CAPITOLUL X / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

coperta cărții

CAPITOLUL X:
Venirea și depărtarea harului

– Mă simt dator să te luminez ceva mai mult în această privință. Nevoitorii cunosc viclenia diavolului, dar îi cunosc și slăbiciunea, și lipsurile. Ei cunosc din încercare ura Satanei, dar și dragostea dulce a lui Hristos pentru făptura omenească. În acest război, dragostea lui Dumnezeu pentru om este mai puternică. Domnul vine blând în suflet și, potrivit măsurii în care Se apropie, dăruiește har și bucurie. După fiecare bătălie, vine un har negrăit și de neînțeles, vine bucurie, pace și liniște. „Adevăratul început al rugăciunii este căldura în inimă, ce mistuie patimile și aduce fericire și bucurie sufletului,” potrivit Sfântului Grigórie Sinaitul. Simțim cu putere lucrurile acestea, fiindcă trăim o stare pe care n’am mai cunoscut-o. Toate din lăuntrul nostru se fac pașnice și liniștite! Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” ajunge o slavoslovie: „Slavă ție, Doamne!” Apoi, mai presus de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus,” căci El este de față. Pomenirea lui Iisus, cu mintea adunată în inimă, se atinge acum fără trudă și fără multă nevoință. De fiecare dată când rostim numele lui Iisus, cât ni se îndulcește inima! Nu vrem cu nici un preț să pierdem acest ceas dumnezeiesc, după care tânjim atât de mult. Pururea-pomenitul meu Stareț spunea rugăciunea inimii vreme de șase ceasuri și i se părea că a trecut doar un sfert de ceas… Bucuria vine în valuri. Apoi bătăile inimii… Mulți Părinți vorbesc despre acestea.

– Ghéronda, îmi amintesc că Cuviosul Nicódim Aghioritul tâlcuiește rugăciunea Maicii Domnului „Și s’a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” /Lc. 1:47/ aproape în același fel.

În acea clipă, într’adevăr, mi-am amintit învățătura Sfântului Nicódim că „preste măsură îl încântă pre cel a cărui inimă freamătă și tresaltă din pricina acestei bucurii necontenite; și el este, cumva, plin de înflăcărare, și această încântare o numesc Părinții trezvitori «tresărirea» și «săltarea» inimii, lucrată de harul dumnezeiesc.” Și urmează: „Inima îți va tresări ori de câte ori te cercetează harul și ori de câte ori tainic lucrează Sfântul Duh în sufletul tău, prin lucrarea sfintei Rugăciuni a inimii.” Mulți Părinți ai Bisericii noastre au vorbit despre această tresăltare a inimii. De pildă, Sfântul Grigórie Palamà scria: „… saltă, dar, inima, simțind tresărirea înflăcărării dragostei de bunătate, iar Marele Vasílie și Marele Athanasie iau aceasta drept un semn al harului.”

– Da, a spus sfântul și mult-încercatul nevoitor, așa este. După o luptă vitejească și dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră și o liniștește. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Ține de sporirea duhovnicească a omului și de lucrarea Sfântului Duh, care lucrează „potrivit voii sale,” pentru binele nostru.

„La început, harul apare în felurite chipuri la rugăciune, și omul se face părtaș în duh în multe și osebite feluri. Harul se cunoaște și se cearcă potrivit voii sale.” Avem pilda Prorocului Ilie. El a simțit un „duh năprasnic ce va despica munții.” Apoi a simțit un cutremur, un foc, iar în cele din urmă o adiere de vânt lin, și „acolo era Domnul.” Cuviosul Grigórie Sinaitul tâlcuiește că Sfântul Duh vine la unii oameni, mai ales la începători, ca un duh de frică ce nimicește munții patimilor și zdrobește inimile greu împietrite (dându-le pocăință și lacrimi pentru viața lor păcătoasă de dinainte). La cei din starea de mijloc vine ca un tremur, adică ca o încântare (aceasta este tresărirea inimii de care am vorbit mai înainte), un dor al inimii, iar la cei desăvârșiți vine ca o adiere de vânt, ca o „lumină lină.” Începătorii primesc lucrarea harului „în parte,” pe când cei desăvârșiți primesc harul în întregime.

„Altminterea, începutul harului în rugăciune se ivește în oarecari, și în felurit chip împărțirea duhului… după voia lui se face văzut și se cunoaște. Pildă ne este Prorocul Ilie. În unii vine ca duh de temere, surpând munții patimilor, zdrobind pietrele, adică inimile învârtoșate, încât cad de frică și trupul li se face ca mort. În alții se arată ca un cutremur, apoi ca o veselie, pe care părinții Bisericii au numit-o mai limpede și săltare. În cei dintâi se arată nematerialnic și ființial în cele din lăuntru; căci neființialul și neipostatnicul nici nu este. În alții, în sfârșit, Dumnezeu lucrează o adiere subțire și pácinică de lumină, mai ales în cei ce au înaintat în rugăciune. În aceștia Hristos locuiește în inimă, dupre Apostolul, și se arată tainic în duh. Pentru aceasta a zis Dumnezeu către Ilie în muntele Horiv, că Domnul nu este nici în vifor, nici în cutremur, adică în lucrările din parte din cei începători, ci în adierea subțire de lumină, arătând desăvârșirea rugăciunii.”6 Deci, după cum pesemne ai înțeles, de fiecare dată când harul ne cercetează, vine într’o măsură desăvârșită – potrivit, firește, nevoinței și smereniei noastre.

– Așadar harul vine și iar pleacă?

– Da, răspunse sfântul pustnic. Vine și pleacă, pentru a se întoarce și a se duce din nou. Dumnezeu își trimite harul său și îl depărtează. La începutul acestei lupte duhovnicești, răstimpul dintre depărtarea lui și venirea din nou este mai mare. Dar, după multă nevoință, acesta se face mai mic. Nevoitorul rugăciunii este obișnuit cu aceste cercetări ale harului, dar și cu depărtarea sa.

– Dar de ce se întâmplă așa? Care este rostul venirii și plecării harului?

– Vine să mângâie și să îndulcească inima, și pleacă spre a da putința dobândirii pe mai departe a căutării și a smereniei. Se retrage pentru ca nevoitorul să înțeleagă că a fost un dar de la Dumnezeu, și că este cu totul nevrednic să-l primească. Mulți monahi cunosc din încercare acest „joc al harului,” care poate ține mulți ani. Vine și pleacă! Mai întâi, harul îl sprijină pe monah prin venirea sa și îl umple de mângâiere dumnezeiască. E ca și cum i-ar spune: „Sânt aici.” Apoi se depărtează, pentru ca harul ce i s’a dat să fie însușit – o lucrare tare anevoioasă.

Se cer foarte multe strădanii și multă rugăciune pentru a păstra harul primit. Au fost dăți când monahi au primit harul dumnezeiesc, dar mai târziu l-au lepădat. Oare nu la fel s’a întâmplat cu Apostolul Pétru? A primit mult har pe Muntele Thavór dar, nefiind în stare să-l păstreze, a ajuns să-l tăgăduiască pe Hristos.

Treapta păstrării harului este legată de o căutare chinuitoare a acestuia. Nevoitorul știe acum (după venirea harului) că acesta există, și de aceea se pornește să-l caute cu lacrimi. Plânge precum copilul ce-și caută mama, când ea se ascunde: „Unde ești Tu, Lumina mea, unde ești, bucuria mea? Căci m’ai lepădat, și se strâmtorează inima mea, căci te-ai ascuns de la mine, și se necăjește sufletul meu? Când mi-ai venit în suflet, tu ai ars păcatele mele; vino iarăși și acum în sufletul meu, și iarăși îmi arde păcatele care Te ascund de la mine, precum nourii ascund soarele. Vino și mă bucură cu a Ta venire. Pentru ce zăbovești, Doamne? Tu vezi – se împilează sufletul meu și cu lacrămi te caut. Unde Te ascunzi? Iată, Tu pretutindenea ești, dar sufletul nu Te vede, și cu durere necăjindu-se Te caută. Tot așa, când erai un tânăr copil, Preacurata Fecioară, împreună cu Iosíf, cu durere Te căutau. Ce gândea Ea, necăjindu-se, când nu își găsea iubitul Fiu?”7 /Sfântul Siluan Athonitul/

Sfântul Serafim din Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu pentru că s’a mâniat pe un frate. N’a fost pentru el năpastă mai mare! Abia atunci a putut înțelege suferința lui Adam, care a fost izgonit din Rai după pierderea părtășiei cu Dumnezeu. Așa că Sfântul Serafim a rămas o mie de zile și nopți pe o stâncă, cerșind harul lui Dumnezeu, și a coborât abia după ce l-a căpătat din nou.

De aceea – urmă Ghéronda – harul se retrage, căci așa inima însetează după Dumnezeu și Îl iubește mai mult. Acum ea are cercarea dulceții harului și a goliciunii pe care o pricinuiește lipsa lui, împreună cu amărăciunea păcatului. Și atunci îl caută, dar fără deznădejde sau necredință. Trebuie să adaug și că, după ce a învăluit mintea și a adus-o la răpire, harul se depărtează foarte repede (mai ales când mintea este încă la începutul lucrării sale noetice), încât aceasta „să nu moară” – așa cum se întâmplă cu un prunc ce varsă după ce a mâncat prea mult. Sfântul Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu spune:

„Atuncea puțină, ca o subțire strălucire și preamică,

De năprasnă pre minte înconjurându-o, întru uimire o răpește,

Părăsindu-l degrab ca să nu moară;

Ca cu grăbnicia cea multă nici să înțeleagă,

Nici pre frumusețe să o pomenească să nu lase pre cela ce o au văzut,

Ca să nu mănânce sugarul hrana bărbaților celor desăvârșiți,

Și îndată să se rumpă, sau să se vatăme, sau să borască.

Deci de atuncea îl povățuiește, îl întărește, îl învață,

Arătându-se raza, și fugind, când trebuință de aceasta avem.

Nu când noi voim, că acest lucru al celor desăvârșit e,

Ci când vom cădea întru nedumirire, și cu totul vom slăbi,

Vine spre ajutoriu, răsare de departe,

Și mă face să o simt pre aceasta întru inima mea.”8

Venirea și plecarea harului are și un caracter mântuitor. Vine pentru o vreme, îl curăță pe om de o patimă, apoi pleacă. Vine din nou ca să-l curețe de altă patimă, și tot așa, până când omul izbutește să-și curețe voia cu ajutorul harului dumnezeiesc și dătător-de-viață. După multă luptă și multe jertfe, vine o vreme când harul se statornicește, mai mult sau mai puțin, în lăuntrul inimii, și atunci pacea domnește netulburată. Doar liniște și dulceață! Atunci sufletul devine un Thavór, se pogoară pe pământ Raiul! Împărăția lui Dumnezeu coboară în inimă! Sfânta Treime își face lăcaș! Omul ajunge astfel după chipul și asemănarea lui Dumnezeu!

M’am gândit: cât de mare este dragostea lui Dumnezeu! Am citit de curând ceva ce se potrivește pe deplin cu cele spuse de Ghéronda: „Dacă nu ești încercat în lucrările, cursele și năvălirile diavolului, nu vei înțelege și nu vei putea prețui darurile pe care ți le face Sfântul Duh. Dacă nu recunoști duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoașterea Duhului ce dă viață. Nu vei cunoaște cu adevărat pe Dătătorul de viață – Hristos.” Ce mare este dragostea lui Hristos! Știe cum să întoarcă spre bine meșteșugirile diavolului, cum să scoată dulceață din amar, cum să preschimbe ura diavolului în dragoste pentru el. Atunci înțelegem că, orice ar face diavolul, în cele din urmă se sinucide, se nimicește pe sine însuși. Neîndoielnic, el luptă împotriva oamenilor, iar Dumnezeu îi îngăduie să o facă pentru că și diavolul este o persoană, și de aceea are libertate, pe care Făcătorul o cinstește; dar, prin dragostea și mângâierea Sa, Dumnezeu îi îngrădește lucrarea nimicitoare. Am auzit odată un nevoitor spunând că Dumnezeu, prin dragostea Sa, preschimbă mândria meschină în smerenia care atrage harul Său. Adică: de îndată ce creștinul se mândrește, cade; după cădere, el se pocăiește, primind harul dumnezeiesc și ajungând chiar mai smerit. În acest fel, se curățește, puțin câte puțin, chiar și de necuratul și drăcescul păcat al mândriei. Așa că putem repeta, pe bună dreptate, că diavolul se nimicește singur – este biruit!

Ghéronda se ridică:

– E vremea Vecerniei. Să săvârșim această slujbă cu metaniile. Intră în acea chilie și roagă-te, rostind Rugăciunea lui Iisus, până ce te voi chema să reluăm convorbirea. Nu trebuie să uităm niciodată dulcea Rugăciune a lui Iisus!

Am intrat în chilia pe care mi-o arătase. M’a înălțat prea sus și bine a fost că s’a oprit, ca să mă pot odihni o clipă! Chilia era foarte mică, ca toate chiliile la Sfântul Munte. Înăuntru era un pat mic, greu – câteva scânduri sprijinite de două picioare de lemn, cu o pătură așternută deasupra. Nimic care să-ți amintească de confortul din lume! Mai era o măsuță cu un opaiț vechi, înnegrit, și un scăunel pentru îndelungatele ceasuri de rugăciune din noapte. Pe perete se găsea o icoană a lui Hristos, și ceva mai încolo o icoană a Maicii Domnului, pe care monahii aghioriți o iubesc în chip deosebit, pentru că ea este cercetătoarea, ocrotitoarea și Stăpâna Muntelui Athos. Un adaos necesar al chiliei erau câteva pânze de păianjen, mai ales în colțuri. Cine să aibă acolo vreme de o curățenie temeinică?

Îndată ce am intrat, după o privire iute prin chilie, am căzut la pământ cu greutate. Mi-am pus palmele pe podea, una peste cealaltă, cu capul sprijinit pe ele și am început să rostesc Rugăciunea lui Iisus, uneori șoptit, alteori cu glas tare. O ziceam în întregime, apăsând mai mult fie pe „Doamne,” fie pe „Iisuse,” uneori pe „Hristoase” și uneori pe „miluiește-mă,” încât am putut ține mai bine rugăciunea în mintea mea.

N’aș putea spune cât am stat întins pe podeaua chiliei. Chiar și timpul încetează în acele clipe. Mă gândeam la păcatele mele și la prezența mea printre sfinții și de-Dumnezeu-purtătorii părinți, și plângeam. Repetam în adâncul inimii cuvintele Sfântului Gură-de-Aur – despre care unii zic, greșit, că nu voia ca monahii să trăiască în mănăstire: „Fericiți luminătorii lumii.” Fericiți, căci „ferită e chilia lor de orice zgomot, sufletul lor de orice patimă și boală, și blând și luminos și mai curat decât aerul cel mai curat. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la început, înainte de cădere, când îmbrăcat era întru slavă și cu îndrăzneală vorbea lui Dumnezeu, și locuia într’acel loc preafericit”.

După o vreme, am auzit glasul ucenicului vestindu-mi că Ghéronda mă aștepta să continuăm convorbirea. Am mers din nou lângă pustnic, cu vădite semne de bucurie, dar totodată și cu părere de rău pentru întreruperea rugăciunii.

– Cum ți s’a părut acest răgaz?, m’a întrebat.

– N’aș putea spune, nu sânt în stare să-mi dau seama, am spus. (Cine știe, poate că pe când eram în chilie Starețul s’a rugat numai pentru mine, de aceea am simțit o așa pocăință!).

După puțin, i-am spus:

– Am simțit pacea copleșindu-mi sufletul. M’am simțit plin de pocăință pentru păcate și de bucurie pentru dragostea lui Iisus al meu. Da. Mă iubește mult mai mult decât pot eu să gândesc. Socotesc că întotdeauna simțiți așa. Este, poate, urmarea cercetării harului lui Hristos, care vine arătat după rostirea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus, umplându-te de viață.

– Adevărat. Doar că roadele Rugăciunii lui Iisus sânt atât de numeroase, încât nu le poți arăta pe toate. Rugăciunea lui Iisus este ca un pom cu roade multe și foarte dulci, una mai bună ca cealaltă…

– Dați-mi și mie din aceste roade ale „pustiei celei pline de har,” pentru că sânt lipsit de harul dumnezeiesc! Culegeți și pentru mine câteva dintre aceste roade duhovnicești, ca măcar să le aflu!




Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte

Note

[6] „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși,” vol. 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977, pag. 200. (n.red.)

[7] Arhimandritul Sofronie, „Cuviosul Siluan Athonitul,” Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 401. (n.red.)

[8] Imnul 18 (37), în Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, „Ale dumnezeeștilor cântări iubirile,” Editura Predania, București, 2008, pp. 121-122. (n.red.)





Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns