CAPITOLUL XII / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

coperta cărții

CAPITOLUL XII:
Rătăciri în privința Rugăciunii lui Iisus și cum să le facem față

– Prea mult îmi ceri, nimeni nu poate ajunge un învățat al Rugăciunii lui Iisus decât prin nevoința proprie, numai dacă el însuși pornește în această lucrare. Orice s’ar putea spune este doar un început, pentru a-i deschide pofta duhovnicească. Totuși, pentru a-mi duce până la capăt gândurile despre rugăciune, ar trebui poate să spun câteva lucruri despre cursele și rătăcirile ce pot apărea de-a lungul drumului.

– Într’adevăr, ați spus mai înainte ceva, anume că monahii se feresc să-și coboare nemijlocit mintea în inimă prin folosirea feluritor mijloace, pentru a înlătura primejdiile. Care sânt aceste primejdii și rătăciri?

– Rătăcirea pleacă de la gândul că trebuie să dobândim harul în scurtă vreme. Sânt mulți oameni care se îndeletnicesc cu lucrarea sfântă a Rugăciunii lui Iisus și vor să ajungă la treapta vederii Luminii într’un răstimp scurt. Și își pierd inima și deznădăjduiesc – deoarece acest lucru nu se întâmplă la toți de îndată. Nevoitorul trebuie să-și dea seama că lupta ține mulți ani. Dumnezeu nu trece peste voia noastră, căci sântem persoane și avem voie slobodă, așa că nici noi n’ar trebui să silim libertatea lui Dumnezeu, deoarece și el este o Persoană. Trebuie să-l lăsăm să vină atunci când socotește El de cuviință, atunci când vrea.

Se opri o clipă:

– O altă rătăcire este să dai o mare însemnătate metodelor psihotehnice. Aceste tehnici (inspirația și expirația, bătăile inimii ș.a.) sânt doar mijloace ajutătoare pentru a ne aduna mintea și a o slobozi de lucrurile străine ei. Ele nu au o putere făcătoare de minuni, dar sânt de folos, căci ne feresc de răspândirea minții. Când mintea este adunată și se ține cu ușurință înlăuntrul ei, toate aceste tehnici ajutătoare ajung nefolositoare.

– Mai sânt și alte greșeli?

– Fără îndoială. De pildă, atunci când trecem iute de la o treaptă a rugăciunii la alta. Am spus ceva mai devreme că sânt mai multe stadii de sporire în lucrarea Rugăciunii lui Iisus și le-am înfățișat în cinci trepte. Întâia treaptă este rostirea rugăciunii cu buzele. A doua este păstrarea pomenirii lui Iisus în minte, și aceasta va coborî singură în inimă. Unii oameni, totuși, sărind peste întâia treaptă, încep direct cu a doua și nu izbutesc să săvârșească prea multe. Alții sar de la întâia treaptă tocmai la a treia, unde înaintează mai ales prin tehnica de răsuflare. Acest lucru este foarte primejdios, pentru că, după cum am zis mai înainte, inima s’ar putea vătăma fizic – acest lucru poate duce la încetarea Rugăciunii lui Iisus. Nu e vorba de o boală, firește, dar se poate întâmpla ca această lucrare sfântă să ia sfârșit…

Mai sânt și câteva lucruri legate de lacrimi – a urmat el.

– Ce vreți să ziceți?

– Am spus mai deunăzi că atunci când Rugăciunea lui Iisus rămâne în minte, ochii varsă multe lacrimi. Dar acest lucru nu se petrece neapărat întotdeauna. Rugăciunea poate merge foarte bine mai departe și fără lacrimi. Așadar, să nu deznădăjduim în lipsa lacrimilor – ele vor veni când va îngădui Dumnezeu. Și chiar de-am fi potopiți de ele, nu trebuie să le dăm atenție, nici să descoperim aceste stări altora. Practica ascetică spune că atunci când vorbim de aceste stări, ele încetează de îndată, și se cere multă vreme pentru a le dobândi din nou. Nu mai trebuie spus că, deși cunoaștem treptele rugăciunii minții, nu trebuie să ne gândim la care dintre ele am ajuns. Pe orice treaptă am fi, trebuie să mergem mai departe cu smerenie. Mai mult – cred că am zis-o cu puțin în urmă – este o prostie să ne mândrim la rugăciune. Este, cu adevărat, o prostie! Omul e asemenea unui cerșetor ce umblă după o bucată de pâine, care se fălește apoi că a dobândit-o. E o prostie, e un păcat!

