CAPITOLUL IX / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

coperta cărții

CAPITOLUL IX:
Războiul dat de diavol și cum să-i facem față

– Abia acum mi-ați dezvăluit că diavolul luptă cu înverșunare împotriva noastră. Pentru ce ne războiește și pe ce căi? Cum putem deosebi părerile oamenilor despre Rugăciunea lui Iisus? Mulți oameni susțin lucruri diferite și nu știu în ce măsură sânt gânduri care vin de la vrăjmașul diavol. Abia aștept să vă ascult părerea!

Fără să vorbească, sfântul și înțeleptul pustnic a luat din nou în mâini „Patericul,” l-a deschis cu mișcări încete și a început să citească: „L-au întrebat pre el iarăși frații, zicând: «Carea bună-săvârșire, părinte, între petreceri, are mai multă osteneală?» Zis-a lor: «Iertați-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voiește omul să se roage, voiește vrăjmașul să-l taie pre el, căci el știe că nu se împiedică de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Și toată petrecerea carea o va face omul răbdând întru dânsa, dobândește odihna. Iar rugăciunea până la suflarea cea de pre urmă are trebuință de nevoință.»”

A închis cartea și a urmat:

– Sfinții Părinți ne învață că omul se găsește, dacă nu întotdeauna sub stăpânirea dracilor, atunci, în orice caz, sub înrâurirea și necurmata lor vrăjmășie. Dracii roiesc mereu în jurul sufletului și încearcă prin orice mijloace să-l facă pe cel credincios să păcătuiască, fie prin simțuri (când temeiul văzut al păcatului este aproape), fie prin închipuire (când acesta este departe), fie prin răzvrătirea cărnii. Deoarece omul este alcătuit din suflet și trup, primește înrâurirea Satanei și se lasă prins de acesta. Uneltirile rău-meșteșugite ale vicleanului sânt cel mai vădite în vremea rugăciunii. Cei ce pornesc în acest război duhovnicesc îl văd la fiecare pas pe diavol luptând cu înverșunare împotriva lor. Îl văd folosindu-se de toate mijloacele ca să le întoarcă mintea de la Dumnezeu. Văd toate planurile celui viclean, ale urâtorului de bine, ale vrăjmașului de oameni. Potrivit Sfântului Márcu Ascetul, „când vede diavolul că mintea din inimă s’a rugat, atuncea mari și rău-meșteșugitoare ispite aduce asupră.” Satana îi urăște de moarte pe oameni, și ura lui crește atunci când vede că aceștia caută să ajungă îngeri prin rugăciune și să-i ia locul pe care l-a avut înainte de cădere. Ascultă cum zugrăvește Sfântul Grigórie al Nissei această invidie răutăcioasă a diavolului, pricinuită de îndumnezeirea omului: „Când văd că oamenii au ajuns să atingă înrudirea cu Dumnezeu, dracii se mistuie de pizmă și zavistie, de vreme ce au căzut din legătura lor cu binele.” Orice pustnic are multe de spus despre acest război al diavolului. De multe ori, văzând această purtare, pustnicilor li se face milă de el.

– Milă? Iertați-mă, dar nu pot înțelege cum și de ce!

– Simt milă pentru el, pentru căderea lui și starea lui nenorocită. Deși a fost zidit să-L slujească și să-L slăvească pe Dumnezeu, el a ajuns să lupte împotriva lucrării sale dumnezeiești și împotriva omului, pe care Dumnezeu îl iubește atât de mult. Diavolul caută să nimicească unitatea. El întruchipează duhul nimicirii neîncetate și este începătorul ereziei. Dumnezeu vrea să unească, el vrea să dezbine. Dumnezeu vrea să mântuiască, el vrea să nimicească. Îl face pe om să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și împotriva Bisericii.

– Și unde găsesc pustnicii toată această putere de a-l iubi?

– În îmbelșugatul dar al harului pe care l-au primit. Au atât de mult har înlăuntrul lor, încât vor să iubească toate și pentru totdeauna. Inima lor s’a făcut încăpătoare în urma izgonirii patimilor, și de aceea au o mare dorință de a-i cuprinde pe toți oamenii înlăuntrul ei. Așa, pustnicii curățiți iubesc Sfânta Treime, pe Maica Domnului, Sfinții, păcătoșii, natura și animalele… Și pentru că încă „rămas-a loc,” îl iubesc și pe diavol… Îl simt ca pe un duh mort ce s’a îndepărtat de dumnezeire, de harul dătător-de-viață și care transmite acum moartea celor ce se apropie de el sau caută să o transmită celor ce luptă pentru mântuire. Sfinții nevoitori, plini de dragoste pentru Dumnezeu, se gândesc: pentru diavol și îngerii săi s’a pregătit iadul. Cum ar putea să nu simtă milă?

– Noi trecem cu vederea gândurile diavolului – am spus – fiind prinși în întunericul patimilor cărnii, orbi din pricina felului nostru lumesc de a gândi. N’am primit din belșug harul lui Hristos, ca în lumina Sa să putem urmări toate lucrările viclene și ucigașe ale diavolului. Îmi puteți spune – pentru că vedeți și lupta, și zbuciumul lui – cum încearcă să-l abată pe om de la rugăciunea ce duce la unirea cu Dumnezeu?

– Dragul meu părinte, orice ți-aș zice, ar fi greu pentru tine să înțelegi. Ceea ce spun poate părea ciudat și exagerat. Nici măcar monahii ce trăiesc în lume nu pot înțelege lupta călugărilor de la Sfântul Munte și războirea sălbatică a diavolului. Noi îl vedem la orice pas. Îți voi spune totuși câteva lucruri, ca să te ajut…

Am încremenit, nemișcat, cu ochii larg deschiși și cu urechile pregătite să asculte cu luare-aminte înțelepciunea Starețului, ca să aflu uneltirile viclene și încâlcite ale diavolului. Fără să arate că tot ceea ce spune era din experiența personală, Ghéronda începu să-mi vorbească despre tacticile diavolului împotriva celor atrași de Rugăciunea lui Iisus.

– Când ne pregătim de rugăciune, diavolul se pregătește și el de luptă și atacă. Nevoitorul rugăciunii trebuie să înțeleagă aceasta, încât să nu fie luat pe neașteptate când va da piept cu întâiul atac năprasnic al diavolului, iar mai apoi cu năvălirile lui îndrăznețe – când va trage asupra celui ce se roagă cu tot armamentul pe care-l are la îndemână. (Pe când pustnicul vorbea, mi se părea că mă aflu în fața unui general încercat în războiul duhovnicesc, ce a dobândit multe izbânzi strălucite și s’a încununat cu mulți lauri). Diavolul îl face pe nevoitor să se prindă în oarecari activități de obște. Apoi aduce peste el întâmplări, felurite persoane, situații…

– Aș vrea să aud unele metode pe care noi, cei ce trăim în lume, nu le cunoaștem. Dați-mi voie să vă mărturisesc ceva. M’ați făcut, acum, să urăsc diavolul – sau, mai degrabă, lucrarea lui – și, totodată, să-mi fie milă de el…

– Da, părinte, și noi trăim zilnic așa! Simțim ură pentru ceea ce face, dar dragoste pentru el, manifestată ca durere pentru înșelător… Dar, ca să răspund întrebării tale, voi spune următoarele: rostul Rugăciunii lui Iisus este de a-l aduce pe Hristos Împăratul în inimile noastre, de a aduce înlăuntrul nostru Împărăția lui Dumnezeu, de a lumina scânteia harului, acoperită acum de cenușa păcatului. Este împlinirea strigătului: „să vie împărăția ta.” Totuși, după cum am spus mai înainte, acum inima este întunecată de norul păcatului și de lucrarea dracilor dintr’însa. La suprafața inimii (nu înlăuntrul ei, pentru că numai energia nezidită a Sfântului Duh, fiind neplăsmuită, se poate uni cu sufletul), diavolul și-a proclamat autoritatea și stăpânește totul. Crede-mă, părinte, uneori îmi simt inima ca o junglă sălbatică! Toate patimile lăuntrice sânt ca niște fiare ce urlă. De-Dumnezeu-purtătorul Grigórie Palamà zugrăvește minunat această stare: „Omul, menit a ajunge fiu al lui Dumnezeu, se face ucigaș, asemenea nu doar celor mai sălbatice fiare, ci și târâtoarelor și vietăților veninoase, asemănându-se unei scorpii, unui șarpe, unui pui de viperă.” Prin Rugăciunea lui Iisus, după ce mintea și-a însușit preadulcele Său nume, ne străduim ca Hristos să se pogoare în toată slava și mărirea lui la inimă și să alunge diavolul, care, după ce a acoperit harul găsit acolo, a întunecat din nou sufletul cu feluritele patimi. Sufletul se luminează prin venirea lui Hristos, primind „har peste har.” Cu cât Domnul pogoară mai mult în inimă, cu atât diavolul piere, cu urlete și dureri pentru lupta ce a dus-o, și ecourile acestor strigăte sânt ispitele ce ni le aduce.

– Auzind acestea, mi-am amintit de acei posedați de diavol care, de îndată ce l-au văzut pe Hristos, au început să strige: „Ce este nouă și ție, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” /Mat. 8:29/ Îmi amintesc și de întâmplarea cu tânărul îndrăcit, când Domnul a spus: „Duh mut și surd, eu ție poruncesc, ieși dintr’însul și de acum să nu mai intri în el. Și strigând și mult scuturând pre el, [duhul] a ieșit.” /Mar. 9:25- 26/ Cred că aceasta se leagă cu ceea ce ați spus mai înainte – sau mă înșel?

– Da, ai dreptate. Dar mai sânt și alte întâmplări care arată același lucru. Când Domnul s’a pogorât la Iad, a slobozit drepții ce crezuseră într’însul. În slujbele Bisericii, suferința Iadului este viu înfățișată: „Astăzi iadul strigă suspinând: Mai bine mi-ar fi fost de n’aș fi priimit pre cel ce s’au născut din Maria, că venind asupra mea, mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă a sfărâmat. De cei preste carii eram împărat m’am lipsit, și pre carii i-am înghițit, puternic fiind, de tot i-am vărsat. Deșertat-a mormintele Cel ce a fost răstignit.” /Triod, Stihiri la Vecernia din Sâmbăta Mare/ Și, până la urmă, oare n’a spus Însuși Hristos: „Cum poate cineva să intre în casa celui tare și vasele lui să jefuiască, de nu va lega întâi pre cel tare? Și atunci va jefui casa lui.” /Mat. 12:29/ Pogorârea lui Hristos în inimă, unde lucrează acum diavolul, se leagă de fuga și de înlănțuirea acestuia. Este, apoi, firesc ca el să urle, să strige și să răcnească. Domnul a venit „să desfacă lucrurile diavolului.” /1 Io. 3:8/ În Psalmul 103 se spun următoarele despre fiarele pădurii: „Răsărit-a soarele, și s’au adunat și în culcușurile lor vor zăcea”; Părinții trezvitori învață că precum la răsăritul soarelui fiarele se ascund în peșteri și între stânci, în culcușurile lor, în același fel fug și se ascund dracii când Soarele harului răsare în inima noastră.

– Dacă diavolul este stăpânit, firesc ar fi să rămână tăcut…

– De fapt, se întâmplă tocmai dimpotrivă! El îl urăște și mai mult pe om, și continuă să-l atace din afara inimii, prin toate mijloacele, pentru a dobândi biruință asupra credinciosului, ca să se întoarcă în inimă atunci când harul lui Dumnezeu se ascunde: „Atunci se duce și ia cu sine alte șapte duhuri mai viclene decât el,” ca să lupte. /Mat. 12:45/ Întregul înțeles al ispitelor se vădește tocmai în aceasta.

Închipuirea este cea mai vicleană armă a diavolului: să închipuiască trecutul și viitorul, să închipuiască lucrările bune, să le închipuiască pe cele rele. Mulțime de gânduri vin și ocupă mintea, așa că ea încetează să mai cugete la numele lui Iisus. Diavolul încearcă să-l facă pe om să nu mai arate preocupare pentru Dumnezeu și să nu-și mai arate dragostea. Mai presus de toate, îl înduplecă să cheme în minte tot felul de greșeli săvârșite în viață, în trecutul îndepărtat și în cel apropiat. Sfinții Părinți spun că, de obicei, războiul este la fel de sălbatic pe cât au fost înainte patimile de puternice. Pentru fiecare plăcere, nevoitorul trebuie să plătească la fel de multă durere. În viața de nevoință a Părinților există o legătură strânsă între plăcere și durere. Plăcerea a adus și Căderea, și durerea; și tocmai această durere este aceea care îl readuce pe om la starea lui dintru început și îl tămăduiește. Omul, așadar, suferă mult. El plătește pentru fiecare plăcere și gând rău aceeași măsură de suferință, încât să apară un echilibru. Întâmplări petrecute cu mulți ani în urmă și pentru care a simțit plăcere, acum uitate, se ivesc din nou cu toată tăria și în toată mărimea lor. El poate ajunge chiar la scârbă și deznădejde.

Peste nevoitorul rugăciunii se abat gânduri hulitoare – zise mai departe mult-încercatul Stareț –, necredința în marile adevăruri de credință, precum dumnezeirea lui Hristos, fecioria Maicii Domnului și a sfinților ș.a. De multe ori, aceste gânduri se ivesc la rugăciune fără ca nevoitorul să vrea sau să creadă în ele.

Alteori vine dracul negrijaniei (akedía), sau cugetul stăruitor de a fugi din locul acela și de a-ți părăsi Starețul, cu gândul că este altul mai bun decât acesta. De multe ori crește înlăuntrul tău o ură sălbatică împotriva Starețului. Sânt cazuri când ucenicul vine la Starețul său și îi spune, cu lacrimi și suspine: „Nu pot să pricep, dar îți voi spune ce simt. Te urăsc. Nu vreau să te văd. Cu cât te văd mai mult, cu atât mă cuprinde o răzvrătire groaznică.”

Nu în puține dăți vine și somnul să întrerupă rugăciunea. Mai sânt încă multe ispite, dar le voi pomeni doar pe acestea.

– O, cum de rabdă nevoitorii atâta suferință? Cum pot ei îndura un atac așa de sălbatic? am întrebat. Spuneți-mi, Ghéronda!

Părintele s’a afundat într’o tăcere adâncă. O, nevoitorul! Cine știe câte lupte chinuitoare a îndurat… Cine știe ce ispite…

– Ghéronda, nu vă opriți. Spuneți-mi în ce fel le putem face față.

– E nevoie de multă răbdare, stăruință și bărbăție. Mai ales de bărbăție. Nevoitorul rugăciunii să nu se lase clintit!

Trebuie să se împotrivească închipuirii prin chemarea numelui lui Iisus și să se concentreze la cuvintele Rugăciunii lui Iisus. Nu trebuie să se gândească la nimic în vremea rugăciunii – nici la lucruri bune, nici la rele. Când simte dureri, să fie sigur, așa cum am spus mai sus, că a început procesul de vindecare. „Femeia, când naște, întristare are, căci a sosit ceasul ei; iar dacă naște pruncul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s’a născut om în lume.” /Io. 16:21/ La fel se întâmplă aici. Prin durere se făurește un om nou, se naște o viață nouă: viața în Hristos.

Gândurile de hulă, după cum zic de-Dumnezeu-purtătorii Părinți, trebuiesc disprețuite. Doar așa vor pieri. Gândurile hulitoare sânt aduse de diavol – ele nu-s ale noastre. Putem spune că aici se împlinește cuvântul Domnului: „Nu puteți lui Dumnezeu a sluji, și lui mamonà” /Mat. 6:24/ – adică mintea nu poate face două lucruri deodată. Nu poate, pe de o parte, să se îndulcească de nectarul preadulce al Rugăciunii lui Iisus și, pe de altă parte, în vreme ce se roagă, să se îndoiască de puterea rugăciunii sau de adevărurile dogmatice. Aceste gânduri din urmă vin dintr’un atac al diavolului. Trebuie să-i arătăm dispreț, iar dacă hulele ne vin necontenit în minte, este neapărată trebuință de spovedanie la duhovnic. Atunci hulele pier de îndată. La fel se întâmplă și cu gândurile stăruitoare. Un gând ce stăruiește îndeosebi la rugăciune trebuie mărturisit. Atunci diavolul ascuns îndărătul lui se face de îndată nevăzut, ca șarpele când ridicăm piatra.

