinile la spate, socotindu-ne ca niște osândiți. Așa va veni gândul vinovăției. De fiecare dată poate fi altfel. Trebuie să stăruim și să cugetăm asupra acestui gând, ferindu-ne totodată de orice închipuire. Atunci mintea se pogoară în inimă cu pocăință, începem să plângem și rugăciunea se rostește fără tulburare. Să folosesc, însă, o pildă din viața lumească. Când un om din lume își amintește supărarea pe care i-a făcut-o cineva și stăruiește asupra acestui gând, simte o mușcătură în inimă și începe neîntârziat să plângă. Același lucru să-l facă și cel ce lucrează Rugăciunea lui Iisus, slobod de gândurile lumești și egoiste. Să se gândească: „L-am supărat pe Hristos, m’am depărtat de harul lui Dumnezeu!” Inima trebuie să fie adânc rănită de un astfel de simțământ. Când inima este zdrobită de pocăință (iar nu de o putere din afară), doare mai mult decât orice rană a trupului. Această rană ține necontenit mintea în Dumnezeu, iar cel rănit astfel nu poate nici măcar dormi noaptea, simțindu-se de parcă ar ședea pe cărbuni aprinși. De aceea, poate să rostească Rugăciunea lui Iisus, cu inima zdrobită, vreme de un sfert de ceas, iar apoi sufletul său răscolit îl va pomeni pe Iisus zi și noapte. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Iarăși o zic: după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi, se poate simți lucrarea Rugăciunii lui Iisus înlăuntru multe zile. Trebuie stăruit asupra faptului că este de neapărată trebuință să ne recunoaștem nevrednicia pentru ca Rugăciunea lui Iisus să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea în rugăciune ține de sporirea în conștientizarea păcătoșeniei noastre. Fără această conștiință, nu poate fi rugăciune adevărată. Rugăciunea trebuie, așadar, împletită cu plângerea. Într’adevăr, Părinții învață că urcarea spre Rai se leagă de coborârea în lăuntrul nostru. Cu cât ne coborâm atenția mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainițele inimii noastre. Prin pocăință, Împărăția Cerurilor coboară în lăuntrul inimii și o preschimbă în Rai. Îndemnul „Pocăiți-vă, că s’a apropiat împărăția cerurilor” /Mat. 3:2/ este pururea în vigoare. Doar prin pocăință sântem purtați spre vederea Împărăției.

– Se poate ca omul, dându-și seama de păcătoșenia sa, să deznădăjduiască și să părăsească lupta?

– Fără îndoială că se poate. Dacă se întâmplă așa, înseamnă că diavolul i-a strecurat gândul păcătoșeniei în minte pentru a-l arunca în deznădejde. Când, ajungând conștienți de păcătoșenia noastră, ne întoarcem spre Dumnezeu și îi cerem harul prin rugăciune, acest lucru este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Hristos.

În afară de conștiința păcatului – urmă Ghéronda – mai sânt și alte căi de încălzire a inimii. De pildă, pomenirea morții. „Acestea sânt cele din urmă ceasuri ale mele,” gândește nevoitorul, „și dracii vor veni în scurtă vreme să-mi ia sufletul.” Gândul acesta, atunci când nu este însoțit de închipuire, aduce frica în suflet și îndeamnă la rugăciune. Avva Theófil Arhiepiscopul ne sfătuiește să cugetăm la „ce fel de frică și cutremur și nevoie avem să vedem când sufletul se despărțește de trup! Că vine la noi oaste și putere dela stăpânirile cele protivnice, stăpânii întunericului, stăpânitorii vicleșugului, și începătoriile și stăpâniile, duhurile răutății, și ca într’un chip de judecată țin pre suflet, aducând asupră-i toate păcatele lui cele întru știință și cele întru neștiință, dela tinerețe până la vârsta în carea a răposat. Deci stau pârându-l de toate cele făcute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socotești că are sufletul în ceasul acela, până ce va ieși hotărârea și se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, până ce va vedea ce sfârșit va lua el. Și iarăși, dumnezeieștile puteri stau în preajma feței celor protivnici, și ele aducând cele bune ale lui. Ia seama dar că sufletul, stând în mijloc, cu multă frică și cutremur stă, până ce judecata lui va lua hotărâre de la Dreptul Judecător. Și de va fi vrednic, aceia iau certare, iar el se răpește de la dânșii, și de aceea fără de grijă este, sau mai bine să zic, locuiește dupre cum este scris: «Precum celor ce se veselesc, tuturor lăcașul întru tine este.» /Ps. 86:7/ Atuncea se plinesc cele scrise: «Fugit-au durerea și întristarea și suspinul.» /Isa. 35:10/ Atuncea scăpând, se duce la acea bucurie și slavă negrăită, în carea se va și așeza. Iar de se va afla că a trăit cu lenevire, aude glasul cel preaînfricoșat: «Ridice-se cel necinstitor, ca să nu vază slava Domnului.» /Isa. 26:10/ Atunci apucă pre dânsul zi de urgie, zi de necaz și de nevoie, zi de întuneric și de beznă, dându-se la întunericul cel mai din afară, și în focul cel vecĭnic osândindu-se, în veci, fără de sfârșit se va munci. Unde-i atuncea fala lumii? Unde-i slava cea deșartă? Unde-i desfătarea? Unde-i răsfățarea? Unde-i nălucirea? Unde-i odihna? Unde-i lauda? Unde-s banii? Unde-i neamul cel mare? Unde-i tatăl? Unde-i muma? Unde-i fratele? Cine dintr’aceștia va putea să scoață pre cel ce se arde în foc și este ținut de muncile cele amare?”

Alte gânduri pot fi cele legate de simțământul dulceții Raiului și a slavei sfinților, ca și a marii iubiri a lui Dumnezeu, mai ales în ziua Împărtășirii cu Preacuratele Taine.

– Ghéronda, când oamenii din lume aud astfel de gânduri, își arată îndoiala și necredința. Există mulți theologi, chiar și duhovnici, care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind că aceste lucruri nu sânt pentru cei ce trăiesc în lume, punându-se chiar împotriva Sfinților Părinți. Îi împart pe Sfinții Părinți în „niptici” (trezvitori) și „sociali” (obștești), socotindu-i mai presus pe cei obștești pentru că învățătura lor este mai „pe pământ,” pe când învățătura Părinților trezvitori este – spun ei – pentru mănăstiri. Nu știu în ce măsură aceste păreri sânt adevărate…

– Ai atins o temă însemnată, care ridică multe probleme și, de aceea, cere mult timp. Nu pot să te ajut altcumva decât dându-ți niște răspunsuri generale. Înainte de toate, nu se pot împărți Sfinții Părinți în „niptici” (sau „mistici”) și „sociali,” ca și cum ar fi două categorii cu totul separate, așa cum nu se poate împărți theologia în „mistică” și „ascetică” sau viața duhovnicească în „călugărească” și „mirenească” – spunând, de pildă, că unele învățături se aplică mirenilor, iar altele monahilor. Nu se poate, deoarece întreaga Theologie a Bisericii Orthodoxe este „mistică” (tainică), și întreaga ei viață duhovnicească este „ascetică” (nevoitoare). Toți Sfinții Părinți au același fel de a gândi, de a trăi și de a învăța. Toți au ajuns la fericita stare de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul lor – făcându-se în acest chip ei înșiși Hristos, având totodată și Sfântul Duh lucrător prin ei. Astfel, Părinții trezvitori sunt întotdeauna și obștești, iar cei așa-zis obștești sunt neapărat și trezvitori („mistici”). Faptul că Părinții sunt obștești se datorează faptului că sunt trezvitori. Acei dintre ei prinși în probleme sociale nu sunt doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi – ci theologi, în deplinul înțeles al cuvântului. Întâi L-au trăit ei înșiși pe Dumnezeu, și abia apoi au încercat să-i ajute și pe ceilalți oameni să-L trăiască. Sociabilitatea lor este, așadar, o dimensiune a theologiei, adică a vieții în Hristos – viața „în Sfântul Duh și în Biserică.” Într’adevăr, Biserica este locul theologiei dreptslăvitoare (orthodoxia), iar theologia este glasul Bisericii. Toți Părinții au ceva în comun: theologia orthodoxă, Cugetul Bisericii, și au trăit ori ca preoți, ori ca monahi. Este o mare greșeală, prin urmare, să-i împarți în „niptici” și „sociali,” deoarece această împărțire are urmări asupra vieții duhovnicești și, în cele din urmă, poate ajunge o hulă împotriva Sfântului Duh.

– Nu credeți că unii dintre Sfinții Părinți, precum Marele Vasílie sau Sfântul Ioán Gură-de-Aur, care au vorbit îndelung despre problemele sociale, s’au apropiat, astfel, mai mult de oameni?

– Fără îndoială. Numai că, așa cum am spus mai înainte, trebuiesc făcute câteva lămuriri. Întâi, faptul că au vorbit despre problemele sociale nu înseamnă că n’au trăit în rugăciune, în trezvie și în lacrimi. Învățătura lor despre problemele sociale n’ar trebui despărțită de viața lor lăuntrică. N’ar trebui să disecăm lucrările unui Sfânt Părinte, pentru că a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof, deoarece deosebirea dintre un sociolog și un theolog este mare. Punctul de pornire, metodele și felul lor de a vorbi despre oameni sunt cu totul diferite. În al doilea rând, dacă unii Părinți au vorbit mai mult despre probleme obștești, au făcut-o pentru că au fost învățați de Dumnezeu să vorbească într’acest chip unui anumit om, dintr’un anume loc. Să nu uităm că cuvântul Prorocului, al Apostolului și al Sfântului este rostit potrivit maturității și a măsurii duhovnicești a oamenilor cărora li se adresează. Iar dacă cuvântul pare că nu și-a atins scopul, nu este din pricina Părintelui, ci se datorează neputinței oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Părintele este cel ce nu știe, ci turma este cea neputincioasă să înțeleagă. Ca să nu mai spunem că în multe scrieri cu conținut social ale Sfinților Părinți regăsim limpede duhul isihast.

Să iau cazul Sfântului Ioán Gură-de-Aur, după cum ai spus mai înainte, pentru a fi mai limpede. Sfântul Gură-de-Aur este socotit un Părinte obștesc și scrierile sale potrivite spre a fi citită de oamenii din lume, în învățătura lui găsindu-se răspunsuri la o mulțime de probleme morale și sociale. Totuși, se uită că același Părinte a trăit o viață de isihie și nevoință, cu trezvie, cu lacrimi și cu jelire, o viață în rugăciune neîncetată și având pururea în minte pomenirea morții. Dar trebuie să duci la rândul tău o astfel de viață pentru a putea citi printre rânduri aceste lucruri. Să-ți citesc un fragment din sfânta sa învățătură, pentru a ne lămuri mai bine. El vorbește îndeobște despre rugăciune și valoarea acesteia. Ne spune că, pentru a fi rodnică, rugăciunea ar trebui să se facă cu mintea adunată și inima zdrobită de simțământul pocăinței. „Armă tare este rugăciunea, comoară neînchipuită, avere necheltuită, liman neînviforat, izvor al liniștii, rădăcina, pricina și maica nenumăratelor fapte bune, mai puternică decât orice împărăție pământească. Și prin rugăciune nu înțeleg pre cea ușuratică, plină de delăsare, ci pe cea făcută cu râvnă, cu sufletul frământat, cu mintea încordată. Căci aceasta este rugăciunea ce urcă spre ceruri. Să ne însuflețim, dar, conștiința, să ne muncim sufletul cu pomenirea păcatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvnă și a-l îndemna la priveghere. Nimic nu depărtează mai mult negrijania și nepăsarea decât chinul și suferința, care adună mintea împrăștiată în cele din jur și o face să se întoarcă întru sineși. Cel ce astfel se roagă face să se sălășluiască mare bucurie în sufletul său.” Și Sfântul Ioán Gură-de-Aur urmează prin a spune că omul dobândește îndrăzneală în rugăciune doar atunci când are încredințare că este mai rău decât toată suflarea.

Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiule – a urmat Starețul. Sunt câteva lucruri vrednice de luat în seamă în această scriere. Întâi, sfântul leagă strâns rugăciunea de chinul sufletului și de adunarea minții. Mintea trebuie să se întoarcă „întru dânsa” din tulburarea ei, încât, din preaplinul inimii, să se poată naște rugăciunea. În al doilea rând, este nevoie să începem cu încălzirea inimii, precum am spus mai înainte, pentru ca rugăciunea să lucreze cu adevărat. Rugăciunea ni se dăruiește atunci când inima se aprinde de râvnă și mintea se adună în ea însăși. În al treilea rând, ne putem încălzi inima cu pomenirea păcatelor, cu învinuirea de sine, cu simțământul că suntem mai răi decât toți, „mai prejos de toată suflarea.” Numai când dobândim o astfel de rugăciune putem primi bucuria duhovnicească, harul lui Hristos. Înțelegi acum de ce este Sfântul Ioán Gură-de-Aur un Părinte isihast?

– Am rămas uimit de lectura și de tâlcuirea acestui pasaj din Sfântul Gură-de-Aur. M’a marcat părerea aceasta a Sfântului Părinte.

– Îmi dai voie să fac o îndreptare?

– De bună seamă!

– Nu este vorba de o părere personală a Sfântului Ioán Gură-de-Aur, ci de învățătura Bisericii transmisă prin el. Nu putem vorbi de părerile Părinților ca și cum aceștia ar fi fost niște filosofi, sociologi sau moraliști, ci despre învățătura Părinților ca mădulare ale proslăvitului Trup al lui Hristos, care primesc darul Sfântului Duh. Trăind în Biserică, ne biruim individualitatea ajungând persoane, lăcașuri ale Sfintei Treimi. Mintea noastră se luminează și se face biserică a Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfinții Părinți i-au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine, și s’au făcut unelte ale Sale – învățându-i apoi și pe alții, pentru a-i ajuta.

– Mulțumesc de lămurire. Fiți însă bun și mai deslușiți-mi un lucru. Ați spus mai devreme că atunci când un monah isihast îl citește pe Sfântul Gură-de-Aur, înțelege că acesta este un Părinte trezvitor. Pentru ce, atunci, noi îi vedem doar ca Părinți obștești, străini de acest fel de viață lăuntrică?

– Se întâmplă așa din pricină că Sfântul Duh nu lucrează din belșug înlăuntrul nostru. Sfintele Scripturi și lucrările Sfinților Părinți au fost scrise sub însuflarea Sfântului Duh. De aceea, ei pot fi tâlcuiți și înțeleși numai prin lucrarea Sa. Cel ce gândește asemenea Sfinților Părinți, cel ce are Sfântul Duh, pe oricare din ei și orice scriere a lor ar citi, simte isihastul, îl simte pe acela care, asemenea lui, l-a cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfinții sunt recunoscuți doar de cei sfinți, pentru că au același fel de viață, aceleași trăiri și aceleași feluri de a se exprima. Ei înțeleg harul ce lucrează într’un Sfânt Părinte doar după cum vorbește acesta. Unul care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, citind, de pildă, rugăciunile Liturghiei Marelui Vasílie, înțelege îndată că acesta, deși nu o spune deschis, a văzut Lumina nezidită.

Într’un fel sau altul, sociologii sau filosofii împart și despart scrierile Sfinților Părinți atunci când le studiază fără a fi călăuziți de Sfântul Duh. Și părerea mea este că acest obicei, de a folosi izolat și în afara duhului de nevoință citatele din Sfinții Părinți pentru a susține gândirea noastră căzută și egoistă, este cea mai mare erezie. Scoțându-i pe Sfinții Părinți în afara duhului de nevoință, îi dezbinăm. Și fiecare dezbinare este o schimbare în rău. Toți ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înțeleagă, fără să fie în stare a le tâlcui drept. Ar trebui, de aceea, să încercăm împlinirea dorinței tuturor din zilele noastre – „întoarcerea la Sfinții Părinți” – nu numai prin studierea scrierilor lor, ci și prin strădania de a le urma viața. Să trăim, adică, în Sfânta Biserică, cu Sfintele Taine și cu sfintele virtuți, să alungăm egoismul și să începem a viețui ca persoane, ca adevărate mădulare ale lui Hristos.

În acea clipă, un ucenic ne-a întrerupt, întrebând ce-ar putea să-mi aducă. Ghéronda fusese cu totul prins de convorbire, uitând să păzească ospeția specifică monahilor. Aceștia îți aduc ceva în semn de bun-venit, pentru a binecuvânta acel dar și a primi, totodată, binecuvântarea chiliei lor. Discuția noastră, însă, era atât de captivantă, încât el uitase în întregime de acest lucru.

– Da, adu ceva pentru oaspetele nostru…

– Ce să aduc, Ghéronda? Rahat, dulceață sau altceva?

După ce dădu poruncile cuvenite, Ghéronda începu să-și laude ucenicul:

– Nu mi se cuvine să am astfel de ucenici. Dar Domnul a avut milă de mine, de păcatele mele, și mi-a trimis îngeri. Eu n’am ucenici, ci îngeri ca să mă slujească! Cum aș putea să-i mulțumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic, care tocmai a venit! Are cugetul unui prunc, și acest lucru este de neapărată trebuință pentru lucrarea rugăciunii minții, despre care vorbim. Sfinții Părinți învață că dacă vrea cineva să se mântuiască, trebuie să ajungă ori nebun („Nebuni suntem pentru Hristos” – 1 Cor. 4:10) ori prunc („De nu vă veți întoarce și să fiți ca copiii, nu veți intra în împărăția ceriurilor” – Mat. 18:3). Toți, chiar dacă am căzut în cele mai mari păcate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia duhovnicească și sufletul copilului de dinainte de păcat. Legea vieții duhovnicești este dimpotrivă legii trupului. Trăind viața trupească, omul ajunge bătrân puțin câte puțin, pe când în viața duhovnicească omul, deși bătrân din pricina păcatelor, ajunge din nou tânăr, copil chiar.