– Văd că smerenia este un lucru foarte însemnat…

– Da, este – pe toate treptele Rugăciunii. Sfântul Vasílie cel Mare spune că smerenia este comoara tuturor virtuților. Ea ascunde toate virtuțile și, în cele din urmă, se ascunde și pe sine însăși. Îndeobște, se cade să ne ferim în viața duhovnicească, cu băgare de seamă, de mândrie – mai ales atunci când aceasta vine sub forma slavei deșarte. Și știi, neîndoielnic, că slava deșartă apare la orice virtuți – când vorbim, când tăcem, când postim, când priveghem, chiar și atunci când rostim Rugăciunea lui Iisus, în liniștire și în răbdare. Sfinții Părinți aseamănă slava deșartă cu un trădător ce deschide pe ascuns porțile cetății ca să poată intra vrăjmașul. În astfel de cazuri, nu are însemnătate cât de puternică este cetatea sau cât de buni îi sânt apărătorii – ea va cădea oricum în mâinile celor potrivnici. La fel se întâmplă și în viața duhovnicească. Nu contează câte virtuți sau ce tărie avem – slava deșartă ne predă în mâinile diavolului. Așa că Părinții sfătuiesc să nu ne apucăm de o lucrare ce ar putea să ne ducă la slavă deșartă.

– N’am înțeles. Ați putea să-mi explicați mai amănunțit?

– Am să mă întorc la tema rugăciunii. Credinciosul nu trebuie să-și depășească măsura în privința rugăciunii, pentru că atunci un lucru e sigur – a căzut într’o cursă a diavolului. Într’un astfel de caz, tot ce face, chiar și lucruri mai presus de puterea sa, se împlinesc prin puterea diavolului. Astfel înșelat de diavol, el este mai târziu lăsat de izbeliște și, tras înapoi, cade foarte jos – e, de fapt, nimicit.

– Și cum ne putem feri de această grea cădere?

– Singura cale de a scăpa este plângerea păcatelor și ascultarea. Rugăciunea este strâns legată de întristare. Când diavolul vede pe cineva trăind în întristare, nu rămâne acolo, ci fuge, căci se teme de smerenia adusă de întristare. Sfântul Grigórie Sinaitul spune că cea mai bună apărare pentru nevoitorul rugăciunii este să stea în starea de întristare, încât bucuria ce-i vine la rugăciune să nu-l ducă la mândrie, căci tristețea păzește sufletul nerănit. Întristarea și conștiința păcatului sânt arme de nelipsit pentru a putea ajunge la rugăciunea curată. Nevoitorul trebuie „să-și țină mintea în iad și să nu deznădăjduiască.” Mai mult, întristarea, conștiința păcătoșeniei, a nimicniciei noastre și nădejdea în Milostivul Iisus sânt trăsăturile Orthodoxiei, precum și ale tuturor cântărilor noastre. Trebuie totuși subliniat că nu oricine pot trăi în tristețe adâncă, deoarece este nevoie de o deosebită tărie și de mângâierea harului dumnezeiesc pentru a nu te prăbuși. Însă, pe cât este cu putință, trebuie să trăim cu toții această fericită întristare. Totodată, este nevoie de ascultare neabătută de un Stareț (Gherondă). Toate, chiar și cele mai mici lucruri, trebuiesc făcute cu binecuvântarea și sub călăuzirea lui înțeleaptă – mai ales când e vorba de vederea Luminii nezidite.

– Ce are de-a face ascultarea de un Stareț cu vederea Luminii nezidite? am întrebat, uimit de cele ce auzeam.

– Când omul merge singur, fără binecuvântarea cuvenită, este ispitit de diavol, după cum am spus mai înainte. El trăiește în lăuntrul său dorința neîmplinită de a vedea Lumina nezidită, socotind că acest lucru este desăvârșirea și dorind să o atingă cât mai grabnic…

– Și nu este bine așa?, l-am întrerupt.

