CAPITOLUL XI / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

coperta cărții

CAPITOLUL XI:
Roadele Rugăciunii lui Iisus

– Îți voi pomeni unele dintre roadele Rugăciunii lui Iisus, pentru că te văd doritor să înveți. La început, Rugăciunea lui Iisus este pâinea ce întărește nevoitorul, apoi se face untdelemnul ce îndulcește inima, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă vinul ce-l îmbată pe om, adică îl duce la răpire și unire cu Dumnezeu. Să fiu mai limpede. Cel dintâi dar pe care Hristos îl face omului de rugăciune este conștientizarea stării lui de păcătoșenie. El încetează să se mai creadă „bun” și se socotește „urâciunea pustiirii… stând în locul cel sfânt.” /Mat. 24:15/ Ca bisturiul unui chirurg ce taie până la os, cuvântul ascuțit al Duhului pătrunde până în adâncimile sufletului. Este atâta necurăție înlăuntrul nostru, încât sufletul nostru duhnește. Uneori vin oameni în chilia mea și, din pricina murdăriei lor lăuntrice, lasă un miros rău… Toate cele ce erau mai înainte necunoscute nevoitorului i se descoperă acum prin Rugăciunea lui Iisus. Drept urmare, se socotește mai prejos decât toți oamenii, cugetă că Iadul este locuința sa veșnică și începe să plângă. Plânge pentru moartea sa duhovnicească. Este cu putință să plângă cineva pentru mortul vecinului și să nu plângă pentru mortul din casa sa? Tot așa, nevoitorul Rugăciunii lui Iisus nu vede păcatele celorlalți, ci numai moartea sa. Ochii lui se fac izvoare de lacrimi, ce se revarsă din pocăința inimii. Plânge ca un osândit și totodată strigă: „Miluiește-mă!,” „Miluiește-mă!,” „Miluiește-mă!” Cu aceste lacrimi începe, după cum am spus mai devreme, curățirea minții și a sufletului. Așa cum apa curăță murdăriile, așa cum ploaia limpezește cerul de nori și pământul de tină, la fel lacrimile limpezesc și albesc sufletul. Lacrimile sânt apa celui de-al doilea botez. Rugăciunea lui Iisus aduce, astfel, preadulcea roadă a curăției.

– Omul se curățește cu totul când îl cercetează harul lui Dumnezeu?

– Nu se curățește cu desăvârșire, dar caută mereu curăția inimii – deoarece curățirea este o strădanie neîncetată. Sfântul Ioán Scărarul amintește vorbele pe care le-a auzit de la un monah ce a atins nepătimirea (apathía): „Aceasta este desăvârșita desăvârșire nedesăvârșită a celor desăvârșiți.” Cu cât plângem mai mult, cu atât ne curățim mai mult; cu cât ne vedem mai mult laturile adânci ale păcatului, cu atât mai mult simțim nevoia de plâns. Sfântul Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu deslușește acest lucru:

„Aceștia cu rugăciuni dese, și cu glasuri negrăite,

Și cu curgerile lacrămilor, pre suflet și-l curățesc,

Și curățit pre dânsul văzându-l unii ca aceștia

Focul darului îl primesc și focul poftei,

Ca desăvârșit să-l vază pre acesta curățit.

Dar fiindcă sfârșit al luminii a afla nu pot,

Nesăvârșită este curățirea unora ca acestora;

Căci pre cât mă voiŭ curăți și mă voiŭ străluci eu, ticălosul,

Și pre cât și se va arăta Duhul cela ce mă curățește pre mine,

Început mi se pare mie că este totdeauna și de curățire și de vedere.

Că întru adânc nehotărât, întru nemăsurată înălțime

Cine va putea să afle mijloc sau sfârșit?”9

După cum înțelegi, părinte, omul se îndreaptă și se curățește necontenit. Întâi se curățește partea mânioasă a sufletului, apoi puterea lui înțelegătoare. Credincioșii se slobozesc mai întâi de patimile trupului, apoi, printr’o rugăciune mai încordată și-o încleștare mai puternică, de patimile mâniei, urii și pizmei. Când omul ajunge să se slobozească de mânie și de pizmă este limpede că partea pătimașă a sufletului său s’a curățit aproape cu totul. Întregul război se poartă apoi în partea înțelegătoare, și nevoitorul se războiește cu mândria, cu slava deșartă și cu toate gândurile necuviincioase. Această luptă îl va urmări până la sfârșitul vieții. Procesul de curățire se face în întregime cu ajutorul și lucrarea harului, încât credinciosul ajunge un vas care primește din belșug har dumnezeiesc. Din nou, Dumnezeiescul Simeón scrie:

„Că nu poate omul să biruiască patimile,

Dacă nu va veni împreună întru ajutoriu aceasta,

nici iarăși deodată pre toate le gonește.

Că nu încape să priimească îndată pre Duhul tot

Omul cel sufletesc, și nepătimaș să se facă,

Ci când pre toate cele dupre putere va lucra –

Goliciune, neîmpătimire, depărtare de ai săi,

Tăiere a voii și lepădare de lume,

Răbdare a ispitelor, și rugăciune, și plâns,

Prostime, smerenie, cu câtă tărie are.”10

– Însă cum își poate cineva da seama că sufletul începe să i se curățească?

– E un lucru lesne – răspunse înțeleptul pustnic. Se vede foarte curând. Isihie Presviterul folosește o imagine foarte frumoasă: așa cum mâncarea otrăvitoare, ce intră în pântec stricându-l și pricinuind durere, iese când luăm o doctorie, iar stomacul se slobozește și simte ușurare, la fel se întâmplă în viața duhovnicească. Când omul primește gândurile viclene și, mai târziu, trăiește amărăciunea și povara lor, „cu lesniciune le varsă și le aruncă afară” prin Rugăciunea lui Iisus, dându-și seama de curățirea petrecută. Mai mult decât atât, omul rugăciunii ajunge conștient de curățire pentru că rănile dinlăuntrul său, pricinuite de patimi, încetează să mai sângereze. În Evanghelia după Luca citim despre femeia ce avea o scurgere de sânge că „apropiindu-se dinapoi, s’a atins de poala hainei lui și îndatăși a stătut curgerea sângelui ei.” /Lc. 8:44/ Când cineva se apropie de Iisus Hristos, de îndată se vindecă – „îndatăși a stătut curgerea sângelui”: sângele patimilor încetează a mai curge. Ce vreau să spun e că imagini, întâmplări sau persoane care obișnuiau să ne aducă tulburare, încetează de acum să ne mai smintească. Atunci când ne tulburăm din pricina feluritor persoane sau lucruri, este limpede că ne-am rănit de la atacurile diavolului. Înlăuntrul nostru zace sminteală. Însă nevoitorul, curățit fiind cu ajutorul Rugăciunii lui Iisus, vede toți oamenii și toate lucrurile ca zidiri ale lui Dumnezeu – mai ales pe oameni îi vede ca pe chipuri ale unui Dumnezeu plin de dragoste. Îmbrăcat fiind în harul lui Hristos, îi vede și pe ceilalți îmbrăcați în același har, chiar dacă aceștia sânt goi. Pe când cel lipsit de harul dumnezeiesc îi vede chiar și pe cei îmbrăcați ca și cum ar fi goi. Legat de aceasta, aș vrea să-ți citesc ceva din cântările Sfântului Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu…