Ucenicul aduse pe o tavă rahat și puțină apă. Am luat paharul în mână, am cerut blagoslovenia Ghérondei și i-am spus:

– Rugați-vă pentru mine să ajung prunc sau nebun!…

Sunt clipe în viață când nu izbutești să-ți pui o dorință, pentru că cuvintele ți se opresc. Simți atunci nevoia să te exprimi doar prin rugăciuni și binecuvântări. Trăiești așa ceva numai în Sfântul Munte și, de aceea, nu te rogi, ci ceri rugăciunile celorlalți.

– Blagosloviți!

– Domnul! răspund ei.

Nu spun nici bună dimineața, nici bună ziua, nici noapte bună. Singurele urări sunt, în fapt: bună răbdare, bună veghere, bun Rai, bună vrere, bună părtășie cu Dumnezeu… Când am spus „Blagosloviți” și am mâncat rahatul dulce, mi-am spus în sine: „Să trăiești mulți ani, Ghéronda! Să trăiești pentru ca și noi, păcătoșii, să trăim.”

S’a lăsat o tăcere adâncă. Am înțeles că Ghéronda rostea Rugăciunea lui Iisus. Din atitudinea sa era vădit că fusese răpit la Dumnezeu. Mi-era greu să vorbesc, dar trebuia.

– Ghéronda, îngăduiți-mi să vă întrerup pentru a continua convorbirea. Știu că, într’un fel, prezența mea este nepotrivită în liniștea aceasta. Sunt un parazit care vă face viața grea și…

– Nu, nu, nu spune asta, pentru că te primim ca pe fratele nostru viețuitor în lume, ce duce lupta cea bună, având har de la Dumnezeu.

– Cum se poate măsura harul pe care-l avem noi cu harul vostru?

– Ai mai mult har decât noi, pentru că „unde s’a înmulțit păcatul, a preaprisosit harul.” /Rom. 5:20/ Dumnezeu îți dă mai multă milă pentru a te ține în dragostea lui, te iubește mai mult.

– Primesc aceste cuvinte drept un chip a smereniei pe care o aveți – am răspuns, covârșit de atâta dragoste și smerenie. Aș vrea să continui, totuși, pentru că doresc să dobândesc cât mai multe roade din fiecare clipă… Vorbeați de încălzirea inimii, spunând că aceasta se dobândește prin cugetarea la iad, la Rai și la păcătoșenia noastră. Nu apar, totuși, și probleme? Ați spus mai deunăzi că rugăciunea noastră ar trebui să fie slobodă de închipuire, iar mintea să fie fără formă. Dar aceste imagini nu tulbură rugăciunea curată…

– Mai întâi de toate, aș vrea să înțelegi că aceste gânduri nu sunt… simple gânduri. Nu este vorba de închipuire, ci de lucrarea minții. Noi nu doar gândim, noi trăim. De pildă, cugetând odată la iad pentru câteva minute – „Acesta este locul potrivit mie, din pricina nenumăratelor mele păcate” – m’am găsit într’acel întuneric înfricoșător! Am trăit durerea de neîndurat și chinul de negrăit. După ce mi-am revenit din acea stare, toată chilia mirosea îngrozitor. Nu poți înțelege duhoarea iadului și suferința osânditului…

Am înțeles atunci mai mult ca niciodată că eram alături de un Stareț sfânt, care-și ține mintea în iad. L-am lăsat să vorbească mai departe, fără cel mai mic comentariu.

– Încălzirea inimii prin aceste gânduri se face înainte de rugăciune. Căci, după ce inima s’a încălzit, de îndată ce ea începe să se roage, suntem opriți să avem orice gând cu privire la aceste lucruri, oricât de îndepărtat ar fi; trebuie să încercăm a ne aduna mintea și inima doar pe cuvintele Rugăciunii lui Iisus. În acest fel, ajungem la starea minții liberă de închipuire, despre care au vorbit atât Sfinții Părinți – mintea să fie „slobodă de orice formă și de orice închipuiri”.

Rugăciunea este o luptă. Ea întărește războiul credinciosului împotriva diavolului, dar și în sine este o luptă dureroasă și sângeroasă. Toată strădania noastră trebuie să fie pentru a ne aduna mintea pe cuvintele Rugăciunii lui Iisus. Mintea trebuie să se facă surdă și mută la orice gând, bun sau rău, pe care ni-l aduce Cel viclean. Nu avem voie să ascultăm gândurile ce vin dinafară sau să le răspundem. Trebuie să le nesocotim cu totul și să nu vorbim cu ele. Ar trebui, așadar, să căutăm cu orice chip muțenia deplină a minții noastre, pentru că numai prin această lucrare ne putem păzi sufletul în pace, încât Rugăciunea lui Iisus să poată cu adevărat lucra. Se știe că gândurile noastre înaintează din minte în inimă, tulburându-o. Mintea tulburată tulbură și inima. Așa cum vântul stârnește valuri pe mare, la fel și vântul gândurilor ridică în suflet valuri. De aceea, la rugăciune este nevoie de atenție. Pentru aceasta, Părinții învață totodată despre rugăciune și despre trezvie. Trezvia ține mintea într’o stare de priveghere și pregătire neîncetată, iar rugăciunea aduce peste ea har dumnezeiesc. Pentru acest țel, ne folosim de mai multe căi.