– Nu, nu este. Sfântul Diadoh învață că nu se cade ca nevoitorul să-și trăiască viața ascetică în dorința de a vedea Lumina nezidită, „ca nu cumva Satana să afle prin aceasta sufletul gătit de prădare.” Lucrarea Rugăciunii lui Iisus trebuie începută cu dragoste de Dumnezeu și ascultare de voia Sa cea sfântă. Căci diavolului, care se preface în „înger de lumină,” /2 Cor. 11:14/ îi este cu putință să ia chipul unui înger ce-i va sluji nevoitorului. Iar bietul om va crede că a atins desăvârșirea, viețuind împreună cu îngerii, fără să-și dea seama că de fapt stă de vorbă cu diavolul. Tot ispită este și atunci când nevoitorul primește, pe când se roagă, gânduri de la diavol cum că în curând va vedea Lumina cea nezidită. În această situație delicată și primejdioasă este nevoie de o mare băgare de seamă. El trebuie să se oprească din rugăciune și să se mustre cu asprime: „Cum îndrăznești, atât de josnic și de ticălos, să-ți dorești a vedea Lumina nezidită?” Cea mai mare primejdie este să se socotească cineva vrednic să vadă Lumina nezidită! „Vai, dracii, ucigașii mei, vin să-mi nimicească sufletul!” Atunci, de îndată, vrăjmașul se risipește. De multe ori diavolul, ca să mulțumească ambiția monahului și să-l lege și mai mult, chiar aduce lumină în chilia sa. Nu este Lumina nezidită, ci una zidită, aceea a diavolului.

– Și cum poate fi acestea deosebite una de cealaltă?

– Sânt multe feluri de a le deosebi. Semnele sânt după cum urmează: în primul rând, dacă nevoitorul a atins vederea Luminii nezidite prin ascultare. Calea ascultării desăvârșite și necondiționate dă chezășie de adevărul vederii Luminii celei nezidite. Nevoitorul trebuie să-și încredințeze toate întrebările legate de vederea Luminii către un Stareț care poate deosebi duhurile, unui Bătrân sfânt și nepătimitor. Gândul că nu trebuie să-și întrebe călăuzitorul este de la diavolul, care caută să-l țină în întuneric, în rătăcire și-n robie. În al doilea rând, Domnul a spus despre prorocii mincinoși că „din roadele lor veți cunoaște pre ei.” /Mat. 7:16/ Același lucru este valabil și în acest caz. Se poate face o deosebire limpede între lumina zidită și cea nezidită prin roadele aduse în suflet de fiecare dintre ele. Lumina dumnezeiască aduce în suflet liniște, pace, smerenie și conștiința ticăloșiei noastre. Când Avraam a vorbit cu Dumnezeu, s’a numit pe sine pulbere și cenușă: „Acum am început a grăi către Domnul meu, și eu sânt pământ și cenușă.” /Fac. 18:27/ La fel s’a întâmplat cu Iov: „Cu auzul urechii te’am auzit mai nainte, iar acum ochiul meu te-a văzut. Pentru aceea am disprețuit pre sinemi și m’am topit, și socotesc pre sinemi pământ și cenușă.” /Iov 42:5-6/ Și Prorocul Isaia, când a văzut slava lui Dumnezeu, a strigat: „O, ticălosul de mine, că m’am umilit! Că om fiind, și necurate buze având, în mijlocul norodului ce are buze necurate eu locuesc, și pre împăratul, Domnul Savaoth, văzutu-L-am cu ochii mei.” /Isa. 6:5/ Dimpotrivă, vederea luminii drăcești stârnește mândrie, slavă deșartă, gândul atingerii desăvârșirii. Sfântul Grigórie Sinaitul spune: „Cunoaște, dară, că lucrările harului sânt vădite și diavolul, chiar de s’ar preface, nu le poate mânui; nu poate da blândețe, nici răbdare, nici smerenie, nici dispreț față de lume, nici nu poate stinge plăceri și patimi – aceasta este lucrarea harului; lucrarea lui este mândria, trufia, lipsa de bărbăție și răul de tot felul.” Pe lângă mândrie, vederea luminii diavolului aduce și tulburare. Lucrarea Sfântului Duh izvorăște pace, bărbăție și liniștirea trupului și sufletului, pe când lucrarea diavolului deschide calea fricii și tulburării. Sfântul Isaác spune că toată tulburarea este o „ciumă a diavolului,” pentru că răspândește celorlalți ceea ce are acesta în fire. Duhul Sfânt este prin fire un duh de pace, și aduce pace, în vreme ce diavolul este prin fire un duh de tulburare, și aduce tulburare și frică. În al treilea rând, sufletul nu primește de îndată lumina diavolului, ci la început este șovăielnic. Vederea Luminii nezidite dă încredere și e numaidecât primită. Ea vine pe neașteptate și nu stârnește îndoială asupra adevărului său. În al patrulea rând, între cele două lumini sânt deosebiri chiar și de culoare: Apostolii au fost martori pe Muntele Thavór, în vremea Schimbării la Față a lui Hristos, că „a strălucit fața lui ca soarele, iar hainele lui s’au făcut albe ca lumina.” /Mat. 17:2/ Dimpotrivă, culoarea luminii diavolului este mai roșiatică, potrivit mărturiei multor Sfinți, care și-au dat seama de această deosebire. În al cincilea rând, cele două lumini se deosebesc între ele și prin formă. Cei ce au privit Lumina nezidită au văzut-o „neformăluită, fără chip, într’o formă fără formă.” /Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu/ Iar dacă ar lua vreo înfățișare, aceasta ar fi asemenea discului soarelui, „ca o roată de lumină, senină și dumnezeiască,” fără formă sau chip. Cu vederea luminii celei zidite a diavolului, se întâmplă tocmai dimpotrivă. Sfântul Grigórie Palamà ne dă un exemplu concret, scriind cum venise odată Akindin17 la Muntele Athos. Acesta a rămas acolo, iar după câteva zile i-a spus Sfântului Grigórie că, pe când încerca să se roage, a văzut o lumină sfâșiată, înlăuntrul căreia se putea vedea un chip de om. Sfântul i-a răspuns atunci că acea lumină, având formă, era de la diavol: „I-am zis că lumina fusese o mare înșelăciune și batjocură, și un joc al diavolului, sau mai degrabă o cursă vicleană.” Sfinții Părinți – urmă mult-încercatul pustnic – ne învață să nu ne învoim de îndată la orice întâmplare petrecută la vremea rugăciunii noastre: „Numai după multe cercări ia ceva de bun.” Trebuie să ne întrebăm părintele duhovnicesc despre toate aceste lucruri, și numai după multe și îndelungi lupte, potrivit harului pe care-l dobândim, vom fi în stare să deosebim greșeala de adevăr. Oțetul și vinul sânt asemenea la arătare, dar se deosebesc la gust. Nevoitorul rugăciunii dobândește, pe măsură ce trec anii, priceperea de a simți deosebirea.