– Cu adevărat este Cuvântător-de-Dumnezeu (theolog)! Am citit câteva din scrierile sale și am fost foarte mișcat…

– Te îndemn să-i citești toate lucrările, pentru că vei izbuti în acest fel să prinzi gustul theologiei mistice, calea apofatică a experienței ascetice. Zice așadar Părintele cel văzător-de-Dumnezeu:

„Așa s’a făcut și acum, în vremile din urmă

Simeón cel sfânt, Evlaviosul, Studitul,

Ce nu se rușina de mădulările oricărui om,

Nici goi pre oarecarii a vedea, nici gol a fi văzut;

Că avea întreg pre Hristos, el însuși era întreg Hristos,

Și mădulările toate ale sale și ale oricărui altul mădulările,

În parte și pre toate, ca pre Hristos el pururea vedea

Și rămânea neclătit, nevătămat și nepătimitor,

Ca însuși Hristos întreg fiind și ca Hristos văzând pre toți

Cei ce s’au botezat și [în Hristos] întreg s’au îmbrăcat.

Dar gol de ești tu, și trupul tău alt trup atinge,

Îți răscolește pofta de femeie, ca unui asin sau cal;

Și cum pe sfânt cutezi să defăimezi,

Și hulești pre Hristos, carele cu noi s’au unit

Și au dăruit nepătimirea slujitorilor săi sfinți?”11

După cum vezi – urmă el – omul nepătimitor, curățit prin Rugăciunea lui Iisus, nu cade în ispită, orice ar vedea, totodată biruind pe diavol. Aceasta este una din roadele Rugăciunii lui Iisus. Lucrătorul Rugăciunii lui Iisus recunoaște vrăjmașul și cursele lui, și îl alungă cu ușurință din suflet. El înțelege și pregătirea diavolului pentru război și acționează la timp. Vede cum săgețile diavolului îi țintesc sufletul și cum sânt nimicite înainte să-l atingă. Sfântul Diadoh spune că atunci când săgețile ajung la suprafața inimii sânt nimicite deoarece înlăuntru este harul lui Hristos: „Pentru care, mai dinafară de simțirea trupului, se sting săgețile cele drăcești. Că suflarea cea subțire a Sfântului Duh, către vânturi pácĭnice pornind inima, săgețile dracilor cele de foc purtătoare încă în văzduh aducându-se, le stinge.”12 Ba mai mult, așa cum am spus și mai înainte, se împlinește întregirea omului. Mintea, dorința și voința sânt unite și împreunate în Dumnezeu.

– Mari daruri sânt curățirea și nepătimirea! am strigat.

– Da, într’adevăr, nepătimirea este un dar al harului. Nepătimirea presupune curățire și dragoste și, chiar mai mult, acoperă dragostea. Și aici ne ajută Sfântul Simeón. El folosește o imagine luată din natură – într’o noapte senină, putem vedea Luna strălucind pe cer în cea mai curată lumină, cu un cerc strălucitor în jurul ei. Sfântul Simeón folosește această imagine pentru a-l înfățișa pe omul curățit și nepătimitor. Trupurile sfinților sânt cerul. Inima lor purtătoare-de-Dumnezeu e asemenea Lunii. Dragostea sfântă este „atotputernica și atotsăvârșitoarea lumină” ce se revarsă în inimă zi de zi, potrivit curăției fiecăruia, venind apoi o vreme când inima se umple de această lumină strălucitoare și ajunge asemenea Lunii pline. Dar apoi această lumină nu scade, așa cum face Luna; ea „pururea-strălucitoare rămâne, prin strădania și lucrările bune ale sfinților.” Nepătimirea este cercul ce înconjoară inima atotstrălucitoare, o acoperă și o ține nebiruită în fața atacurilor turbate ale diavolului; ea „din toate părțile o apără și o păzește și o ține nevătămată de orice gând viclean (…) și o naște din nou, neatinsă de vreun rău și slobozită de toți vrăjmașii; dar nu numai atât, ci de neatins o face pentru vrăjmași”.

Deși nepătimirea este de neapărată trebuință, nu este totuși darul cel mai mare al Rugăciunii lui Iisus, nici dobândirea tuturor darurilor. De aici încolo începe urcușul spre Dumnezeu. Sfinții Părinți înfățișează acest urcuș duhovnicesc spre îndumnezeire în trei cuvinte: curățire, luminare, desăvârșire. Îți voi da două pilde din Sfânta Scriptură ca să înțelegi mai bine: urcușul lui Moisì pe Muntele Sinái, pentru a primi Legea, și drumul poporului lui Israil spre Pământul Făgăduinței. Cel dintâi este descris de Sfântul Grigórie al Nissei, iar cel de-al doilea de Sfântul Maxím Mărturisitorul.

– Sfinții Părinți întotdeauna mă însuflă! Ei tâlcuiesc cuvântul lui Dumnezeu fără putință de tăgadă, de aceea mereu vreau să aud cuvintele lor…

– Evreii și-au spălat întâi hainele și apoi s’au curățit, potrivit poruncii Domnului: „Pogoară-te de spune norodului, și-i curățește pre ei astăzi și mâine și să-și spele hainele; și să fie gata în ziua a treia.” Apoi, a treia zi, tot poporul a auzit cum „glasul trâmbiței răsuna tare” și au văzut tunete, fulgere și un nor gros pe munte: „Iar muntele Sinái fumega tot.” Poporul a mers la poalele muntelui, unde a primit tablele legii. /Ieș. 19:10-18/ Sfântul Grigórie al Nissei arată că singura cale spre cunoașterea dumnezeiască este curățirea trupului și a sufletului. Cel ce va urca trebuie să fie, pe cât se poate, curat și neîntinat, și în suflet și în trup. Potrivit poruncii dumnezeiești, trebuie să-și spele și hainele – nu cele materiale, pentru că ele nu sânt o piedică pentru cei ce vor să se îndumnezeiască – ci mai degrabă „înfățișarea purtărilor acestei vieți,” adică lucrările noastre ce ne îmbracă precum o haină. Totodată, trebuie „să se depărteze și de fiarele necugetătoare,” cu alte cuvinte să învingă orice cunoaștere ce vine prin simțuri. Este nevoie „să se curățească de orice lucrare aducătoare de plăcere și negânditoare, să-și curățească mintea și să se despartă chiar și de obișnuita lui tovarășă, simțirea – și, pregătit fiind în acest chip, să îndrăznească a se apropia de muntele cel cu nour des deasupră. Însă, deoarece muntele nu poate fi atins de norod, numai Moisì – adică cel ce a fost chemat de Dumnezeu să urce – să înceapă.”

De aceea, părinte, după cum reiese de aici, mai întâi vine curățirea și abia apoi urmează urcușul către dumnezeiasca vedere. Așadar, cele mai mari daruri sânt primite după curățire, care este condiția de căpătâi pentru câștigarea lor.

Dă-mi voie să-ți înfățișez – urmă nevoitorul cel văzător-de-Dumnezeu – cea de-a doua pildă. Sfântul Maxím Mărturisitorul scrie că tainicul urcuș spre Dumnezeu are trei trepte: filosofia practică („făptuitoarea dragoste de înțelepciune”), care este și negativă (curățirea de patimi) și pozitivă (dobândirea virtuților); theoria sau contemplația firească („dumnezeiasca vedenie cea după fire”), când mintea curățită contemplă întreaga zidire (adică înțelesul lucrurilor zidite), înțelege noima duhovnicească a Scripturilor, Îl vede pe Dumnezeu și se roagă Lui; și a treia și cea din urmă treaptă: theologia mistică („tainica cuvântare-de-Dumnezeu”), care-l unește pe Dumnezeu cu cel ce luptă, cu cel credincios.

Aceste trei trepte pot fi învederate în drumul poporului lui Israil. Mai întâi, s’au slobozit din robia Egiptului și au trecut Marea Roșie, unde au înfrânt puterea egipteană. Apoi au ajuns în pustie, unde au primit darurile dragostei dumnezeiești, arătate în felurite chipuri (mánna, apa, norul cel strălucitor, legea, biruința împotriva vrăjmașilor) și au intrat în Pământul Făgăduinței, după mulți ani de luptă. În același fel, nevoitorul Rugăciunii lui Iisus iese mai întâi din robia patimilor (filosofia practică), intră în pustia nepătimirii (contemplația firească), unde primește darurile iubirii lui Dumnezeu, și, în cele din urmă, după o luptă eroică, se învrednicește de pământul făgăduit (theologia mistică), adică de unirea desăvârșită cu Dumnezeu și de bucuria veșnică trăită în vederea Luminii celei nezidite. De-Dumnezeu-purtătorii Părinți ne învață că aceste trei trepte nu sânt lămurit despărțite. Când atingem theoria, contemplația firească și theologia mistică, nu înseamnă că renunțăm la nevoință și la străpungerea inimii, adică la filosofia practică. Cu cât cineva sporește mai mult duhovnicește, cu atât se luptă să nu piardă mila care a primit-o. Părinții ne sfătuiesc ca atunci când ne învrednicim de vederile dumnezeiești, să fim mai silitori în a ne arăta dragostea și nevoința, căci „păstrând netulburată partea pătimașă, vei trăi lumina nestinsă a sufletului.” Este nevoie ca omul să pornească cu frică pe cărarea sa duhovnicească. La început, ar trebui să-i fie frică de iad, de pedeapsă (frica începătorilor), iar apoi să aibă frică ca nu cumva să piardă harul și să cadă (frica desăvârșită): „cu frică și cutremur a voastră mântuire lucrați,” /Fil. 2:12/ spune Sfântul Apostol Pável.

– Spuneți-mi, Ghéronda, care sânt darurile primite de nevoitorul Rugăciunii lui Iisus după curățire, înainte să se bucure de unirea desăvârșită cu Dumnezeu? Înfățișați-mi, rogu-vă, pe mai departe și celelalte roade ale Rugăciunii lui Iisus…

– Monahul ce se nevoiește simte dumnezeiasca mângâiere. Simte venirea lui Hristos, ce răspândește „dulceața liniștirii,” pace netulburată, smerenie adâncă și dragoste nesăturată pentru toți. Mângâierea prezenței dumnezeiești nu poate fi asemuită cu nimic omenesc. Am cunoscut un nevoitor ce s’a îmbolnăvit și s’a dus la un spital să se trateze. La căpătâiul lui au venit cei mai buni doctori, pentru că îl prețuiau și voiau să-i dea alinare. S’a refăcut, fără îndoială, mulțumită doctorilor și s’a întors la chilia lui. Însă, în scurtă vreme, boala s’a întors – lucru de care frații nu și-au dat seama, acela trăind însingurat. El a pătimit mult, dar a simțit o asemenea mângâiere de la Dumnezeu, fără putință de asemănare cu grija sinceră și iubitoare a doctorilor sau cu acțiunea folositoare a medicamentelor. Odihna ce o simțea nu avea un termen pământesc de comparație. De aceea, unii pustnici se feresc stăruitor de mângâierea oamenilor (lucru de neînțeles pentru cei din lume), pentru a putea simți dulceața covârșitoare și bucuria nesățioasă a mângâierii dumnezeiești…

– Ce minunată roadă a rugăciunii minții! am spus. Spuneți mai departe, părinte.

– Omul mai primește har în suferința pe care i-o aduc ceilalți oameni. Se înalță spre cerul luminos și plin de slavă al vieții duhovnicești, unde vicleniile oamenilor lumești nu-l pot atinge. Nu este doar neatins, ci nici măcar nu le bagă în seamă! Așa cum nu poți doborî sau lovi un avion cu pietre, tot așa se întâmplă și cu un astfel de om. Pentru el, nu există durere din pricina defăimării, a nedreptățirii, a disprețului, a învinuirilor, ci doar cea pricinuită de căderea unui frate. Dar, chiar dacă îl supără ceva, el știe cum să îndrepte această supărare. O astfel de pildă se istorisește în Pateric: „A venit unul din bătrâni la Avva Ahila și l-a văzut scuipând sânge din gura lui și l-a întrebat: «Ce este aceasta, părinte?» Răspuns-a bătrânul: «Este cuvântul fratelui carele m’a mâhnit și m’a silit să nu-l vestesc lui, și m’am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice dela mine. Și s’a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea, și l-am scuipat jos, și m’am liniștit, și mâhniciunea am uitat.»”

– Acest lucru înseamnă, într’adevăr, dragoste desăvârșită pentru fratele – dragostea care pe toate le iartă. El nu vrea nici măcar să-și amintească, atingând de acum desăvârșirea!

– De bună seamă. Și aceasta se dobândește prin Rugăciunea lui Iisus. O astfel de dragoste este urmarea trăirii reunificării întregii firi omenești. Este încă o minunată roadă a Rugăciunii lui Iisus. Nu numai omul însuși se împlinește, ci simte și unitatea întregii firi omenești.

Știi prea bine, părinte, – zise mai departe pustnicul – că unitatea firii omenești s’a destrămat o dată cu căderea lui Adam. După plăsmuirea lui Adam, Dumnezeu a făcut-o din coasta sa pe Eva. Facerea Evei i-a adus bucurie lui Adam, care a simțit-o ca a lui, din trupul său, încât a spus: „Iată acum os din oasele mele și trup din trupul meu…” /Fac. 2:23/ După cădere, la întrebarea lui Dumnezeu, Adam a răspuns: „Femeia carea mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat.” /Fac. 3:12/ Înainte de cădere, Eva era „os” din oasele lui, pentru ca după cădere să ajungă „femeia” pe care Dumnezeu i-a dat-o! Se vădește aici destrămarea firii omenești după păcat – după cum se poate vedea mai târziu și la copiii lui Adam, în toată istoria lui Israil și a întregii omeniri. Lucrul acesta este firesc, deoarece omul, înstrăinându-se de Dumnezeu, s’a înstrăinat de sine însuși și s’a despărțit de ceilalți oameni – o desăvârșită înstrăinare și înrobire. Restaurarea firii omenești s’a împlinit „întru Hristos.” El „și-a întins palmele și a unit ceea ce era mai înainte despărțit” – și, prin aceasta, ne-a dat fiecăruia dintre noi puterea, după ce ne-am unit cu el, de a trăi unitatea firii omenești.

Prin Rugăciunea lui Iisus, nevoitorul dobândește o mare dragoste pentru Hristos și, prin această dragoste, se unește cu Dânsul. Pentru el este, de aceea, firesc să iubească tot ceea ce iubește Dumnezeu și să dorească orice dorește El. Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie.” /1 Tim. 2:4/ Aceasta o dorește și nevoitorul rugăciunii. El se cutremură de răul din lume și suferă peste măsură pentru pierzarea și neștiința fraților săi. Pentru că păcatul are întotdeauna dimensiuni cosmice și afectează întreaga lume, este firesc pentru cel ce se roagă să trăiască întreaga tragedie a omenirii și să sufere adânc pentru ea. El trăiește zbuciumul Domnului din grădina Ghethsimani. Atinge, prin urmare, un punct în care încetează să se mai roage pentru sine, și se roagă necontenit ca și ceilalți să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu. Curățirea de patimi, dobândirea harului dumnezeiesc cel dătător-de-viață și a rugăciunii pentru ceilalți – ce vin în urma trăirii unificării firii omenești în Iisus Hristos – este cea mai mare lucrare. Așa au înțeles Părinții slujirea aproapelui – o luptă pentru înnoirea ființei omenești și întregirea din nou a firii. Fiecare persoană ce se curățește ajunge o parte de preț a obștii creștine, căci toți sântem mădulare ale binecuvântatului Trup al lui Hristos. „Și de se proslăvește un mădular, împreună se bucură toate mădulările,” /1 Cor. 12:26/ zice Apostolul. Putem vedea acest lucru întruchipat în Maica Domnului. Fiind „plină de har,” ea l-a dat mai departe, împodobind întreaga fire omenească. Preacurată și „plină de har,” ea se roagă pentru întreaga lume. Putem astfel spune că Maica Domnului săvârșește cea mai mare slujire și aduce folos întregii firi omenești…

Ghéronda păstră o vreme tăcerea, apoi zise mai departe:

– … Totuși, nevoitorul simte unitatea întregii firi.

– Ce vreți să spuneți?

– El este recunoscut de întreaga natură. Înainte de cădere, Adam era Împăratul întregii zidiri, și toate făpturile îi recunoșteau această vrednicie. Însă, după cădere, această legătură s’a rupt și recunoașterea omului ca împărat al zidirii s’a șters. Ascultă cum tâlcuiește Nicolae Cavasila. Omul, spune el, este plăsmuit după chipul lui Dumnezeu. În Adam, chipul lui Dumnezeu a fost oglinda curată prin care Lumina lui Dumnezeu se răsfrângea asupra lumii. Atâta vreme cât oglinda a rămas nespartă, întreaga natură era luminată. Dar după ce ea s’a spart și s’a zdrobit, un întuneric adânc s’a lăsat peste toate făpturile. Întreagă fire s’a răzvrătit atunci împotriva omului, nemaicunoscându-l, nemaivoind să-i dea roadele sale. Așa a ajuns omul să-și ducă zilele cu chin și muncă. Viețuitoarele se feresc de el, ba uneori îi sânt chiar potrivnice! Dar când omul primește harul lui Hristos, toate puterile sufletului se întregesc, făcându-se după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; el se face din nou oglinda, luminătorul ce revarsă strălucirea harului dumnezeiesc chiar și peste firea cea necugetătoare. Acum făpturile îl recunosc, i se supun și îl cinstesc. Se cunosc multe cazuri când un pustnic ce trăiește în tovărășia viețuitoarelor sălbatice, pe care le hrănește, este slujit de ele. Dobândind harul dumnezeiesc prin Rugăciunea lui Iisus, el ajunge din nou Împărat al firii – ba chiar mai mult, se ridică la o stare mai înaltă decât cea din care a căzut Adam. Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, iar prin ascultare trebuia să ajungă la asemănarea Sa. Adam era la treapta luminării minții și trebuia să ajungă la îndumnezeire (theosis). În schimb, nevoitorul ajunge „după asemănarea lui Dumnezeu” – adică la îndumnezeire, pe cât îi este cu putință, prin harul dumnezeiesc, fără a pătrunde însă Esența Dumnezeiască; se împărtășește doar de energiile nezidite ale lui Dumnezeu. Îți voi da un exemplu al acestei recunoașteri venite din partea naturii. Când pururea-pomenitul meu Stareț rostea Rugăciunea lui Iisus, păsările veneau la fereastra chiliei sale, ciocănindu-i în geam. S’ar putea crede că aceasta era lucrarea diavolului, pentru a-l abate de la rugăciune. Dar adevărul e că păsările erau atrase de rugăciunea Starețului!

– Ghéronda, m’ați călăuzit pe cărarea desăvârșirii până la capătul vieții duhovnicești. Așadar, omul poate ajunge împărat…

Zâmbi sfielnic:

– Sânt chiar și trepte mai înalte. După o luptă grea, așa cum am spus mai înainte, nevoitorul poate să înainteze până la răpire și să intre în Noul Ierusalim, noul Pământ al Făgăduinței. Mintea îi este răpită în uimire, și vede Lumina nezidită. La Vecernia Schimbării la Față, cântăm: „Necuprinderea vărsării tale de lumină, prin Schimbarea-la-față și neapropierea Dumnezeirii, văzându-o în munte Apostolii cei mai aleși, Hristoase, cela ce ești fără început, în dumnezeiască răpire a minții s’a schimbat.” /Mineiul pe August/ Răpirea (extasis) și dumnezeiasca vedenie (theoria) sânt strâns legate. Când spunem răpire, nu înțelegem ceva stătător, ci ne referim la prezență dumnezeiască și la mișcare duhovnicească. Nu este nelucrare și moarte, ci viață în Dumnezeu. Părinții spun că atunci când omul este răpit în Lumina dumnezeiască, în vremea Rugăciunii lui Iisus, el încetează să se mai roage cu buzele. Gura și limba îi rămân tăcute, inima îi este și ea tăcută. Atunci nevoitorul se desfătează de vederea luminii thavorice. Vede energia nezidită a lui Dumnezeu – slava cea după fire a lui Dumnezeu și strălucirea cea după fire și fără-de-început a dumnezeirii, bună-cuviința ființială a lui Dumnezeu și cea preadesăvârșită și mai-nainte-săvârșita frumusețe. Este aceeași Lumină de pe Muntele Thavór pe care au văzut-o Apostolii, este Împărăția lui Dumnezeu – veșnicia. După Sfântul Grigórie Palamà, Lumina este „frumsețea veacului viitor,” „ipostasul binelui ce va să fie,” „cea mai desăvârșită vedere a lui Dumnezeu,” „mâncarea dumnezeiască.” Cei ce se învrednicesc a vedea Lumina nezidită sânt Prorocii Noului Legământ. Căci așa cum Prorocii Vechiului Legământ au răzbit timpul și au putut vedea întruparea lui Hristos, întâia Sa venire, la fel cei ce contemplă Lumina întrec timpul și văd slava lui Hristos în Împărăția Cerurilor.

Tăcu o vreme, răsuflând adânc. Apoi urmă:

– Lumina dumnezeiască îi stăpânește întreaga ființă. Chiar și coliba strălucește de prezența lui Hristos și el se bucură de această „beție trează.” Privește la Dumnezeul cel nevăzut. „Lumină este Dumnezeu și Lumină este vederea sa” spune Sfântul Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu. Monahul vede în acea clipă Lumina dumnezeiască – o „plăcută vedere, și sfântă,” potrivit „apărătorului cuvântătorilor-de-Dumnezeu,” Sfântul Grigórie Palamà. Macarie Hrisokefalos („Cap-de-Aur”) descrie și el această vedere: „Ce este mai frumos decât a fi în tainică părtășie cu Hristos? Ce este mai de preț decât slava sa dumnezeiască? Nimic este mai dulce decât lumina aceasta, prin carea fiecare ceată purtătoare de lumină a îngerilor sau a oamenilor se luminează; nimic mai iubitor decât această viață în care trăim cu toții, și în care ne mișcăm și ne purtăm ființa; nimic mai dulce decât vecĭnic-întrupata frumusețe; nimic mai desfătător decât vecĭnica bucurie; nimic mai scump decât nesfârșita veselie, măreția preacuvioasă și nemăsurata Fericire.” Cu alte cuvinte, desfătarea și bucuria sânt nesfârșite. Aceste stări sânt într’adevăr prea înalte pentru a putea fi zugrăvite în cuvinte. Ascultă cum le înfățișează Sfântul Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu.

Luă în mână una din cărți și începu să citească.

„Și pre pat șez afară fiind de lume,

Și în mijlocul chiliei mele fiind, pre cela ce afară de lume

Și este, și s’au făcut, îl văz, cu carele și vorovesc –

Însă îndrăznește a spune – și-l iubesc, și mă iubește și acela,

Mănânc, mă hrănesc bine cu singură vede rea,

Și unindu-mă cu dânsul, Ceriurile le covârșesc,

Și acest lucru îl știu că este adevărat și întemeiat:

Iar unde îmi este trupul atuncea nu cunosc.

Știu că se pogoară cela ce este nemișcat;

Știu că se vede de mine cela ce este nevăzut;

Știu că cela ce de toată zidirea este despărțit,

În lăuntrul său mă ia pre mine, și în brațe mă ascunde,

Și de toată lumea afară mă aflu atuncea.

Și eu iarăși, muritoriul și micul în lume fiind,

În lăuntrul meu văz pre Făcătoriul lumii,

Și știu că nu voiŭ muri înlăuntru vieții viind,

Și toată pre viață avându-o izvorând în lăuntrul meu.”13

Ghéronda citea pasajul cu mult dor. Glasul îi tremura, ochii îi scânteiau, iar fața îi strălucea de o bucurie uimitoare. Glasul lui tremurător, încântarea lui duhovnicească mi-au adus lacrimi în ochi.

– Astfel, chiar și fața îi strălucește, urmă el, de prezența dumnezeiască. Intră, asemenea lui Moisì, în întunericul dumnezeiesc al necunoașterii, în „întunericul strălucitor” și ajunge la „trainica cunoștință” și la „negrăita cuvântare-de-Dumnezeu”.

Se opri din nou, pentru o clipă. Eu așteptam, aproape în răpire, pur și simplu cu răsuflarea tăiată.

– … Chiar și trupul simte dulceața acestei Lumini și în aceste clipe se preschimbă.

– Ce înseamnă asta?

– „Trupul ia parte la harul ce lucrează în minte, se îndreaptă spre el și cunoștința negrăitei taine a sufletului o priimește.” /Sfântul Grigórie Palamà/ Apoi trupul „ajunge, în chip de mirare, vécĭnic bucuros și înflăcărat,” adică simte o căldură neobișnuită – urmarea vederii Luminii. Este asemenea lumânării de ceară, care, de îndată ce este aprinsă, se face dintr’o dată caldă și luminoasă în întregul ei.

– Îngăduiți-mi, rogu-vă, o întrebare. Deși s’ar putea să fie aproape o hulă, totuși am să v’o pun. Această „preschimbare” a trupului este o realitate sau doar închipuire? Nu este cumva o căldură închipuită?

– Nu, părinte, nu este. Această „preschimbare” este reală. Trupul ia parte la toate stările sufletului. Trupul în sine nu este rău, ci mai degrabă pornirea cărnii, ce are loc atunci când trupul este stăpânit de diavol. Mai mult decât atât, vederea Luminii este o vedere a ochilor firești, ce au fost schimbați și întăriți de Duhul Sfânt, ajungând în stare să vadă Lumina nezidită. Sânt multe locuri în Sfânta Scriptură unde se arată că harul lui Dumnezeu, prin suflet, se răspândește și în trup, acesta simțind lucrarea harului dătător-de-viață.

– Ați putea să-mi spuneți câteva dintre ele?

– Există multe stihuri în Psalmii lui David care arată acest lucru: „Inima mea și trupul meu s’au bucurat de Dumnezeul cel viu,” / Ps. 83:3/ „spre dânsul a nădăjduit inima mea, și m’am ajutorat, și a înflorit trupul meu.” /Ps. 27:7/ De asemenea, în Psalmul 118: „Cât sânt de dulci gâtlejului meu cuvintele tale, mai mult decât mierea gurei mele.” /Ps. 118:103/ Avem și pilda lui Moisì – când a coborât de pe Muntele Sinái cu cele zece porunci, fața sa strălucea, căci vorbise cu Dumnezeu: „Iar când s’a pogorât Moisì din muntele Sinái, având în mâini cele două table ale legii, nu știa că fața sa strălucea de când au grăit Dumnezeu lui. Deci Aaron și toți fiii lui Israil văzând pre Moisì și chipul feței sale fiind slăvit, se temeau a se apropia de el.” /Ieș. 34:29-30/ Același lucru se vede și la Arhidiaconul Ștefan: „Și căutând spre el toți cei ce ședeau în sobor, au văzut fața lui ca o față de înger.” /F.Ap. 6:15/ Sfântul Grigórie Palamà crede că sudoarea de sânge a Domnului nostru Iisus Hristos din vremea rugăciunii în grădina Ghethsimani arată „durerea simțită în trupul său din pricina înflăcăratei rugăciuni către Dumnezeu”.

– Iertați-mă, părinte, că v’am obosit cu întrebările mele prostești și lumești. Noi, cei din lume, nu putem înțelege… Dați-mi voie să vă mai pun o întrebare. Sânt în zilele noastre monahi care văd Lumina nezidită și trăiesc această „preschimbare” când se roagă?

Zâmbi și spuse:

– Doar dacă Duhul Sfânt ar înceta să lucreze în Biserică, numai atunci vor înceta să mai fie „văzătorii neziditei Lumini.” Sfântul Munte adăpostește comori mari, și cei ce luptă împotriva lui, în orice fel, sânt vrăjmași ai lui Dumnezeu. În vremea Marelui Athanasie, unii puneau la îndoială dumnezeirea lui Hristos. În vremea Sfântului Grigórie Palamà, unii se îndoiau de dumnezeirea energiilor nezidite. În vremurile noastre, cădem aproape în același păcat. Ne îndoim de existența oamenilor îndumnezeiți, care văd dumnezeiasca Lumină. Sânt și astăzi monahi sfințiți – dumnezei prin har. Dăinuirea vieții pe pământ se datorează acestor nevoitori îndumnezeiți. Ei luminează lumea noastră cea întunecată de păcat.

– Îngăduiți-mi încă o întrebare, poate indiscretă. Ghéronda, ați văzut LUMINA?

* * *

Să-mi îngăduie cititorul să nu povestesc scena mișcătoare ce a urmat și nici ceea ce s’a spus. Vreau să o păstrez învăluită într’o mantie de tăcere. Nădăjduiesc că voi fi iertat.

După o lungă pauză, învăluită în liniște, am fost îndeajuns de nesimțitor încât să tulbur încă o dată tăcerea pustnicului. Dar eram silit să o fac. Mai rămăseseră doar puține ceasuri și trebuia să aflu cât mai multe. Am vrut să câștig cât mai mult cu putință în urma vizitei mele la părintele văzător-de-Dumnezeu.

– Părinte, îmi cer din nou iertare. După cum ați spus, sânt chiar și în zilele noastre monahi în Sfântul Munte care văd Lumina nezidită. Îmi dau seama că un călugăr poate ajunge la vederea acesteia de multe ori. Dar are ea întotdeauna aceeași strălucire?

– Se poate spune că există o lumină duhovnicească și o lumină pe care omul o vede cu ochii săi firești, după ce aceștia s’au preschimbat și s’au întărit ca să o poată vedea. Lumina duhovnicească sânt poruncile, și o primește cel ce le păzește pe acestea: „Făclie picioarelor mele [este] legea ta, și lumină cărărilor mele.” /Ps. 118:105/ Poruncile lui Hristos sânt „graiuri de viață vécĭnică,” iar nu percepte morale, exterioare. De asemenea, virtuțile, împlinirile luptei noastre de a păzi poruncile lui Hristos, sânt „făclii.” Credința este lumină, la fel sânt nădejdea și dragostea. Dumnezeu este lumina adevărată și „Lumina lumii.” /Io. 8:12/ Dar numele lui Dumnezeu este dragoste: „Dumnezeu dragoste este.” /1 Io. 4:8/ De aceea spunem că dragostea este lumina cea mai strălucitoare dintre toate virtuțile. Pocăința, și ea, este lumină ce strălucește în sufletul omului și îl călăuzește spre cel de-al doilea botez, în care ochii se curățesc de albeața duhovnicească. Toți creștinii care duc lupta cea bună, dar mai ales cei ce urmează calea curățirii de patimi, se bucură de această lumină – firește, în măsura luptei lor. Sfântul Grigórie Cuvântătorul-de-Dumnezeu spune că „unde este curăție, acolo este luminare, pentru că fără cea dintâi, nici cea de-a doua nu se dăruiește.” Cu alte cuvinte, spune ceea ce spune și Sfântul Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu: dacă omul nu vede Lumina în această viață, nu o va vedea nici în cea viitoare.

Uneori – urmă Ghéronda – datorită curăției și luptei lor, și mulțumită darului lui Dumnezeu, unii se învrednicesc să vadă Lumina cu ochii lor firești, ochi preschimbați de harul dumnezeiesc asemenea ochilor celor trei ucenici pe Muntele Thavór. Dar chiar și aici se poate observa o scară. Când văd întâia dată Lumina, ei o contemplă ca pe o „mare Lumină,” care face să salte de bucurie totul dinlăuntrul lor – deși, de fapt, este o lumină slabă. Dar aceștia o văd, cum am spus, ca pe o „mare Lumină” în comparație cu întunericul cu care erau obișnuiți. Trăiesc acum ceva ce n’au mai trăit înainte. La a doua ivire, Lumina se face mai puternică, dar de acum omul s’a obișnuit cu vederea… Însă, cu cât mai mult se apropie de Esența Dumnezeiască, cu atât își dă seama de neputința de a înțelege firea Sa – aceasta este ceea ce Părinții numesc „întunericul strălucitor”.

– N’am înțeles multe lucruri …

– Te voi ajuta să le înțelegi, deslușindu-ți pilda văzătorului-de-Dumnezeu Moisì așa cum o tâlcuiește Sfântul Grigórie al Nissei. Moisì a văzut Lumina, pentru întâia dată, pe Muntele Horiv, în chipul unui „rug ce arde cu foc,” a unui tufiș arzând, atunci când Dumnezeu l-a chemat să călăuzească poporul spre Pământul Făgăduinței. A doua oară, Moisì este chemat de Dumnezeu să pătrundă în întunericul dumnezeiesc și să-l întâlnească acolo. Întâi a fost lumina, apoi întunericul dumnezeiesc. Și Sfântul Grigórie ne zice că omul vede la început lumina, deoarece obișnuia să trăiască în întuneric. Pe măsură ce trece vremea, cu cât nevoitorul se apropie mai mult de Esența Dumnezeiască, cu atât el „nevăzut primește” întunericul dumnezeiesc, „neputința de a vedea Ființarea lui Dumnezeu.”

Îți voi citi întregul fragment: „Dar ce înseamnă intrarea lui Moisì în întuneric și vederea lui Dumnezeu întru acesta? Ceea ce acum se istorisește pare cumva potrivnic celei dintâi arătări a lui Dumnezeu. Că atunci Dumnezeu s’a arătat în lumină, iar acum întru întunerec. Dar nici acest lucru nu-l socotesc abătându-se din șirul celor tâlcuite de noi după înțelesul lor mai înalt. Căci cuvântul ne învață prin acestea că cunoașterea dreptei credințe se arată mai întâi lumină celor ce o priimesc. Pentru că ceea ce se cugetă protivnic dreptei credințe e întunerec; iar alungarea întunerecului se face prin împărtășirea de lumină. Dar mintea înaintând și, printr’o luare-aminte din ce în ce mai mare și mai desăvârșită, ajungând la înțelegerea adevăratei cunoașteri, cu cât se apropie mai mult de dumnezeiasca vedere, cu atât înțelege mai mult că firea dumnezeiască este de nevăzut. Părăsind, deci, tot ce se vede, nu numai câte le cuprinde cu simțurile, ci și pre cele câte socotește mintea că le vede, înaintează mereu spre cele dinlăuntru prin multa străduință de a înțelege, la ceea ce este de nevăzut și de neînțeles, acolo vede pre Dumnezeu. Căci în aceasta se află adevărata cunoaștere a Celui căutat: că a-l cunoaște stă chiar în faptul de a nu-l cunoaște. Pentru că Cel căutat este mai presus de orice cunoaștere, înconjurat din toate părțile de necuprinsul lui, ca de întunerec”.

Aceasta se întâmplă de obicei. Omul pornește de la vederea unei Lumini slabe (mici) către vederea unei Lumini mai strălucitoare (mai mari), până ajunge în „întunericul strălucitor” înfățișat de Sfântul Grigórie. Trebuie să cunoaștem învățătura Părinților despre vederea „strălucitorului întuneric dumnezeiesc” pentru a înțelege în chip dreptslăvitor cele spuse mai înainte.

Potrivit Sfinților Părinți, Dumnezeu se arată întotdeauna ca Lumină și niciodată ca întuneric. Însă când mintea nevoitorului văzător-de-Dumnezeu, la vremea „vederii,” vrea să ajungă la însăși Esența Dumnezeiască, întâlnește nepătrunsul și strălucitorul întuneric dumnezeiesc. Întunericul dumnezeiesc, așadar, nu este arătarea lui Dumnezeu ca întuneric, ci neputința omului de a vedea Esența lui Dumnezeu, „Lumina cea neapropiată.” „Întunericul dumnezeiesc” este deci Lumină, dar o Lumină nevăzută și de neapropiat pentru om. Dumnezeu este Lumină. El a spus „Eu sânt lumina lumii,” /Io. 8:12/ nu „întunericul lumii.” După Sfântul Dionisie Areopagitul, „întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuiește Dumnezeu. Și fiindcă este nevăzută, ca una ce întrece putința vederii, și neapropiată, pentru revărsarea de lumină covârșitoare mai presus de ființă, într’însa ajunge tot cel ce s’a învrednicit a cunoaște și a vedea pre Dumnezeu, prin însuși faptul că nu-l vede, nici nu-l cunoaște.”

În acest înțeles spunem, deci, că întunericul dumnezeiesc este dincolo de lumină…

De multe ori, Sfinții Părinți vorbesc și despre intrarea în întunericul dumnezeiesc și vederea strălucirii Sale, precum, de pildă, Sfântul Grigórie al Nissei, atunci când vorbește despre fratele său, Marele Vasílie, spunând: „Știm că de multe ori era înlăuntrul dumnezeiescului întunerec, unde Dumnezeu este.” Prin aceasta nu se înțelege pătrunderea în Esența Dumnezeiască, ci superioritatea luminii nezidite față de „lumina cunoașterii firești”; pentru că, potrivit învățăturii orthodoxe, oamenii se împărtășesc de energiile nezidite ale lui Dumnezeu, iar nu de Esența Sa. Sfântul Pável scrie: „… Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Carele singur are nemoarte, întru neapropiată lumină locuind, pre carele nu l-a văzut nimenea dintre oameni, nici a-l vedea nu poate.” /1 Tim. 6:15-16/ Și, pentru a rezuma, îți spun, părintele meu, că așa cum învață Sfinții Părinți, pentru om strălucitorul întuneric dumnezeiesc este Lumina neapropiată a Esenței Dumnezeiești. Chiar și când vorbesc despre valoarea vederii întunericului dumnezeiesc, Părinții nu vor să arate superioritatea acesteia asupra vederii Luminii nezidite, ci vor să-i arate valoarea față de lumina cunoașterii firești – cunoașterea minții.14

– Ghéronda, aș dori să mai pun o întrebare. Când omul privește Lumina, continuă să se roage?

– Nu. Această rugăciune o numim vedere dumnezeiască. Cel ce se roagă Îl vede pe Hristos și se bucură de prezența Sa dumnezeiască. Atunci rugăciunea purcede fără cuvinte. Sfântul Isaác Sirul spune că dacă rugăciunea este sămânța, atunci răpirea întru uimire este secerișul rugăciunii. Și precum secerătorii se minunează văzând cum o sămânță mică rodește o recoltă atât de mare, în același chip se uimesc și nevoitorii cei văzători-de-Dumnezeu de roadele Rugăciunii lui Iisus. Această răpire este izvorul rugăciunii în vremea căreia, după Sfântul Isaác, „mintea nu cu rugăciune se roagă, ci întru răpire privește la lucrurile cele de necuprins, cele ce sânt mai presus de lumea muritorilor, și amuțește întru necunoașterea tuturor celor ce sânt aicea. Aceasta este necunoașterea cea mai presus de cunoaștere, precum s’a numit.”15 Aceasta este „tăcerea tainei celei ascunse” și „liniștirea duhului.” Părinții numesc această stare „rugăciune” pentru că este cel mai mare dar primit în timpul rugăciunii, ce se dăruiește Sfinților, dar omul nu-i cunoaște adevăratul nume – căci în acea clipă încetează să se roage, ridicându-se mai presus de cuvinte și concepte. De aceea, mulți Părinți numesc această stare „Dumnezeiasca Sâmbătă” sau Sabbatul minții. Cum li s’a dat Evreilor poruncă să se odihnească în ziua Sâmbetei, la fel această stare duhovnicească, „Sâmbăta,” „este nepătimirea sufletului înțelegător, carele prin făptuire a lepădat cu totul semnele păcatului. Sâmbetele înseamnă slobozenia sufletului înțelegător, care a lepădat chiar și lucrarea după fire a simțurilor, prin contemplația firească în duh. Sâmbetele Sâmbetelor înseamnă odihna duhovnicească a sufletului înțelegător care-și retrage mintea chiar și dela înțelesurile mai dumnezeiești din lucruri și și-o leagă cu totul numai de Dumnezeu în răpirea dragostei, și prin tainica cuvântare-de-Dumnezeu o face cu desăvârșire neclătită dela Dumnezeu.”16 /Sfântul Maxím Mărturisitorul/ Singurul lucru pe care-l face omul în acea clipă este să plângă. El varsă lacrimi din belșug, nu doar datorită conștientizării păcatului, ca mai înainte, ci din pricina vederii energiei nezidite a lui Dumnezeu. Sânt lacrimi de bucurie, de fericire, lacrimi de veselie. Sânt „neîndurerate lacrămi,” „mulțămitoare lacrămi,” „întăritoare și hrănitoare” inimii. Da, sânt lacrimi care umplu ochii, curgând râuri și șiroaie pe față. Rugătorul se află atunci în răpire – „sau în trup, nu știu; sau afară de trup, nu știu.” /2 Cor. 12:2/ Sufletul și trupul dimpreună sânt potopite de o bucurie cu neputință de zugrăvit în cuvinte. Sfântul Grigórie Palamà, citând din Sfântul Dionisie Areopagitul, spune că atunci când iubitorul de unire cu Dumnezeu își slobozește sufletul din toate legăturile și își unește mintea cu rugăciunea neîncetată, se înalță într’un urcuș tainic la ceruri și cercetează de sus întreaga zidire, în liniștire și tăcere. „El își unește mintea cu rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Prin aceasta, se răpește înlăuntrul său, și descoperă o nouă și tainică cale de a se sui la ceruri: ceea ce s’ar putea numi înlăuntrul nepătruns al tăcerii dintru început. Cu bucurie de negrăit el rămâne tainic răpit, în duh, în adevărată odihnă și în tăcere, plin de dulceață; și zboară preste toate lucrurile zidite.” În această clipă, toate lucrurile lumești se fac praf și cenușă, ajung gunoi. Nevoitorul nu doar că nu mai simte tulburarea patimilor, ci își uită chiar propria-i viață, pentru că dragostea de Dumnezeu este mai dulce decât viața, iar cunoașterea lui Dumnezeu mai dulce decât orice altă cunoaștere. „O, sfântă și plină de bucurie vedere!” „O, dumnezeiască vécĭnicie!” O, dumnezeiască „dulce pace”! „O, dumnezeiască dragoste!”

– Ghéronda, vă puteți opri o clipă, rogu-vă? Mă simt foarte obosit și amețit, și nu mai izbutesc să vă urmăresc. Nu pot duce…

El veni lângă mine, îmi luă mâna și spuse cu un glas mișcător:

– Te înțeleg. Dar ai vrut să vorbesc pe mai departe. Așa că am continuat! Îți înțeleg necazul. Și noi, după vederea Luminii, ne simțim cumplit de obosiți, pur și simplu zdrobiți. Când harul ne cercetează, e ca și cum ne-ar biciui carnea noastră muritoare. Mărturisesc că de multe ori, după Dumnezeiasca Liturghie, mă simt sfârșit și am nevoie să mă odihnesc – numai așa mi se refac puterile omenești. Este ca atunci când, după ce calci în picioare iarba, ea se ridică puțin câte puțin de la pământ, întorcându-se la poziția ei de la început. Dacă am primi în întregime harul dumnezeiesc, am muri negreșit. Însă dragostea lui Dumnezeu se îngrijește de toate…

Am încetat în acest loc convorbirea noastră, pentru a face o pauză. Peste toate se lăsase o tăcere adâncă. Doar din când în când se mai putea auzi un monah plivind în grădină, rostind totodată Rugăciunea lui Iisus. Răsuflam adânc. Inima îmi bătea de parcă voia să iasă afară din piept. Mă cuprinsese febra. Mă apropiasem de Sfânta Sfintelor a „tainicei vederi-de-Dumnezeu” – atinsesem ce era „de neatins pentru cel neînvățat.” Înspre apus, cele din urmă oglindiri ale soarelui se afundaseră în apă și, în partea aceea, marea părea de aur. O ceată de delfini (fapt obișnuit la Muntele Athos), pe cât îmi puteam da seama de unde mă aflam, se juca în apă. Săreau și apoi se scufundau din nou în apa aurită. Monahii, m’am gândit, acești iubitori pătimași ai Raiului, sânt asemenea delfinilor. Trăiesc împrăștiați în apa harului și țâșnesc doar pentru o clipă, ca să ne arate că există, iar apoi se retrag din nou în vederea lui Dumnezeu. Sfântul Simeón, locuind înlăuntrul Luminii nezidite a Thavórului, îi fericește pe cei iubiți de Dumnezeu:

„Fericiți cei îmbrăcați acum în lumina sa, căci încă de acum poartă veșmântul de nuntă; ale căror mâini și picioare nu se vor munci, nici în focul cel vécĭnic se vor arunca.

Fericiți cei ce lumină în a lor inimă încă de acum au aprinsă, cei ce nestinsă pre dânsa păstrează, căci aceștia pre Mire la ieșirea din viață strălucind de bucurie îl vor întâmpina, și împreună cu dânsul în cămara de nuntă vor intra, purtând în mâini făclii.

Fericiți cei ce s’au apropiat de lumina dumnezeiască, carii înlăuntrul ei au intrat, întregi făcându-se lumină, împreună-amestecați cu dânsa, căci aceștia întinatul veștmânt cu desăvârșire dela ei au aruncat, și nu vor mai vărsa lacrămi amare.

Fericit monahul carele în rugăciune stă lângă Dumnezeu, și vede pre dânsul, și se vede de dânsul, și se simte ca fiind în afara lumii, și fiind numai în Dumnezeu, neputând a cunoaște de este în trup ori în afară de trup, căci acesta va auzi negrăite graiuri, carile nu este slobod omului a grăi și pre carile ochiul nu a văzut, și urechea n’a auzit, nici la inima omului trupesc s’au suit.

Fericit cel ce a văzut Lumina lumii închipându-se întru dânsul, căci acesta ca făt în pântece având pre Hristos, maică a lui se va socoti, precum însuși Cel nemincinos a vestit”.

Mă găseam lângă un astfel de munte arzând. Eram aproape de un monah ce trăia de pe acum, în trup fiind, viața cea cerească. Era liniște în jur, liniște era și în sufletul meu. Dumnezeu… Raiul… sânt dincolo de timp, dar sânt și în timp, chiar lângă noi. Lângă noi, înlăuntrul nostru, împărțind timpul și istoria.

– Hai să încheiem discuția, părinte… rosti el. Să ne plimbăm o vreme pe afară.

– Nu, nu! am spus. Vreau să mai aud. Ați spus că Rugăciunea lui Iisus este o știință, ba mai mult, că este știința științelor. Vreau în această seară să faceți din mine un învățat.






Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte

Note

[8] Imnul 18 (37), în Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, „Ale dumnezeeștilor cântări iubirile,” Editura Predania, București, 2008, pp. 121-122. (n.red.) ⇧

[9] Imnul 8 (4), op. cit., pp. 31-32. (n.red.) ⇧

[10] Imnul 18 (37), op. cit., pag. 121. (n.red.) ⇧

[11] Imnul 15 al Sfântului Simeon Noul Theolog din ediția lui Nikita Stithatul. (n.red.) ⇧

[12] „Filocalia,” vol. 1, Editura Universalia, 2001, pag. 242. (n.red.) ⇧

[13] Imnul 13 (6), în Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, „Ale dumnezeeștilor cântări iubirile,” Editura Predania, București, 2008, pp. 34-35. (n.red.) ⇧

[14] Învățătura patristică cu privire la „întunerecul cel mai presus de lumină” este de mare interes și foarte subțire. Însă prezentarea ei pe de-a-ntregul ar depăși cu mult spațiul destinat acestei cărți, o carte de dimensiuni obișnuite ce urmărește prezentarea învățăturilor fundamentale legate de Rugăciunea lui Iisus. Se cere un studiu aparte care să cerceteze părerile Părinților în această privință. (n.a.) ⇧

[15] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 23, în „Cuvinte pentru nevoință,” Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 232. (n.red.) ⇧

[16] „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși,” vol. 2, Sibiu, 1947, cap. 38-39. (n.red.) ⇧





Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

One Comment

  • Despre curățire ca proces care durează, la începutul articolului: „După cum înțelegi, părinte, omul se îndreaptă și se curățește necontenit. Întâi se curățește partea mânioasă a sufletului, apoi puterea lui înțelegătoare. Credincioșii se slobozesc mai întâi de patimile trupului, apoi, printr’o rugăciune mai încordată și-o încleștare mai puternică, de patimile mâniei, urii și pizmei. Când omul ajunge să se slobozească de mânie și de pizmă este limpede că partea pătimașă a sufletului său s’a curățit aproape cu totul. Întregul război se poartă apoi în partea înțelegătoare, și nevoitorul se războiește cu mândria, cu slava deșartă și cu toate gândurile necuviincioase. Această luptă îl va urmări până la sfârșitul vieții. Procesul de curățire se face în întregime cu ajutorul și lucrarea harului, încât credinciosul ajunge un vas care primește din belșug har dumnezeiesc.”

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: