CAPITOLUL XVI / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mia_vradia_roumanika_ekdosi_5-v2-1024x687.jpg
coperta cărții

CAPITOLUL XVI:
Miez de noapte în pustia Sfântului Munte

Am ieșit și am șezut pe o piatră. Se întuneca. În depărtare se putea auzi murmurul dulce al mării. Toată dulceața veșniciei se adună în sufletul meu tulburat. Liniște nesfârșită! Am simțit prezența lui Hristos, Cel ce știe să umple pustia. Puține clipe în viață mi le-am petrecut astfel. Două prilejuri, mai ales, mi-au venit în minte. Cel dintâi – fiind în brațele nașului meu, ca mic copil, puteam auzi slujba catehumenilor când, prin glasul acestuia, l-am mărturisit pe Hristos, ca să mă fac vrednic mădular al Trupului Său. Al doilea prilej a fost acea noapte în care am primit învățătura binecuvântatului Gherondă, ca să pot primi cel de-al doilea botez, al pocăinței, și să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Singura deosebire este că în cea dintâi împrejurare n’am putut înțelege mare lucru, aproape nimic, pe când în cea de-a doua oară am fost conștient de mișcarea mea spre Dumnezeu. În acea noapte, Dumnezeu mi-a trimis manna sa și m’a hrănit cu cuvântul sfântului pustnic.

Spune Prorocul Isaia: „Fericit cel ce are în Sion sămânță și casnici în Ierusalim,” /Isa. 31:9/ iar igumenul Mănăstirii Stavronikita tâlcuiește plin de înțelepciune acest stih: „Și noi putem spune că sântem fericiți având în Sionul Dreptei-slăviri – Sfântul Munte – sămânța sfinților nevoitori și în Ierusalimul ceresc mulțime de rude. Ei trăiesc pentru noi, și sânt lumina și nădejdea prezentei și viitoarei noastre vieți”.

Doream să pun în lucrare o mică parte din ceea ce îmi arătase în timpul discuției Bătrânul nevoitor, cel ce îmi era mai degrabă „pildă, iară nu dătătoriu de lege.” /Avva Pimen/ Mi-am plecat capul, mi l-am așezat pe genunchi – asemenea Prorocului Ilie, pe Muntele Karmíl – și am început să-mi încălzesc inima, ca să pot începe apoi Rugăciunea lui Iisus.

Ceasurile nopții sânt dătătoare de viață pentru monahii „lucrători ai rugăciunii neîncetate, în lăuntrul inimii lor, a preadulcei pomeniri a lui Iisus.” Noaptea înrâurește puternic trăirea vieții îngerești, de aceea ei o preferă pentru lucrarea duhovnicească și pentru Rugăciunea lui Iisus. Monahii desființează noaptea, de vreme ce viața monahală le desființează pe toate. Viața monahală desființează moartea – căci nunta duce viața mai departe, dar, totodată, duce și moartea mai departe: o viață nouă ce se naște, în cele din urmă se va și stinge. Însă moartea încetează să mai amenințe omenirea în viața trăită în feciorie. Viața unui monah este începutul veșniciei, al vieții celei adevărate, de aceea el trăiește realitatea eshatologică, chipul îngeresc de viață. Domnul a spus: „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită, iar cei ce se vor învrednici a dobândi acel veac și învierea din morți, nici se însoară, nici se mărită.” /Lc. 20:34-35/ Monahul aparține unui alt veac. Viața de acum i se face veșnicie, devine trecerea nesfârșită a timpului! „Deși în feciorie umblă pre pământ, călugărul atinge cerurile.” /Methodie Simposiu/ De aceea, putem spune că viața în feciorie desființează chiar și noaptea. Noaptea se face zi, căci monahii trăiesc chipul de viață eshatologic și îngeresc. Dacă „noapte acolo nu va fi,” potrivit Apocalipsei, /Apoc. 21:25/ nici aici n’ar trebui să fie noapte pentru cei ce sânt îngeri în trup. Mielul, Soarele, Hristos îi luminează!

Potrivit Sfinților Părinți, „noaptea tuturor este de folos.” Este folositoare și sufletelor începătoare, și celor desăvârșite. Începătorii sânt monahii ce se găsesc pe întâia treaptă a vieții monahale, care trebuie să se lupte cu patimile și să încerce să le preschimbe în dragoste dumnezeiască. Ei sânt „crescătorii de dobitoace,” care încearcă să călăuzească vitele, adică stările stricate ale sufletului. Desăvârșiții sânt cei ce au trecut de această treaptă. Ei au ieșit din robia Egiptului, adică de sub stăpânirea patimilor, în pustia nepătimirii și sânt păstori ce-și duc oile – mintea și inima curățită – la muntele vederii dumnezeiești. Sfinții Părinți spun că noaptea este însemnată și binefăcătoare pentru amândouă treptele.

Cei ce sânt la întâia treaptă pomenesc păcatele făcute în timpul zilei, „turburarea greșalelor.” Își descoperă păcatele cu ajutorul harului dătător de viață, în chip adevărat, iar nu închipuit, și încep să plângă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul.” Ei nu lasă închise în adâncurile subconștientului toate gândurile vinovate, dorințele rușinoase și faptele păcătoase, ci intră, cu puterea harului, și izgonesc cu îndrăzneală tot ce s’a sălășluit acolo, tămăduindu-se astfel. Își curăță mintea și inima nu doar de gândurile complexe, ci și de cele simple. Cei desăvârșiți își petrec noaptea într’un chip osebit. Fiind curățiți de toate stările potrivnice firii, dau slavă lui Dumnezeu, Preasfintei Treimi. Se odihnesc cu mintea și își îndreaptă gândurile și inimile spre muntele dumnezeieștii vedenii (theoria).

La căderea nopții, ei se gândesc la ziua Facerii, când „pământul era nevăzut și netocmit” și „întuneric zăcea deasupra adâncului.” /Fac. 1:2/ Când, la scurtă vreme după aceea, apar stelele, se gândesc la zidirea stelelor și, așa cum îngerii l-au lăudat atunci pe Dumnezeu, Îl laudă și ei acum, pentru întreaga Zidire. Pe când alții dorm și parcă nici nu mai sânt, aceștia stau treji, singuri cu Dumnezeu, slăvindu-l asemenea lui Adam înainte de cădere. Când fulgeră sau tună, ei se gândesc la înfricoșata zi a Judecății. În locul glasului păsărilor de pradă, ei aud sunetul trâmbițelor ce cheamă morții să se scoale din gropi. Răsăritul Luceafărului și zorile le amintesc de arătarea semnului Fiului Omului, cinstita și de-viață-purtătoarea Cruce. Strălucirea Soarelui le aduce în minte venirea în slavă a lui Hristos, Soarele dreptății. Cei ce neîntârziat se ridică să-l laude pe Hristos sânt sfinții ce vor fi răpiți în nori, „întru întâmpinarea Domnului în văzduh,” /1 Thes. 4:17/ iar cei ce nu se îngrijesc să-l laude la răsăritul Soarelui pe Dumnezeu și dorm sânt cei ce vor fi judecați ca păcătoși…

Am încercat să trăiesc așa acea noapte. Am încercat să-mi încălzesc păcătoasa și înghețata inimă cu aceste gânduri. Când a început să se înmoaie, m’am rugat cu cuvintele pline de dragoste ale Fericitului Augustin: „Cela ce ești săgeată aleasă și sabie preaascuțită, străpungând cu puterea ta ușa oțelită a inimii omului, pătrunde-mi inima cu săgeata dorului de tine, ca sufletul meu să zică ție: Cutremurat sânt de iubirea ta, încât zi și noapte vărs lacrămi cu îmbelșugare din această rană a dragostei de tine. Lovește-mi, Stăpâne, rogu-te lovește-mi sufletul împietrit cu sulița ascuțită a dragostei tale, pătrunzând mai adânc în cele mai îndepărtate cotloane cu puterea ta cea stăpânitoare. Dă capului meu apă ce nu se sfârșește, fă să iasă din ochii mei izvoare de lacrămi pururea-curgătoare, încingându-mă cu dragoste nemăsurată și cu dorul vederii tale celei preaminunate, ca pururea să plâng și să nu mai primesc nici o mângâiere întru această viață, până ce nu mă voiŭ învrednici să văz în cereasca cămară de nuntă pre cel iubit și preafrumos Mire, pre Dumnezeul meu și Domnul… Trage gura sufletului ce însetează dupre tine către șuvoaiele cele de sus ale vécinicului tău sațiu, și mai vârtos, trage-o către tine, izvorul cel viu, Dumnezeul meu, viața mea, ca din el bând să viez în veac. O, tu, izvor al vieții, umple-mi cugetul din șuvoiul desfătării tale și îmbată-mi inima cu beția trează a iubirii tale, încât să uit cele trecătoare și pământești, și numai pre tine necontenit să am întru pomenire…” Apoi am rostit neîncetat, cu toată tăria mea, Rugăciunea lui Iisus, așa cum am învățat de la pustnic. Nu știu cât am rămas acolo. Sânt clipe când ácele ceasului nu se mai învârt. Timpul se oprise în veșnicie…

Miezul nopții trecuse demult. Puteam vedea acum chiliile monahilor cum se luminau, una după alta. Privighetorile începeau să-și înalțe cântecul lor. „Izvoare ale smereniei” ce încep să se reverse și să ude pământul însetat! „Stâlpi de foc ai Muntelui” ce revarsă lumină! „Binemirositori și bineplăcuți crini” ce înmiresmează lumea întreagă! În scurtă vreme, chiliile vor răsuna de glasurile lor și se vor umple cu lacrimi de pocăință sau lacrimi de dumnezeiască luminare. Ei se scoală să-l cânte pe Hristos și să-i ceară să trimită harul Său cel dumnezeiesc, mila Sa cea îmbelșugată.

„Iisuse, frumusețea cea mai presus de minte și preabună, slăvescu-Te că ai făcut ca voia și puterea una să fie.

Iisuse, dragostea cea nebună și multdorită, slăvescu-Te că nemărginita lume o ții cu tăria Ta.

Iisuse, Cela ce ești Calea, Adevărul și Viața, mulțămescu-Ți că mă călăuzești spre adevărul dumnezeieștilor și de-viață-făcătoarelor Tale cuvinte.

Iisuse, Cela ce ești culmea dumnezeieștii vederi a celor fericiți, mulțămescu-Ți că nevrednică firea noastră slavei Tale o învrednicești.

Iisuse, lumina mai presus de toată lumina, cu frică mărturisescu-mă Ție că în întunericul păcatelor eu, întunecatul, pășesc.

Iisuse, marginea doririlor, mărturisescu-mă Ție că niciodată precum se cuvine de dragostea Ta nu m’am rănit.

Iisuse, Cela ce ești căldură de viață făcătoare și preadulce, încălzește-mi răceala sufletului.

Iisuse, Cela ce ești veștmânt înstelat și preastrălucitor, împodobește și pre mine, cel preagol.

Iisuse, începutul și mijlocul și sfârșitul meu, curățește-mi inima, ca pre Tine să văz.

Iisuse, Cela ce toate ești și mai presus de toate Dumnezeul meu, arată spre mine fața Ta și mă voiŭ mântui.

Iisuse, Cela ce ești mai presus de minte, arată-mă întreg prin adunarea minții și prin rugăciune neîncetată.

Iisuse, Cela ce ești taina preaneînțelesei tăceri, fă-mă mai presus de toată simțirea și cugetarea.

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă.”

În aceste ceasuri, întregul Munte este în flăcări, iar diavolul răcnește. Monahii, cu adevărat, se îndumnezeiesc…



Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte


Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns