CAPITOLUL XIII / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

coperta cărții

CAPITOLUL XIII:
Rugăciunea lui Iisus este de trebuință clerului și mirenilor trăitori în lume

– Să fii conștient de nevoia curățirii de patimi. Nu trebuie doar să-ți dorești să-i vindeci pe ceilalți, ci să crezi totodată cu tărie că și tu, asemenea tuturor, ești plin de patimi. Fiecare patimă este un iad. Ar mai trebui să știi că, potrivit celor spuse până aici, Rugăciunea lui Iisus este un leac ce curățește sufletul și-l tămăduiește. Nu înseamnă că Rugăciunea lui Iisus este esențialul, adică că ar curăța și lumina printr’însa; ea este mai degrabă mijlocul prin care omul se unește cu Dumnezeu, Cel ce singur curățește și luminează sufletul. El este doctorul sufletelor și trupurilor noastre, El este „Lumina cea adevărată, carea luminează pre tot omul ce vine în lume.” /Io. 1:9/ Picăturile pentru ochi curățesc vederea, iar aceasta, curățită, poate zări deosebirea dintre lucruri. Cu alte cuvinte, orice om trebuie să-și dorească să se curățească, să se schimbe și, prin rugăciune, să ceară luminare de la Dumnezeu.

– Credeți că noi, cei trăitori în lume, putem face ce fac monahii pentru această dumnezeiască lucrare a rugăciunii?

– Chiar dacă nu faceți întocmai ca ei, e nevoie să încercați și voi, și puteți izbuti multe. Să fie limpede, fără îndoială, că una este rugăciunea minții și alta rostirea Rugăciunii lui Iisus. Cu alte cuvinte, rugăciunea minții, așa cum o lucrează unii isihaști, presupune o viață fără griji și fără tulburări. Ea cere liniște și multe alte lucruri, pe care le-am înfățișat până acum. Dacă nu puteți lucra rugăciunea minții în lume – și acest lucru este foarte anevoios! – trebuie să vă rugați cu Rugăciunea lui Iisus în anumite momente, bine stabilite, sau să o spuneți de câte ori puteți. Vă va face mult bine!

– Îmi puteți arăta câteva căi practice și folositoare?

– În afara slujbelor de la biserică, ar trebui să-ți închini zi de zi câteva minute pentru săvârșirea Rugăciunii lui Iisus, pentru chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Să începi puțin câte puțin, și să continui potrivit setei tale duhovnicești și harului pe care-l simți. Poți începe prin a rosti rugăciunea o jumătate de ceas înainte de răsăritul soarelui și o jumătate de ceas seara, după rugăciunea de seară, înainte de culcare. E nevoie să ai o rânduială statornică, pe care să n’o încalci cu nici un chip, nici măcar pentru oarecari lucruri bune. Se poate, de pildă, ca tocmai în acea clipă să vină cineva să se spovedească. Dacă nu este bolnav sau dacă nu este neapărată nevoie, să nu amâni momentul rânduit dinainte Rugăciunii lui Iisus. La fel și cu toate virtuțile. Ai nevoie și de o încăpere liniștită și retrasă, unde să nu se audă zgomote; acolo să începi sau să lucrezi Rugăciunea lui Iisus așa cum am spus mai înainte. Adică la început să-ți încălzești inima sau să citești o scriere a Sfinților Părinți care să dea naștere smereniei, iar apoi, fie cu buzele, fie cu mintea sau cu inima, potrivit măsurii duhovnicești, să spui Rugăciunea lui Iisus. Cu vremea, răstimpul închinat Rugăciunii lui Iisus va spori și-ți va îndulci inima, și vei tânji după el. Dar, o zic din nou, la început trebuie să ne silim să spunem rugăciunea chiar și puțin. Ne va face mult bine!

– Ajunge doar acest scurt răstimp?

– Nu-i de ajuns, dar, când avem dorință și smerenie, Dumnezeu va plini cele ce lipsesc rugăciunii. Dacă Dumnezeu arată atâta milostivire pentru căderile noastre, oare nu va fi nespus de milostiv cu noi și în strădania noastră de a ne preschimba? El plinește orice lipsă. Ia aminte și la condițiile fiecăruia dintre noi. S’ar putea ca un ceas din rugăciunea ta să se bucure de mai mare binecuvântare decât multe ceasuri ale unui monah, pentru că tu ești prins și cu alte lucruri…

M’am uimit de discernământul acestui monah aghiorit, a acestui înger în trup, care vedea cu o strălucită iscusință toate problemele și le deslușea pe fiecare în parte.

– Să știi, însă – urmă el – că la rugăciune, așa cum am spus mai înainte, diavolul îți va aduce multe ispite. Vor apărea multe situații care să te facă să te oprești din rugăciune. Mai trebuie însă să știi și că Dumnezeu te încearcă prin aceste ispite, ca să vadă dacă voiești cu adevărat să lucrezi Rugăciunea lui Iisus. În acest caz, dacă te silești, Dumnezeu îți va veni în ajutor și-ți va îndepărta toate greutățile.

– Dar, Ghéronda, dacă în timpul rugăciunii îmi vin în minte gânduri de a face altceva, de pildă să-mi pregătesc o propovăduire sau o omilie, sau să lucrez ceva din dragoste de fratele, trebuie să le părăsesc? Să nu fac nimic, nimic?

– Da, trebuie să le părăsești! Căci chiar și când ne vin gânduri bune la rugăciune (vorbesc aici de timpul închinat rugăciunii), ele pot fi folosite de Cel viclean pentru a o zădărnici. Dacă diavolul își dă seama că sântem gata să părăsim Rugăciunea lui Iisus pentru astfel de lucruri, ne va aduce în acea clipă multe gânduri, pentru a ne face să o amânăm. Dar dacă primim aceste gânduri, nici nu ne rugăm, nici nu ne curățim, nici nu studiem și nici nu aducem cu adevărat vreun folos fraților. Căci o predică pregătită în locul rugăciunii este neroditoare și nu-i va folosi pe frații noștri.

– Se întâmplă uneori să ne întoarcem istoviți la chiliile noastre după ce am cheltuit multă energie, și nu ne mai putem ruga după rânduiala obișnuită. Ce să facem în aceste dăți?

– Nici măcar atunci n’ar trebui să lepădăm Rugăciunea lui Iisus! Sfântul Simeón ne povățuiește ca slujirea fraților să nu fie pricină pentru a ne lipsi de Rugăciunea lui Iisus, deoarece atunci pierdem multe. Să nu ne găsim niciodată îndreptățiri pentru a ocoli rugăciunea. „În slujire ostenește-te pre măsura puterii tale, iar în chilia ta nevoiește-te întru rugăciune cu smerenie, priveghere și lacrămi neîncetate. Și să nu ai în minte că «astăzi am trudit peste măsură, voi scurta dar rugăciunea, pentru istoveala trupului». Fiindcă, îți spun, nu are însemnătate cât te silești pentru alții, preste puterile tale. Căci a te lipsi de ceva atât de însemnat ca rugăciunea, mare nesocotință este.” O jumătate de ceas de rugăciune a lui Iisus prețuiește cât trei ceasuri de somn adânc. Îndelunga-rostire a Rugăciunii lui Iisus îl odihnește pe om și-l liniștește. Chiar și din acest punct de vedere este o doctorie întăritoare pentru organism. Așadar, dragul meu părinte, îmbracă-ți toate lucrările în mantia de aur a Rugăciunii lui Iisus. Mulți au necazuri, și destui frați se mâhnesc și suferă în nevoința lor duhovnicească din pricină că lucrează mai mult cu mintea, iar nu cu inima. Se chinuie cercetându-și gândurile, pe când, dacă ar trăi în har, gândurile ar veni pur și simplu, ca o curgere de râu iute. De aceea se ceartă între ei frații și nu au pace; de aceea, atunci când sânt nedreptățiți, se mâhnesc și nu se bucură potrivit poruncii lui Hristos – deoarece nu sânt legați de Rugăciunea lui Iisus. Sfântul Nicódim Aghioritul, urmând o tradiție lungă de câteva veacuri, spune că episcopul ar trebui să fie ales din rândul monahilor. Având cuget călugăresc, el nu se tulbură de nedreptățiri, de defăimări, de învinuirile sau ocările oamenilor, fiind însuși cel dintâi care își recunoaște păcătoșenia și singur se învinovățește. Astfel, dobândește toate roadele pomenite mai înainte, mai ales dragostea, care se revarsă împreună cu mult har, și libertatea față de căderea în păcat, după cum spun Părinții.

– Ce înțelegeți, părinte, prin „cuget călugăresc”?

– Înțeleg ascultare, smerenie, plângere de sine și o sete nepotolită pentru Rugăciunea lui Iisus. Și, mai ales, ascultare de Stareț/Gherondă. Monahul să aibă smerenie față de toți oamenii, iar smerenia lui să se lege de lupta pentru curățirea de patimi! Nu trebuie încercate multe lucruri căci, din nefericire, în această privință sântem înrâuriți de felurite erezii. Cea mai mare lucrare este să dobândești smerenie și sfințenie. Atunci ajungem cu adevărat bogați. Biserica nu este un birou de servicii sociale, ci comoara harului dumnezeiesc. Preoții nu sânt asistenți sociali, ci călăuzitorii poporului lui Dumnezeu. Și acest lucru nu se poate face decât cu smerenie și sfințenie. Fără sfințenie și smerenie, chiar și cea mai mare lucrare socială se nimicește grabnic, pe când, dacă avem o viață smerită și sfântă, chiar și cea mai mică lucrare socială dobândește dimensiuni uriașe! Smerenia trebuie să se împletească și cu plângerea de sine, adică cu învinovățirea sinelui. Se cade să fim cei dintâi care să ne învinovățim. Să fie limpede: cinstirea pe care ne-o arată ceilalți se cuvine preoției iar nu persoanei noastre, pe când învinuirile se cuvin stării noastre păcătoase, iar nu preoției. Așa vom avea pace și mult har de la Dumnezeu, și vom izgoni tot ce ne face să ne urâm frații. De asemenea, trebuie să avem și o sete nepotolită pentru Rugăciunea lui Iisus. Să nu socotim Rugăciunea lui Iisus ca fiind ceva ocazional, ci ca însăși viața noastră. E nevoie să ne mișcăm înlăuntrul rugăciunii. Iar theologia și propovăduirea să se nască înlăuntrul lucrării sfinte a rugăciunii. Ar trebui să ne stabilim o rânduială pe care s’o urmăm în fiecare zi. Când trăim așa, lumea se folosește peste măsură! Oricine, fie preot, fie episcop, ar trebui să aibă întotdeauna o singură preocupare: să nu-și piardă călugăria. Scrie în Pateric: „Povestitu-s’a pentru Avva Netra, ucenicul lui Avva Siluan, că și când ședea în chilia sa la Muntele Sinái, cu măsură se ocârmuia pre sineși dupre trebuința trupului. Iar când s’a făcut episcop la Faran, mult strâmtora pre sineși spre viața cea aspră. Și a zis lui ucenicul său: «Avvo, când eram în pustie nu te nevoiai așa». Și i-a răspuns bătrânul: «Acolò era pustie și liniște și sărăcie, și voiam să chivernisesc trupul ca să nu mă bolnăvesc și să caut cele ce nu aveam. Iar acì este lume și pricepere, și de mă voiŭ și bolnăvi acì, este cine să mă sprijinească, ca să nu pierd călugăria.»” Cei ce au cugetul unui călugăr, orice lucrare ar face, simt nevoie să ia blagoslovenie. Și în toată vremea lucrării lor, până la încheierea acesteia, ei se încredințează unui episcop ori unui povățuitor duhovnicesc, ca să vegheze asupra lor și să-i îndrepteze în ceea ce fac. Nu doresc răsplată pentru aceasta, pentru că cel slăvit sau răsplătit mai mult decât i se cuvine, mult se păgubește! Da, părinte. Și, oriunde ai fi, pe stradă, în mașină sau în orice alt loc, să spui Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” și „Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuiește-mă.” Ar trebui să mergem des la Dumnezeiasca Liturghie, pregătiți cum se cuvine, pentru a ne împărtăși cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Toată zidirea îi aduce cântare lui Dumnezeu și-l slăvește. Un preot care nu liturghisește se află în dezacord cu această minunată laudă! Bine ar fi ca, din când în când, să se cânte canonul Domnului nostru Iisus Hristos din Ceaslovul cel mare, bine ar fi să se citească și heretisirile Domnului nostru Iisus Hristos aflate la sfârșitul cărții „Războiul nevăzut” a Sfântului Nicódim Aghioritul, care ne îndeamnă „spre a chema stăruitor preadulcele și dătătorul de bucurie și pricinuitorul de toate bunătăților, mântuitorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai cu gura, ci și cu inima și mintea.”

Ai, de asemenea, marea datorie de a te ruga și pentru ceilalți, deoarece tu ești cel căruia Dumnezeu i-a încredințat poporul Său. De aceea, datoria ta este să te retragi și să te rogi pentru pacea și luminarea oamenilor. Așa cum a făcut și marele Moisì…


Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte


Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

Lasă un răspuns