De o strădanie deosebită este nevoie în cazul ispitei somnului. Aici, în Muntele Athos, sânt mulți părinți ce și-au făcut un scăunel cu un singur picior – pentru ca, atunci când adorm, să cadă la pământ și, astfel, să se trezească. De fapt, ei se luptă cu diavolul, nu împotriva trupului lor. Am cunoscut un monah ce avea în chilia sa un vas plin cu apă, pe care, atunci când i se făcea somn, îl purta dintr’o parte într’alta a camerei, luptând în acest fel cu duhul cel viclean al somnului.

Nevoitorul rugăciunii trebuie să-și vadă Starețul „în chipul lui Hristos,” ca pe un alt Moisì. Și, prin puterea Starețului și pentru rugăciunile sale, va ieși din robia Egiptului și se va mântui de tirania lui Faraon, adică de patimi. Ucenicul trebuie să treacă cu vederea slăbiciunile Starețului său, pe care diavolul le exagerează, și să aibă înaintea ochilor doar dragostea de Dumnezeu și însușirile bune ale povățuitorului său. Și dacă, din întâmplare, își dă seama că Starețul său are multe păcate și patimi, chiar și atunci trebuie să se ferească să-l judece, văzându-le ca pe propriile lui păcate și vărsând lacrimi din belșug pentru ele. Sfântul Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu vorbește foarte grăitor despre aceasta: „Dacă viețuiești în mănăstire, niciodată să vrei a fi împrotiva părintelui tău duhovnicesc, carele te-a tuns pre tine, chiar de îl vezi pre dânsul curvind sau îmbătându-se, și socotești că treburile mănăstirii sânt rău-cârmuite; chiar de ești bătut și disprețuit de el, și pătimești multe alte chinuri. Nu ședea cu cei ce îl vorbesc de rău, nici să umbli cu cei ce cugetă răutăți împrotiva lui. Suferă-l până în sfârșit, fără să cercetezi vreuna din greșalele sale. Ci așază-ți în inimă lucrurile bune pre carile vezi că le face și străduiește-te să ți le amintești doar pre acelea; dă vina pre tine însuți pentru toate lucrurile nepotrivite sau greșite carile vezi că face sau spune, și vezi-le ca pre ale tale păcate, și pocăiește-te pentru ele cu lacrămi, ținând pre dânsul de sfânt și cerându-i blagoslovenia.” Așa trebuie să facă nevoitorul rugăciunii ca să se ferească să-și judece Starețul; altfel pierde ascultarea și smerenia – și, o dată cu ele, însăși mântuirea. Nevoitorul rugăciunii trebuie să împotrivească negrijaniei și fugii cu refuzul stăruitor și îndelunga-răbdare; e nevoie de răbdare și atunci când înfrunți atacurile în persoană.

– Atacuri în persoană?! Ce vreți să spuneți?

– Îngăduie-mi aici să nu merg mai departe, pentru că nu mă poți înțelege. Ar putea să ți se pară ciudat, pentru că nu cunoști viața de nevoință.

– Ghéronda, vreau să învăț. Rogu-vă, în numele lui Iisus Hristos, învățați-mă! Acum, că v’am găsit, nu vreau să pierd prilejul de a învăța. Vorbiți-mi!

I-am înțeles, de altfel, greutatea. Ce putea el să ne spună nouă, cei acoperiți cu „îmbrăcăminte de piele” /Fac. 3:21/ – cea a raționalismului?

– Nu-ți voi spune multe lucruri, doar câteva – glasuri, hohote de râs, larmă mare în afara chiliei, ca și cum ar fi adunată o mulțime de oameni… Acestea se întâmplă pentru ca diavolul să-ți poată abate luarea-aminte de la Rugăciunea lui Iisus. De multe ori, diavolul însuși se apropie de tine. În astfel de dăți simți o teamă groaznică. Sufletul și trupul îți sânt cuprinse de o durere mare – nu se aseamănă nici pe departe cu frica simțită în preajma ucigașilor, pentru că acum însuși iadul se apropie. Ca să-l înspăimânte pe nevoitor, diavolul ia chipul feluritor animale. În viața Sfântului Sávva se povestește cum s’a prefăcut diavolul în șarpe, în scorpion, în leu ș.a.: „Odată, odihnindu-se sfântul după osteneală, la miezul nopții s’a închipuit diavolul în mulțime de șerpi și scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoșa… După câteva zile iarăși s’a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricoșat și s’a repezit la sfânt, vrând să-l sfâșie și, apropiindu-se, se da înapoi; apoi iarăși se repezea și iarăși se da înapoi.”4 Uneori diavolii apar ținând foc în mâini și amenință să-l ardă pe nevoitorul Rugăciunii lui Iisus, după cum spune Sfântul Simeón:

„Și neîndrăznind să se atingă, sau aproape de mine să vie,

Departe oareunde stând, li se părea că mă înfricoșază,

Foc în mâini țiind, mă îngrozeau că mă vor arde.

Și tare strigau, și ciocănituri săvârșeau.”5

Alteori, în timp ce nevoitorul rostește Rugăciunea lui Iisus șezând pe scăunel, simte două mâini ce caută să-l sugrume. Ele au o strânsoare puternică și nu-l lasă să săvârșească rugăciunea. Deși începe Rugăciunea lui Iisus, nu poate urma după cuvântul „Doamne.” Îi este foarte greu să rostească cuvântul mântuitor Iisuse. Se bâlbâie I… I… I… Iis… Iis… Iisu… Dar de îndată ce a rostit cu mare osteneală întregul cuvânt, diavolul piere. Alți monahi, veniți din felurite mănăstiri, mi-au mărturisit că diavolul purcede chiar la atacuri în grup ca să-i tulbure și să-i sperie, mai ales când se pregătesc de o priveghere.

– Ce înseamnă atac în grup?

– Înseamnă că atacă doi, cinci, zece călugări în același timp, încercând să-i sugrume sau să le facă alt rău. Un monah s’a înspăimântat în așa hal că și-a părăsit chilia și a așteptat lângă ușa Starețului său, speriat și îngrozit, până ce acesta s’a trezit. Oamenii din lume nu sânt în stare să înțeleagă însemnătatea privegherilor. Privegherea îl arde pe vicleanul diavol, nimicindu-l. Așa că diavolul face tot ce poate ca privegherea să nu mai poată fi săvârșită, știind că urmează să fie înfrânt prin rugăciunile din vremea nopții – stârnește gânduri în oameni, pentru a împiedica grija asupra privegherii. De aceea îți cer să nu treci cu vederea această lucrare acolo unde viețuiește. Priveghează, deoarece în acest chip diavolul este rușinat!

– Sântem atât de păcătoși, Ghéronda, încât nu simțim aceste atacuri fizice ale diavolului. Dacă ne stăpânește, de ce ne-ar ataca? Sântem atât de păcătoși…

– Îmi îngădui să-ți fac o mică observație?

– De bună seamă – nu doar vă îngădui, ci vă și rog să o faceți!

– N’ar trebui să gândești așa, că ești păcătos și diavolul nu se luptă cu tine în persoană, pentru că este un gând înșelător. Diavolul l-ar putea folosi împotriva ta.

– Cum se poate?…

– Când spui că ești nevrednic să fii luptat personal de diavol, din pricina păcatelor tale, el aude acest lucru și când din întâmplare faci ceva bun – de pildă, când lucrezi o virtute – atunci ți se poate arăta, făcându-te să crezi că ești cineva pentru că l-ai văzut, ducându-te la mândrie și slavă deșartă…

M’am plecat iute, i-am luat mâna și, înainte să-și dea seama, i-am sărutat-o cu dragoste și prețuire; cu prețuire pentru duhovniceasca sa înțelepciune, dobândită după mulți ani de război duhovnicesc.

– De multe ori, spuse el mai departe, diavolul apare și vorbește cu nevoitorul rugăciunii. Îl provoacă și încearcă să deschidă un dialog cu el. Uneori îl învinovățește, alteori îl laudă; uneori îl ia peste picior, alteori îi răstălmăcește anumite fapte. Cel lipsit de încercare în această luptă duhovnicească începe să vorbească cu diavolul, răspunzând la întrebările și la momelile lui. Acest lucru este însă o greșeală, mai ales la începători, pentru că cei fără încercare în aceste situații sânt biruiți – chiar dacă diavolul pare pus pe fugă de răspunsurile lor. Rămân totuși tulburarea și teama. Mai târziu, când ei își amintesc această întâlnire și toate cele spuse, se vor cutremura și tulbura. Părinții învață ca aceia lipsiți de cercare și putere necesară să nu răspundă. Ei trebuie să fie nepăsători față de vrăjmașul diavol și să-l disprețuiască. La fel trebuie făcut și în războiul cu gândurile. Cele mai însemnate arme sânt disprețul împotriva diavolului și stăruința în Rugăciunea lui Iisus.

După o pauză, Ghéronda urmă:

– Trebuie să stăruim în Rugăciunea lui Iisus la vremea acestor ispite și, îndeobște, trebuie să rămânem într’o stare de rugăciune. Când spun „stare de rugăciune,” mă gândesc și la postul cu chibzuință, la priveghere, la strâmtorarea trupului, la tăcere – toate acestea duc la smerenie. Însă toate trebuie făcute cu binecuvântarea duhovnicului.

– De ce nevoința trupului (postirea, privegherea, tăcerea, închinăciunile) este atât de strâns legată de rugăciune și se socotește a fi o stare de rugăciune?

– Trupul ia parte la lucrarea rugăciunii. Pentru ca și trupul să primească har, trebuie să lupte. Și încă: prin nevoință și suferință ajungem la starea trebuincioasă primirii harului. În sprijinul acestui punct de vedere, Sfântul Grigórie Palamà face trimitere la taina preoției. În taina preoției, dumnezeiescul har este împărtășit viitorului diacon, sau preot, sau episcop „nu doar prin rugăciune, adică noetic, ci și prin împreună-lucrarea trupului, adică prin punerea mâinilor.” Arhiereul nu se roagă doar pentru venirea harului dumnezeiesc și dătător-de-viață, ci își pune și mâna pe capul celui rânduit a fi hirotonit. Același lucru se întâmplă în Rugăciunea lui Iisus. Nu ajunge să o rostești noetic (cu mintea) pentru a primi har, ci trebuie să conlucreze și trupul – căci întregul omului nu constă doar din suflet, ci și din trup, care trebuie și el mântuit. Astfel, încrezându-ne în Sfinții Părinți, putem spune, fără să greșim, că cel ce nu primește mijloacele rugăciunii, frica, lacrimile, durerea, suspinarea, tăcerea, refuză însăși esența rugăciunii. Repet, toate acestea trebuie făcute cu binecuvântarea părintelui nostru duhovnicesc, pentru ca diavolul să nu se poată folosi de ele împotriva noastră.

– Este o luptă grea!, am mărturisit. Lucrarea rugăciunii, după cum mi-ați zugrăvit-o, este peste măsură de grea. Vrăjmașul pornește un asemenea război împotriva noastră, zdrobindu-ne cu valurile înspumate ale vicleniei sale și ale întregii sale împărății a întunericului… Cum poate cineva îndura?


Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte

Note

[4] „Viețile Sfinților pe luna Decembrie,” ed. a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 1999. (n.red.)

[5] Imnul 18 (37), în Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, „Ale dumnezeeștilor cântări iubirile” (traducere în manuscris de Isaac Dascălul, Mănăstirea Neamț, 1802-1803), Editura Predania, București, 2008, p. 124 (n.red.)





Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

Lasă un răspuns