Părintele vorbea neîncetat. Capul îi era aplecat spre pământ. Eu îl ascultam, pur și simplu fermecat. Nu voiam să-i întrerup gândurile încărcate de învățătura dreptslăvitoare a Sfinților Părinți. În timp ce vorbea, pacea și liniștea îmi umpleau inima, semn că învățătura sa era întrutotul adevărată.

– Toate aceste lucruri pe care ți le-am spus sânt foarte limpede înfățișate într’o scriere a Sfântului Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu. Se arată acolo cum Dumnezeu se arată ca Lumină, care aduce dulceață, și cum ucenicul își întreabă duhovnicul care poate deosebi gândurile și este cunoscător al lui Dumnezeu, încredințându-se că ceea ce a văzut a fost chiar Dumnezeu.

Și luând cartea, începu să citească:

„Dumnezeu este Lumină, Vederea lui este lumină… Când El se descoperă, ca lumină se arată. Cel ce vede se minunează, neștiind de îndată Cine a apărut, nici pe Acesta nu îndrăznește a-l întreba – căci cum s’ar putea așa ceva, [cu Cel pre care] nici să-l vază din nou cu ochii și să-l privească nu îi este cu putință, în nici un chip – și privește doar cu cutremur, și cu multă frică îngenunchează la picioarele lui, știind doar că naintea feței sale s’a ivit Ceva. De este cineva care a vorbit despre aceste lucruri, cineva care l-a cunoscut pe Dumnezeu, să i se zică:

«Am văzut.»

«Și spune, ce ai văzut, copile?»

«Lumină, o, părinte, dulce, dulce, a spune ție în ce chip era, neputincioasă îmi este înțelegerea.»

