CAPITOLUL XV / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mia_vradia_roumanika_ekdosi_5-v2-1024x687.jpg
coperta cărții

CAPITOLUL XV:
Cererile pustnicului

– Cea dintâi cerere: monahii sânt nevoitori ai rugăciunii. Ei răzbesc, prin harul lui Hristos, în ținutul diavolului și îl nimicesc, împreună cu toate izvodirile sale. Îl pun la colț. Da, îl pun la colț cu rugăciunea neîncetată. La Muntele Athos nu trece o clipă fără să se audă strigătul către Iisus și către Doamna noastră, de-Dumnezeu-Născătoarea. Și, fiind silit, cel viclean se luptă împotrivă. Una din lucrările sale de căpătâi este stăvilirea oricărei dorințe pe care o are cineva pentru isihie. Rogu-te fierbinte, deci, să nu-i uiți în rugăciunile tale pe monahi și pe cei ce au de gând să se facă monahi. Vă rog, rostiți și pentru ei „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe robii tăi” și „Preasfântă de-Dumnezeu-Născătoare, mântuiește pe robii tăi.” Celui ce se pregătește pentru monahism, diavolul îi atrage asupră dragostea celor ce până atunci au fost nepăsători. Rude, prieteni, chiar și oameni duhovnicești își arată prin cuvinte frumoase dragostea și părelnica lor grijă. În ziua de azi, oamenii nu se mai roagă, dar nu-i lasă nici pe alții să se roage. Toți vor să înfrunte mulțimea greutăților lumii fără rugăciune. Dar lumea de astăzi este pierdută și suferă nu pentru că n’are cine să se îngrijească de nevoile ei, ci fiindcă n’are cine să se roage pentru ea. Mulți cred că lucrarea monahilor, care-i îndeosebi rugăciunea, este nefolositoare și neroditoare, dar nu știu că rugăciunea este „duhovnicească făptuire, înverșunată luptă și pururea-veghetoare stare.” Nu vor să știe că unii oameni se roagă pentru ei și pentru problemele lor. Se împotrivesc astfel chemării monahale și ajung unelte ale diavolului. Așa cum am amintit mai-nainte, diavolul caută să-i împingă în păcate trupești pe cei ce sânt pe cale să ajungă monahi, pentru a le arde aripile și a le face mai grea viața călugărească. Căci, am spus deja, cu cât simte cineva plăcerea în lume, cu atât mai multă suferință va trăi în viața monahală pentru a se curăți.

A doua cerere: rogu-te, pomenește-mă și pe mine la Rugăciune, ca Domnul să mă miluiască. Mă tem ca nu cumva să pierd harul lui Dumnezeu din pricina nepurtării mele de grijă. Mă tem să nu fiu doar un naufragiat de la acest liman neînviforat. Roagă-te ca Domnul să dea „sfârșit creștinesc vieții mele, fără durere, ne-rușinat, în pace, și răspuns bun la înfricoșatul scaun de judecată al lui Hristos.” Roagă-te Doamnei noastre, de-Dumnezeu-Născătoarea, să mă mângâie și să mă întărească. În fiecare seară mă rog dânsei să-mi fie „întru aceasta adecă viață de acum, caldă părtinitoare și ajutătoare, năvălirile protivnicilor oprindu-le, și la pocăință îndreptându-mă, și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l, și întunecatele chipuri ale viclenilor draci departe dela dânsul gonindu-le; iar în ziua înfricoșatei Judecăți, de munca cea vécĭnică izbăvindu-mă”19 și bunătăților Raiului învrednicindu-mă. Te rog fierbinte, să te rogi pentru mine, ca să mă pocăiesc! Vreau să-mi plâng păcatele și să mă învrednicesc de mila Domnului nostru.

A treia cerere: folosește, frate, și pentru tine, biciul lui Iisus: „cu numele lui Iisus, biciuiește pre protivnicii tăi.” Rostește Rugăciunea lui Iisus, ca să primești milă de la Dumnezeu. Știi ce slavă gătește Domnul în ceruri celor ce-l iubesc? Știi ce ospăț bogat și plin de bucurie îl așteaptă acolo pe cel drept? Să nu rămânem afară de cămara Mirelui Hristos. Să nu auzim glasul ce zice: „Nu vă știu pre voi” /Mat. 25:12/…

Pustnicul suspină, și rosti: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pre mine, păcătosul, și pre robul tău…,” „Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuiește-mă pre mine și pre robul tău…” Apoi, de îndată, își plecă capul și se lăsă cuprins de tăcere.

– Îți făgăduiesc că voi împlini toate cele trei cereri, sfințite Ghéronda, cel ce ai te-ai făcut, în această seară, lumina sufletului meu. Negreșit, le voi împlini pe primele două, deși nu este nevoie. Dar în ce privește cea de-a treia cerere…

Am căzut în genunchi și am strigat, vărsând lacrimi:

– … Ține-mă lângă tine și ajută-mă să mă mântuiesc. Nu vreau să mă întorc în lume. Astăzi mi-am aflat mântuirea. Ține-mă lângă tine, sfințite părinte, și mă învață! Arată-mi tainicele trepte ale îndumnezeirii! Deschide-mi porțile casei numelui lui Iisus și du-mă prin fiecare odaie a sa. Sânt Orb, și strig: „Miluiește-mă!” Sânt Vameș, copleșit de păcat, și strig: „Miluiește-mă!” Sânt Îndrăcit, și strig în chinuri: „Miluiește-mă!” Sânt străin, precum Hananianca, dar îndrăznesc să cer ajutor: „Miluiește-mă!” Sânt Lepros, din pricina patimilor, și strig din adâncul sufletului: „Miluiește-mă!” Sânt Fiu Rătăcitor și vreau să mă întorc! Sânt… sânt… Nu sânt un fiu al lui Dumnezeu, ci fiu al diavolului! Primește-mă lângă tine, Ghéronda, nu mă lăsa să plec de aici. Vreau să mor aici. Vreau să mor în acest loc pustiu și neroditor, ca sufletul să mi se înmiresmeze și să-l văd pe Dumnezeu. Vreau lacrimile să mi se facă hrană. Vreau să ajung chimval al lui Dumnezeu și să cânt, precum cântați voi la fiecare priveghere. Mă auzi, părinte? Nu plec! Aici voi rămâne. Aici voi trăi. Aici voi muri, și de aici voi urca la ceruri. Primește-mă, părinte…

N’a spus nimic. Sau poate a spus ceva, dar eu n’am auzit nimic. Doar aceste cuvinte de pe urmă:

– Fiule, oamenii au nevoie de tine. Du-te și lucrează, și fă cunoscută voia Domnului. „Mergi la casa ta, către ai tăi, și vestește lor câte au făcut ție Domnul și te-au miluit.” /Mar. 5:19/

Am crezut de datoria mea ca, cel puțin acum, să mă supun. Aceea era voia Domnului cu mine…

– Făgăduiți-mi, totuși, am spus, că mă veți primi să vin și să stau aici câteva luni, ca să ucenicesc în Împărăția lui Dumnezeu.

– Da, oricând voiești, ești binevenit…. Este vremea să ne odihnim puțin, pentru că se apropie miezul nopții și urmează în curând Dumnezeiasca Liturghie. Pregătește-te să liturghisești.

– Somnul nu-mi aduce în această noapte odihnă și chilia nu mă primește. În seara aceasta m’am născut și m’am botezat din nou. Blagosloviți să rămân afară, în grădină, până la vremea Liturghiei. În astfel de clipe, mai bună odihnă se găsește în priveghere. Cei ce petrec noaptea sub lumina stelelor aud glasul arhanghelilor, Îl slăvesc pe Hristos și se fac „asemănarea” Sa.

– Ai blagoslovenie. Domnul cu tine!


Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte


Note

[19] Rugăciunea Pavecerniței. (n.red.)




Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

Lasă un răspuns