Înainte de a începe sfânta lucrare a Rugăciunii lui Iisus, să ne amintim că, pe când ne rugăm, se cere de la noi dorință fierbinte, stăruință în nădejde, multă râvnă și îndelungă-răbdare, dimpreună cu credința în dragostea lui Dumnezeu. Să începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru.” Rostim „Împărate ceresc…,” Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilință, cu pocăință și părere de rău, urmat îndată de „Crez.” După aceea, să ne străduim a ne aduna mintea cu ajutorul tăcerii și liniștii. Să ne încălzim inima cu felurite gânduri lipsite de închipuire, după cum am spus mai înainte, și abia după ce ni s’a încălzit – poate după ce am vărsat și lacrimi – să începem Rugăciunea lui Iisus. Să rostim cuvintele încet și să încercăm a ne împiedica mintea să fugă. Cuvintele trebuie să vină unul după altul, fără ivirea altor gânduri și întâmplări. După „miluiește-mă” trebuie să spunem îndată „Doamne Iisuse Hristoase,” pentru a ridica un zid care să împiedice pătrunderea diavolului. Trebuie să știi că diavolul va încerca cu orice preț să spargă unitatea cuvintelor și să pătrundă în minte și în inimă. Va încerca să facă măcar o mică deschizătură pentru a putea arunca înlăuntru un gând care să zădărnicească toată această sfântă străduință. Nu trebuie să-l lăsăm să intre. Putem rosti Rugăciunea lui Iisus cu glas tare, încât să o audă și urechile – aceasta ajută mintea să se adune mai mult. O altă cale este să spunem rugăciunea în minte și în inimă foarte încet, să stăm puțin după „miluiește-mă” până ce atenția noastră începe să slăbească și să o luăm din nou de la capăt. Dacă ne gândim la păcătoșenia noastră în vreme ce ne încălzim inima, Părinții ne sfătuiesc să adăugăm cuvântul „păcătos”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul.” Cuvântul ar trebui apăsat, pentru a-l simți mai bine. Totuși, pentru că mintea poate obosi dacă rostește Rugăciunea lui Iisus în întregime, o putem scurta: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă,” sau „Doamne, miluiește-mă,” sau „Doamne Iisuse.” Pe măsură ce creștinul sporește în lucrarea Rugăciunii lui Iisus, va putea împuțina cuvintele. Va putea chiar stărui, uneori, pe cuvântul „Iisus,” rostit repetat („Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse al meu”) – valuri de liniște și bucurie pot răsări dintr’însul!

Ar trebui să păstreze această dulceață și să nu înceteze rugăciunea, chiar dacă rânduiala lui obișnuită de rugăciune s’a încheiat. Omul trebuie să sporească și să păzească această căldură a inimii sale, și să se folosească de acest dar al lui Dumnezeu! Pentru că este un mare dar, pe care Dumnezeu i-l trimite de sus. Căldura inimii ajută mintea să rămână neclintită de la cuvintele Rugăciunii lui Iisus, să se pogoare în inimă și să rămână acolo. Dacă cineva vrea să petreacă toată ziua în rugăciune, atunci să urmeze sfaturile Sfinților Părinți: un ceas să se roage, un ceas să citească, apoi să petreacă alt ceas în rugăciune. Ar mai trebui să încerce să rostească Rugăciunea lui Iisus și atunci când lucrează cu mâinile.

… Mai mult, pe nevoitorul Rugăciunii lui Iisus îl ajută și poziția potrivită a trupului. Părinții sfătuiesc ca, atunci când se roagă vreme îndelungată, să șadă pe un scăunel, să-și închidă ochii sau să-i ațintească într’un anume loc – cel mai bine pe pieptul său, unde este inima. Sfântul Grigórie Palamà dă pilda Prorocului Ilie, care, după cum spune Scriptura, „s’a suit în muntele Karmílului, și plecându-se la pământ, și-a pus fața sa între genunchile sale” – în acest fel a venit sfârșitul secetei. În scurtă vreme, „cerul s’a întunecat cu nouri și cu vânt, și s’a făcut ploaie mare.” /3 Împ. 18:42-45/ Cu adevărat, fiule, Prorocul „deschis-a cerurile” rugându-se în această poziție! La fel deschidem și noi cerurile, iar izvoarele harului dumnezeiesc curg în inimile noastre uscate.

Am citit mai târziu acest pasaj din Sfântul Grigórie Palamà, menționat de Ghéronda. Filosoful Varlaam obișnuia să-i numească pe isihaști, zeflemitor, omfalopsihì (cei cu sufletul în buric sau „buricari”), iar Sfântul și de-Dumnezeu-purtătorul Grigórie, tâlcuind poziția și lucrarea acestora, i-a răspuns: „Până și însuși Ilie, cel desăvârșit în vederea lui Dumnezeu, punându-și capul pre genunchi și adunându-și mintea întru sineși și întru Dumnezeu, cu mare osteneală a făcut să înceteze seceta ce ținea de ani de zile.” Sfântul văzător-de-Dumnezeu recomandă ațintirea privirii ca mijloc ajutător: „Nu-ți lăsa privirea să hoinărească, ci așază-o pre piept și, într’această ținută a trupului, adună-ți în inimă puterea minții, ce se împrăștie când privești aiurea.”

Și locul – a urmat Ghéronda – are un rol însemnat. Acesta trebuie să fie liniștit și să nu pricinuiască tulburări din afară. De asemenea, trebuie să se țină seama de timpul potrivit. După munca de fiecare zi, mintea se încarcă de obicei cu multe lucruri, de aceea Părinții spun că rugăciunea minții ar trebui să se facă îndeosebi dimineața, înainte de răsărit, un ceas sau două, când mintea se odihnește și este netulburată, iar trupul s’a odihnit și el. Așa putem culege multe roade.

– Ghéronda, când mintea este tulburată – și acest lucru se întâmplă adesea – ce metodă putem folosi ca să o îndrumăm?

– Din multe pricini, apar zile și ceasuri sterpe, care îngreuiază lucrarea rugăciunii minții. Lucrarea Rugăciunii lui Iisus ajunge atunci cu adevărat obositoare și grea. Dar, dacă stăruim, harul lui Dumnezeu ne va ajuta să găsim din nou rugăciunea și să mergem mai departe, fără șovăială, spre îndumnezeirea noastră în har. O să înșir câteva căi care ne ajută să biruim asupra acestor ceasuri și zile obositoare.

Mai întâi, cu nici un chip nu trebuie să ne pierdem curajul. Mai apoi, trebuie să ne rugăm în aceste ceasuri mai ales cu buzele. Să fii în stare a-ți ține mintea cu ușurință la cuvintele rugăciunii și a te ruga netulburat este, poate, un privilegiu al oamenilor stăruitori, al celor plini de har. Noi, cei slabi și păcătoși, fiind plini de patimi, trebuie să facem mari strădanii și chiar să vărsăm sânge. Când ne dăm seama că mintea noastră este neîncetat tulburată și împrăștiată, trebuie să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când vârtejul gândurilor și oboselii ne cuprinde, ar trebui să facem și noi precum Apostolul Pétru care, văzând vântul puternic și începând să se scufunde, a strigat „Doamne, mântuiește-mă!” /Mat. 14:30/ Iar ce i s’a întâmplat lui, ni se va întâmpla și nouă: „Și îndată Iisus, tinzând mâna, l-au apucat pre dânsul.” /Mat. 14:31/ Adică, după o rugăciune arzătoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini ce vin să ne tulbure mintea vor fi îndepărtate, mistuite nevăzut în flăcări, prin numele lui Hristos.

Repet, în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem cu firea, ci trebuie să mergem mai departe, împotrivindu-ne. Și împotrivirea noastră trebuie să fie la fel de puternică ca și atacul Celui viclean.

Mai mult, la vremea rugăciunii nu trebuie să primim nici măcar gândurile bune – pentru că atunci chiar și gândurile bune tulbură mintea, iar aceasta, tulburată fiind, le va primi și pe cele pătimașe. Gândurile bune din vremea rugăciunii îi deschid diavolului calea pentru a intra biruitor și a întrerupe lucrarea cea sfântă a rugăciunii. Cădem astfel în preacurvie duhovnicească. Sfinții Părinți spun că atunci când mintea se depărtează de pomenirea lui Dumnezeu și hoinărește fără țintă în vremea Rugăciunii lui Iisus, cade în preacurvie – îl înșală pe Dumnezeu și se leapădă de El. Și e oare vreun păcat mai mare decât înșelarea și lepădarea preadulcelui Iisus, mai ales când este făcută de dragul pizmuitorului vrăjmaș, urâtorul de bine?

Dacă nu ne putem păzi mintea să nu se împrăștie, lupta noastră se va îngreuia tot mai mult. Corabia, fiule, poate naviga pe mare ori cu pânze, atunci când bate vântul, ori cu vâsle, atunci când nu este vânt. La fel se întâmplă și cu rugăciunea: merge bine când căldura harului lui Hristos este înlăuntrul nostru, iar în lipsa lui avem nevoie de vâsle – de o străduință mai mare.

Trebuie, apoi, să ne adăpostim în cercetarea Sfinților Părinți. Se cuvine să citim scrierile lor care adună mintea. Dacă în cursul cititului simțim păreri de rău, putem să ne oprim din studiu și să începem Rugăciunea lui Iisus. Ajungem astfel să înțelegem zisa că trebuie să citim cărțile cu inima, nu cu înțelegerea seacă. Trebuie să ne apucăm de cărți scrise cu inima, care pot fi citite cu bucurie de inimă. Citirea și Rugăciunea lui Iisus trebuie să meargă împreună. Putem rosti sau cânta Psalmii Prorocului David. Este bine și să alegem dinainte unele tropare ce aduc pocăință și vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, despre păcătoșenia noastră, despre a Doua Venire a Domnului, tropare prin care îi cerem ajutorul. Acestea ar trebui citite, nu cântate. Putem rosti și felurite rugăciuni scrise de Sfinții Părinți care dau naștere părerilor de rău, precum e cea a Sfântului Isaác Sirul. După cum am zis mai înainte, în astfel de prilejuri trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus cu buzele. O putem spune folosind și metaniile (komboskini). Bineînțeles, în acest fel dobândim mai puține roade, însă niciodată nu trebuie să stăm fără măcar această mică bucurie. Repet, în aceste cazuri este nevoie de multă răbdare și de stăruință. Gândurile care vin se pot dovedi un câștig pentru noi, dacă le folosim la curățirea noastră.

– Dar cum ajută la curățirea noastră?

– Când diavolul vede că ne rugăm și încercăm să ne ținem mintea neclintită asupra Rugăciunii lui Iisus, întrebuințează oricare mijloc ca să ne tulbure. Se folosește de orice, îndeosebi de gânduri legate de lucrurile care ne afectează mai mult. Lovește punctul cel mai sensibil, locul care ne doare cel mai tare. Omului iubitor de plăceri îi strecoară gânduri de voluptate, celui iubitor de argint îi aduce gânduri de zgârcenie, ambițiosului gânduri de mărire. De aceea, din gândurile care ne vin îndeobște în timpul rugăciunii ne putem da seama care sunt punctele noastre slabe, putem vedea necurățiile dinlăuntrul nostru, existența patimilor – astfel, ne putem îndrepta atenția și străduința într’acolo.

– Ghéronda, iertați-mă că vă întrerup. Mărturisesc că nu am destulă experiență în privința Rugăciunii lui Iisus. Totuși, când încerc să o rostesc, simt o puternică durere de cap și de multe ori dureri de inimă. Ce înseamnă acestea? Ce ar trebui făcut în aceste dăți?

– Când credinciosul este la începutul Rugăciunii lui Iisus, simte o durere puternică de cap și de inimă, parte a noii sale lupte duhovnicești. Uneori simte că i se vor zdrobi capul și inima, alteori i se pare chiar că va muri. Durerea aceasta este firească, și apare din pricina faptului că mintea nu este obișnuită cu această lucrare, precum și datorită poziției trupului. De multe ori diavolul se folosește de această stare pentru a-l face pe om să se oprească din rugăciune. Dar creștinul trebuie să stăruie când simte această durere în cap. Doar când simte durere în inimă el trebuie să cumpănească dacă nu cumva a înaintat prea iute în lucrarea sa, folosind meșteșuguri care îi depășesc puterile. Se poate însă ca durerea din inimă să-l ajute, arătându-i locul unde să-și concentreze mintea, ajungând astfel la rugăciunea netulburată.

– Ați înfățișat foarte pe scurt această idee, de aceea aș vrea să mai rămânem puțin asupra ei. De ce este nevoie de stăruință când mintea suferă?

– Pentru că îndată după aceea începe curățirea. Lacrimile ne dezvăluie acest lucru, când pornesc să se reverse asemenea unui râu. Mintea începe să se curețe și coboară în inimă, iar atunci încetează durerea și suferința. Lacrimile nu pot fi stăvilite sau îndreptățite, nici nu se pot vărsa pentru a grăbi această clipă…

Se opri. Am putut vedea o lacrimă mare strălucind și luminându-i fața. Fără voie, ochii mi s’au umplut de lacrimi. Glasul său blând, gândurile sale aducătoare de lumină mi-au înmuiat inima împietrită.

Mi-am amintit atunci de Sfântul Arsénie, despre care s’a scris în Pateric: „Se mai spunea că în toată vremea vieții sale, când ședea la lucrul mâinilor lui, avea o cârpă în sân pentru a-și șterge lacrămile carile picau din ochii săi; și auzind Avva Pímen că a adormit, lăcrămând, a zis: «Fericit ești, avvo Arsénie, că te-ai plâns pre tine în lumea aceasta. Că acela ce nu plânge pre sineși acì, acolò se va plânge vécinic. Deci ori acì de voie, ori acolò de munci, este cu neputință a nu plânge.»”

Ghéronda îmi întrerupse gândurile:

– N’ar trebui să ne oprim din rugăciune pentru vreo durere – zise el, ca după un potop de lacrimi nesfârșite. Pentru că diavolul, ce este peste măsură de viclean, înșelător și lucrător al răului, ne aduce în minte toate aceste gânduri ca să ne nimicească, să ne ucidă. Nevoitorul rugăciunii cunoaște uneltirile și gândurile diavolului, și știe că vrăjmașul este cel ce-i șoptește: „Oprește-te din rugăciune, altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnăvi de inimă.” O să-ți citesc o pildă din Pateric: „Era un frate carele, de câte ori se ridica la rugăciune, era cuprins de friguri și de fierbințeală și de dureri de cap. Și așa aflându-se, își spunea: «Iată că sunt bolnav pe patul morții; așa că mă voi scula și voi face rugăciune înainte de a muri.» Deci așa gândind fratele, s’a ridicat și a făcut rugăciune. Și îndată ce a sfârșit rugăciunea, s’a îndepărtat și fierbințeala. Și iarăși așa gândind fratele, s’a nevoit și a făcut rugăciune și l-a biruit pe cel rău.” De aceea, nevoitorul rugăciunii trebuie să nesocotească orice fel de durere…

– Ghéronda, aș vrea să-mi spuneți mai multe despre durerea inimii. Știu că Sfinții Părinți dau mare însemnătate acestei dureri, socotindu-o a fi cea mai bună cale prin care se face lucrătoare Rugăciunea lui Iisus. Împărtășiți-mi, rogu-vă, dacă găsiți de cuviință, câteva gânduri cu privire la această durere.

– Este adevărat ce ai spus. Sfinții Părinți, pentru că aveau știința Rugăciunii lui Iisus sau, mai degrabă, pentru că trăiau Rugăciunea lui Iisus, au trecut prin acest stadiu și de aceea îi dau mare însemnătate. Această durere apare la cei ce lucrează Rugăciunea lui Iisus, mai ales la aceia care se roagă neîncetat. Părinții îi dau o atât de mare însemnătate pentru că prin această durere, ce dovedește că mintea se coboară în inimă și se unește cu ea prin lucrarea Sfântului Duh, prin această durere, așadar, se revarsă în suflet și în trup pacea, se limpezește puterea de înțelegere a sufletului, dobândindu-se astfel osebirea gândurilor. Abia atunci putem desluși bine gândurile, putem înțelege mersul și sfârșitul lor. Prin urmare, un isihast cunoaște desăvârșit starea păcătosului, fără să fi căzut de fapt în nici un păcat. Așa ceva este cu putință prin nevoință, nevoitorul ajungând să cunoască substratul gândurilor cuiva – începutul și sfârșitul lor. Așa se face că isihastul, pe când se roagă pentru cineva, poate ști aproape de-ndată în ce stare se află acea persoană, pentru că inima sa a ajuns simțitoare prin lucrarea rugăciunii, el însuși făcându-se văzător cu duhul.

… Hai să punem totuși lucrurile într’o rânduială.

Am spus mai înainte că Rugăciunea lui Iisus are ca scop reunificarea omului, adică a celor trei însușiri ale sufletului. Atenția trebuie adunată în inimă. Inima ar trebui să fie cea dintâi care să simtă lucrarea Rugăciunii lui Iisus – căci, potrivit Sfinților Părinți, prezența lui Dumnezeu, prezența harului e simțită mai întâi de inimă, iar abia apoi stârnește și mintea. Părinții au ajuns mai întâi la vederea lui Dumnezeu și abia apoi au vorbit despre El, pentru a păzi această cunoaștere vie, care înseamnă viață. De aceea inima este aceea care simte cea dintâi căldura și dulceața venirii Sfântului Duh. Dimpotrivă, lipsa harului se vădește din răceala și nepăsarea inimii. Repet, Dumnezeu se iubește mai întâi cu inima, abia apoi cu mintea. Porunca lui Dumnezeu este limpede: „Să iubești pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată vârtutea ta și din tot cugetul tău…” /Lc. 10:27/ După cum știi, rațiunea nu este nesocotită de către Biserică, dar după Cădere ea a devenit neputincioasă în a-l percepe pe Dumnezeu. Când se dezvoltă însă sensibilitatea duhovnicească lăuntrică, rațiunea este ajutată să-l înțeleagă pe Dumnezeu. Atunci inima hotărăște dacă ascultă sau nu poruncile lui Dumnezeu. Dar unirea inimii și a minții se poate săvârși numai prin lucrarea Sfântului Duh. Prin pocăință și prin păzirea poruncilor lui Hristos, primim har. Sub înrâurirea acestuia, mintea găsește inima și amândouă se unesc. Este un pas însemnat spre dobândirea rugăciunii lăuntrice și a îndumnezeirii. De aceea, inima omului trebuie să fie „zdrobită”: „Inimă zdrobită și smerită, Dumnezeu nu va defăima.” /Ps. 50:19/

Mulți întrebuințează felurite mijloace pentru a-și coborî mintea în inimă, dar trebuie să întărim faptul că pocăința este calea cea mai sigură. Astfel, când plângem pentru păcatele noastre, este bine că simțim o durere sau uneori o căldură în inimă și, îndeobște, că înțelegem mișcarea și simțirea ei. Totuși, aceasta trebuie să se petreacă treptat, pentru că se poate ca, venind dintr’odată, lucrarea să dea naștere în inimile slabe și neobișnuite unei ispite foarte subțiri, fără urmări serioase, dar care poate opri rugăciunea. În cazul unei asemenea dureri, Părinții ne învață să rostim Rugăciunea lui Iisus cu glas tare. Dacă nevoitorul are inima puternică, trebuie să-și țină atenția înlăuntrul ei, chiar dacă doare.

Aceste lucruri, însă, trebuie lămurite cu ajutorul unui Stareț. Durerea despre care vorbim e sănătoasă, firească și mântuitoare, deși mulți dintre cei ce se nevoiesc cu Rugăciunea lui Iisus ajung să creadă că s’au îmbolnăvit de inimă și merg să consulte un doctor. Dar acesta nu găsește nimic nefiresc, deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arată că rugăciunea a pătruns în inimă și lucrează acolo. Este un pas însemnat…

– Am auzit că mulți Sfinți au simțit într’o clipă anume că rugăciunea ajunge lucrătoare în inima lor; câteodată, au simțit-o chiar ca pe-un dar de la Dumnezeu, prin mijlocirea Preacuratei sale Maici. Este adevărat?

– Fără îndoială. Mulți sfinți isihaști știu foarte bine din ce clipă au simțit Rugăciunea lui Iisus în inima lor. De atunci înainte, ei o rostesc necontenit. Orice altceva ar lucra, rugăciunea nu încetează niciodată. Cu adevărat, ei o simt ca pe un dar al Maicii Domnului. Sfântul Grigórie Palamà, rugându-se la Născătoarea-de-Dumnezeu și rostind „Luminează-mi întunerecul,” a primit darul cuvântării-de-Dumnezeu (theologia). Trebuie spus că dragostea pentru Maica Domnului este strâns legată de dragostea pentru Hristos. O iubim pe Născătoarea-de-Dumnezeu pentru că Îl iubim pe Hristos – sau o iubim pentru a dobândi dragostea lui Hristos. Părinții sânt foarte hotărâți asupra acestui lucru. Sfântul Gherman Patriarhul Constantinopolei spune: „De n’ai fi stătut tu înainte, de-Dumnezeu-Născătoare, nimenea ar fi ajuns om duhovnicesc… nimenea s’ar fi mântuit fără tine, de-Dumnezeu-Născătoare.” Iar Sfântul Grigórie Palamà spune: „Ea este hotarul dintre zidit și nezidit; și nimeni n’ar fi putut veni la Dumnezeu decât printr’însa și prin Mijlocitorul născut dintr’însa; și fără ea, nici unul din darurile lui Dumnezeu nu s’ar mai fi dat, nici îngerilor, nici oamenilor.” Oamenii primesc multe daruri prin mijlocirea Născătoarei-de-Dumnezeu. Dacă ea ne-a dat cel mai mare dar, pe Hristos, oare nu ne va da și celelalte? Așadar, când ne rugăm, ar trebui să spunem „Preasfântă de-Dumnezeu-Născătoare, mântuiește-ne pe noi” și nu doar „mijlocește pentru noi”…

– Am să mă întorc la o întrebare ce mi-a venit în gând pe când ce vorbeați despre unirea minții cu inima. Când mintea se coboară în inimă, rămâne tot timpul acolo? Și, dacă este așa, cum poate un om să lucreze, cum își poate împlini ascultarea în mănăstire?

– Mai întâi, mintea nu este înlăturată, ci se împlinește și se întoarce la starea sa firească. Când mintea rămâne în afara esenței sale, a inimii, este ceva împotriva firii. Prin rugăciune, mintea alungă toate lucrurile străine firii sale. Apoi, când mintea coboară în inimă, rațiunea se poate îndeletnici cu alte lucruri, fără să se depărteze de inimă. De pildă, în vremea Sfintei Liturghii, un preot lucrător al rugăciunii inimii poate fi atent la o parte a slujbei sau poate spune unui diacon ori unui alt preot ceva important pentru săvârșirea Tainei fără ca mintea lui să se despartă de inimă. Totuși, când rațiunea hoinărește spre gânduri păcătoase, mintea se poate rupe pe deplin de esența ei. De aceea, un nevoitor, pentru a nu fi vătămat de gânduri când spune Rugăciunea lui Iisus, își ține mintea ocupată cu numărarea nodurilor metaniei. Poate acum ai înțeles cu câtă sălbăticie luptă diavolul împotriva noastră…

Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte

Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

Lasă un răspuns