Și pe când vorbește el, dănțuiește și saltă inima lui, și către dorirea Celui văzut degrab se prinde. Apoi din nou începe a spune, cu lacrămi fierbinți și multe, unele ca acestea:

«Arătatu-s’a mie, părinte, acea lumină; pierit-a de năprasnă încăperea chiliei și lumea a trecut în fugă de la fața ei, precum socotesc; și am rămas doar eu cu singură lumina. Și nu știu de era și trupul acesta atuncea acolo; că de am fost afară din el nu știu, pentru o vreme nu știam că port trup și în el sânt cuprins. Și era mie bucurie, carea și acum este cu mine, nepovestit, și dragoste și dorire multă, carea îmi stârneau curgerile râurilor de lacrimi, ca și acum, precum vezi.» Așadar, răspunzând, îi zice: «Acela este, fiule.»

La aceste cuvinte, îl vede din nou pre Dânsul și, puțin câte puțin, se curățește desăvârșit, și curățit fiind îndrăznește, și pre Acela întreabă și îi spune:

«Oare tu ești, Dumnezeul meu?»

Și îi răspunde și îi zice: «Da, eu sânt, Dumnezeu, carele pentru tine om s’a făcut, și iată dumnezeu te-am făcut, precum vezi, și dumnezeu te voiŭ face.»

Când deci zăbovește în plânsete, și în tânguiri, și în căderi la pământ, și smerindu-se, începe, puțin câte puțin, a cunoaște cele ale lui Dumnezeu…”

În acea clipă apăru ucenicul, pe care începusem să-l invidiez pentru că găsise un călăuzitor atât de înțelept și încercat, și îl întrebă pe Ghéronda:

– Mi-ați spus să ud unul dintre pomi. Am făcut-o. Să-l ud acum și pe celălalt?

Ghéronda îl privi atent, gândindu-se puțin, apoi îi răspunse:

– Da, udă-l.

Și, întorcându-se spre mine, îmi spuse:

– Aceasta este ascultarea de care îți vorbeam mai înainte, și cel ce o făptuiește, întrebându-și dascălul pentru toate, sporește duhovnicește. Dobândește multe prin ascultare. În primul rând, nu lasă frâu liber închipuirii să lucreze pentru a găsi răspunsuri, cum fac mulți monahi. În acest fel, el își curățește mintea nu doar de gândurile mai complexe, ci chiar și de cele simple, adunând-o și mai mult în Rugăciunea lui Iisus. În al doilea rând, el se obișnuiește să întrebe. Iar a-ți întreba părintele duhovnicesc înseamnă a te mântui. Oriunde este ascultare, acolo este și smerenie – izvorul ascultării. Prin urmare, duhul mândriei, diavolul, nu poate pătrunde și nu poate aduce îngrozire sufletului, sluțindu-l. Îndeobște la vremea urcușului în această sfântă lucrare, ascultarea este de neapărată trebuință. Nu trebuie să începem fără un povățuitor. Starețul-Ghéronda este cel ce te călăuzește, cel ce-ți rânduiește programul vieții duhovnicești; el poruncește să înceteze o lucrare și îți arată dacă ai lucrat pe placul lui Dumnezeu. Persoana Starețului ține loc de însuși Dumnezeu. El este „chipul lui Hristos.” Starețul este pentru monahii pe care-i are în ascultare ceea ce este Episcopul pentru eparhia lui, și Igumenul pentru mănăstire…

– O așa mare însemnătate dă asceza existenței Starețului?…

– Neîndoielnic! Fără un Stareț, fără un părinte duhovnicesc, nimeni nu poate înainta, nici nu poate duce o viață curată în predania orthodoxă. Asemenea vieții trupești, care se împărtășește din generație în generație, la fel se întâmplă și în cea duhovnicească. Starețul, fiind deținătorul și purtătorul acestei predanii, o împărtășește fiului său duhovnicesc, aceluia pe care l-a născut în Hristos. Starețul îi împărtășește predania celui ce dorește să o primească. Aici se descoperă întregul înțeles mântuitor al ascultării. Mă fac ascultător nu pentru a dispărea ca persoană, ci pentru a face să piară răul sălășluit în mine, pentru a mă slobozi de voia proprie și a primi predania, pentru ca Hristos să se întruchipeze înlăuntrul meu. Mă fac ascultător pentru a mă putea naște. Ascultarea este trebuincioasă și datorită primejdiei ce întruna stă la pândă, rătăcirea. Acest lucru îl scrie Avva Dorothei: „Nu sânt alții mai ticăloși, nici mai lesne porniți spre cădere decât cei ce pre nimenea au să-i povățuiască în calea lui Dumnezeu.” Același Părinte, tâlcuind stihul din Pilde „cei ce n’au cârmuire cad ca frunzele,” /Pil. 11:14/ spune că la început frunza este mereu verde și arătoasă, dar apoi se usucă încet-încet și cade, și ajunge sub picioarele oamenilor. Așa se întâmplă și cu cel ce nu are părinte duhovnicesc – se usucă grabnic și ajunge robul vrăjmașilor. „Frunza la început pururea este verde și frumoasă, dar apoi se usucă puțin câte puțin și cade, și este călcată de picioarele oamenilor. Așa și omul care nu este povățuit de cineva. El se veștejește curând și se dă cu totul vrăjmașului. La început are înfierbântare spre post și priveghere, spre liniștire, ascultare și spre alte bunătăți, apoi, puțin câte puțin, potolindu-se acea înfierbântare și neavând pre cineva ca să-l povățuiască, să-i ațâțe fierbințeala, pe nevăzute se stinge de tot și, din râvnă căzând în trândăvie, se face rob vrăjmașilor săi, care-și bat joc de dânsul dupre cum le este voia”.

Îți voi da un exemplu ca să înțelegi pentru ce avem nevoie de un Stareț ca să nu cădem în rătăcire. Am cunoscut un monah care, la rugăciune, simțea în inimă o durere puternică. I-a spus neîntârziat acest lucru Starețului său. Acela, îngrijorat, fiind el însuși încercat în deosebirea duhurilor, l-a întrebat unde anume în inimă a simțit durerea. Răspunzând ucenicul că îl durea inima în partea de jos și din afară, Starețul i-a poruncit: „Să încetezi de îndată Rugăciunea lui Iisus; n’o vei mai rosti vreme de o săptămână, căci ar fi trebuit să simți durerea în partea de sus și în lăuntrul inimii. De vreme ce în partea de jos lucrează patimile, negreșit e vorba de o cursă gătită împotriva ta de Cel viclean.” Astfel, călugărul a scăpat din lațul diavolului, care începuse să se strângă în jurul său. Sfinții Părinți ne învață din experiență: „De vei vedea pre cel tânăr de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de picior și trage-l, căci nu îi este de folos.”

L-am fericit pe acel ucenic că era așa smerit și avea un povățuitor cu viață atât de sfântă. Și mi-am amintit o poezie a Sfântului Theodor Studitul:

Ucenicului

„Hai, tânăr nevoitor, stai lângă mine, plin de râvnă,

Grumajii pleacă-ți-i cu desăvârșită ascultare,

Întreg smerit, mort fiind întru a voi,

Vădește-ți tot gândul inimii

Ca desăvârșit să rămâi în luptă.

Să nu te sperie pustia, nici stâlpul,

Nici ceata viețuitorilor cu dumnezeiască mergere.

Ești înaintea tuturor, precum scrie în Scripturi,

Că a mucenicilor dintâi cărarea o urmezi.”

– Fericiți sânt monahii, nevoitorii vieții duhovnicești! Fericite-s păsările cântătoare ce se desfată în răcoarea primăverii lui Dumnezeu! Noi nu putem trăi aceste fericiri. Noi răsuflăm duhoarea necurăției noastre și înghițim țărâna pământului, din care sântem făcuți…

– Cu toate acestea, și voi vă puteți bucura de razele slavei dumnezeiești, vă puteți umple de Lumina lui Dumnezeu. Dacă vreți să ajungeți adevărați theologi (cuvântători-de-Dumnezeu), trebuie să vă rugați, căci numai așa vine și lucrează Preasfântul Duh. „De ești theolog, cu adevărat te rogi, și de te rogi cu adevărat, theolog ești.” Îți voi spune ceva ca să te ajute să înțelegi: e cu putință ca, după săvârșirea unui păcat (mai ales trupesc), cineva să scrie tratate theologice și să se îndeletnicească cu studiul lucrărilor Sfinților Părinți, dar dacă păcătuind a pierdut harul, nu se mai poate ruga. Cum ar veni, încetează rugăciunea, dar nu și scrierea celor duhovnicești. Așadar, adevăratul theolog (Cuvântător-de-Dumnezeu) este cel ce trăiește în Rugăciune. Prin aceasta, se dă și celorlalți putința de a primi desfătătoarea „fremătare” a luminării dumnezeiești.

– Dar cum? În această privință m’ați putea ajuta foarte mult. Ar fi nespus de folositor și trebuincios!



Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte

Note

[17] Unul dintre adversarii Sfântului Grigorie Palama în timpul disputelor privind isihasmul și harul necreat, din secolul al 14-lea. Și el, și celălalt oponent al Sfântului Grigorie, Varlaam, s’au rupt de Biserică și au fost condamnați ca susținători de erezii în cadrul Sinoadelor Pan-Orthodoxe de la Constantinopole, din 1347 și 1391 (n.red.) ⇧



Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

7 Comments

  • Despre lucrarea harului lui Dumnezeu și despre lucrarea diavolului:

    Sfântul Grigórie Sinaitul spune: „Cunoaște, dară, că lucrările harului sânt vădite și diavolul, chiar de s’ar preface, nu le poate mânui; nu poate da blândețe, nici răbdare, nici smerenie, nici dispreț față de lume, nici nu poate stinge plăceri și patimi – aceasta este lucrarea harului; lucrarea lui este mândria, trufia, lipsa de bărbăție și răul de tot felul.”

  • Diferența între lucrarea harului lui Dumnezeu și lucrarea diavolului:

    Pe lângă mândrie, vederea luminii diavolului aduce și tulburare. Lucrarea Sfântului Duh izvorăște pace, bărbăție și liniștirea trupului și sufletului, pe când lucrarea diavolului deschide calea fricii și tulburării. Sfântul Isaác spune că toată tulburarea este o „ciumă a diavolului,” pentru că răspândește celorlalți ceea ce are acesta în fire. Duhul Sfânt este prin fire un duh de pace, și aduce pace, în vreme ce diavolul este prin fire un duh de tulburare, și aduce tulburare și frică.

  • Asceții, adică nevoitorii și rugătorii, pot ajunge să vadă lumina necreată, acea lumină văzută și de Sfinții Apostoli pe Muntele Tabor, ce, însă, n’ar trebui să fie singurul țel al vieții duhovnicești. Dar, și diavolul, din fire viclean fiind, se poate arăta călugărului rugător ca și lumină, ce, totuși, nu se prezintă la fel:

    În al treilea rând, sufletul nu primește de îndată lumina diavolului, ci la început este șovăielnic. Vederea Luminii nezidite dă încredere și e numaidecât primită. Ea vine pe neașteptate și nu stârnește îndoială asupra adevărului său. În al patrulea rând, între cele două lumini sânt deosebiri chiar și de culoare: Apostolii au fost martori pe Muntele Thavór, în vremea Schimbării la Față a lui Hristos, că „a strălucit fața lui ca soarele, iar hainele lui s’au făcut albe ca lumina.” /Mat. 17:2/ Dimpotrivă, culoarea luminii diavolului este mai roșiatică, potrivit mărturiei multor Sfinți, care și-au dat seama de această deosebire. În al cincilea rând, cele două lumini se deosebesc între ele și prin formă. Cei ce au privit Lumina nezidită au văzut-o „neformăluită, fără chip, într’o formă fără formă.” /Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu/ Iar dacă ar lua vreo înfățișare, aceasta ar fi asemenea discului soarelui, „ca o roată de lumină, senină și dumnezeiască,” fără formă sau chip. Cu vederea luminii celei zidite a diavolului, se întâmplă tocmai dimpotrivă.

  • Auzi:

    Părintele vorbea neîncetat. Capul îi era aplecat spre pământ. Eu îl ascultam, pur și simplu fermecat. Nu voiam să-i întrerup gândurile încărcate de învățătura dreptslăvitoare a Sfinților Părinți. În timp ce vorbea, pacea și liniștea îmi umpleau inima, semn că învățătura sa era întrutotul adevărată.

  • Despre cele ce urmează, despre vederea lui Dumnezeu și frica omului să-l întrebe cine este, rămâne mai bine să citim la Gheronda, fără a comenta eu personal ceva. Chiar că este cartea minunată și mă mir, îl admir pe, în aceea vreme arhim. Hierotheus, acum Mitropolit, care a scris această carte, după ce auzise o voce spunându-i să scrie, pe care, după mărturiile sale din carte, înainte n’o auzise nici odată, voce, care îi spune să scrie această carte, să împărtășească din experiența sa trăită în Sfântu Munte în preajma unui om îndumnezeit.

  • Pace

  • Adevărată binecuvântare!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: