CAPITOLUL XVII / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mia_vradia_roumanika_ekdosi_5-v2-1024x687.jpg
coperta cărții

CAPITOLUL XVII:
Săvârșirea dumnezeieștii Liturghii

Am continuat destulă vreme să rostesc Rugăciunea lui Iisus. Mi-am amintit persoane, frați, prieteni ce trăiesc în lume și am simțit în acea clipă nevoia de a mă ruga lui Dumnezeu pentru ei.

Apoi am fost chemat să slujesc Dumnezeiasca Liturghie, în micul paraclis al schitului. Ce Dumnezeiască Liturghie a fost aceea! Ce măreție! Știam că Dumnezeiasca Liturghie era o întreagă de-Dumnezeu-cuvântare și a-lui-Dumnezeu-vedere. Știam că Dumnezeiasca Liturghie este Paștile cel adevărat, Golgotha și Învierea lui Hristos. Dar în acea noapte am trăit-o și am înțeles-o! Am învățat că Dumnezeiasca Liturghie este punctul culminant în viața credinciosului. „Este țelul vieții și, când îl atinge, nu-i mai trebuie să ceară nimic în căutarea fericirii.” Da, Dumnezeiasca Liturghie este cea mai mare fericire a credinciosului…

Erau doar câteva candele ce luminau biserica, destule cât să se vadă fețele Sfinților, ale Preacuratei Maici și ale lui Hristos. Cei trei ucenici, împreună cu Bătrânul lor, stăteau nemișcați în stranele vechi, trăind Taina. Nu doar erau acolo, ci slujeau Liturghia, împreună cu mine! Chipurile lor erau asemenea chipurilor sfinților din icoane. Era ca și cum ar fi coborât de pe pereți și ar fi trăit Paștile. Glasurile le erau blânde, slabe, înfrânte de pocăință. Cântarea ieșea dintr’o inimă rănită de dragostea dumnezeiască, ieșea din adâncurile sufletului străpuns de dragoste dumnezeiască. Acolo se vădește limpede omul din lume, ce nu trăiește în nevoință și pocăință…

Mărturisesc că tocmai acea Dumnezeiasca Liturghie a fost pentru mine o problemă. Niciodată în viață n’am trăit o asemenea încurcătură și, totodată, o asemenea negrăită bucurie. M’am simțit stânjenit, căci eram printre sfinți.

Când am ieșit din altar să dau binecuvântarea „Pace tuturor,” am rămas pe gânduri. „Ei au de pe acum această pace, eu sânt cel ce are nevoie de ea,” m’am gândit.

Când am dat binecuvântarea apostolească „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu și Tatăl, și împărtășirea Sfântului Duh fie cu voi, cu toți,” știam foarte bine ce făceam. Dădeam binecuvântare și har celor plini de har.

Spuneam „Sus să avem inimile” celor ce-și aveau totdeauna inimile înălțate. Eram singurul dintre ei la care se referea acea poruncă. Mi-am simțit păcătoșenia.

Iar atunci când am rostit rugăciunea „Nimenea din cei legați cu poftele și cu desfătările trupești nu este vrednic să vie, sau să se apropie, sau să slujească ție…,” cu pocăință neprefăcută și cu lacrimi neîncetate, am urmat: „… cela ce ești unul Bun și bine-ascultător, caută spre mine păcătosul și netrebnicul robul tău, și îmi curățește sufletul și inima de cugete viclene; îndestulează-mă cu puterea Sfântului tău Duh, ca îmbrăcat fiind cu harul Preoției, să stau înaintea sfintei Mesei tale acesteia, și să jertfesc sfântul și preacuratul tău Trup, și cinstitul Sânge; că la tine viind, plec grumajii mei, și ție mă rog: Să nu întorci Fața ta dela mine, nici să mă lepezi din slugile tale, ci mă învrednicește ca să-ți aduc, eu păcătosul și nevrednicul robul tău, darurile acestea.”

Dar, totodată, am simțit și harul, îndulcindu-mi cu dumnezeiasca sa prezență sufletul. Acesta, fiind dinainte curățit sub înțeleapta povățuire și binecuvântare a pustnicului, era acum cu desăvârșire închinat ca lăcaș al Împăratului tuturor…

Când a sosit vremea Dumnezeieștii Împărtășiri, am trăit cea mai mișcătoare clipă. Fețe purtând urmele nevoințelor, luminate de vederea lui Dumnezeu, se apropiau să-l primească pe Iisus, să ia parte la Taină; să primească har din preaplinul harului Trupului îndumnezeit al lui Hristos.

Rugăciunea lui Iisus sporește dragostea și, cu cât aceasta se face mai arzătoare, cu atât mai mult îi călăuzește la Cina dragostei și îi unește cu Dragostea. Cu cât iau parte mai mult la Dumnezeiasca Împărtășire, cu atât râvna lor pentru Rugăciunea lui Iisus sporește.

„Se împărtășește robul lui Dumnezeu,… monahul, cu trupul și sângele lui Hristos, întru lăsarea păcatelor și viața de veci.” Da. Da. Cu adevărat, se împărtășeau de viața veșnică. „Și aceasta este viața cea vécĭnică, să te cunoască, pre cel unul adevărat Dumnezeu, și pre carele ai trimis, Iisus Hristos.” /Io. 17:3/ Este foarte greu a sluji Liturghia și a-l împărtăși pe Hristos celor ce sânt dumnezei prin har. Hristos este de față acolo, „Dumnezeu printre dumnezeii care s’au îndumnezeit întru cel ce Dumnezeu este dupre fire.”

Trupul omului, prin Dumnezeiasca Împărtășire, se face „dătător de lumină.” Primind hrana cerească, manna duhovnicească, nu o schimbăm în carne, ci „trupul nostru se preface spre aceea.” Toate strălucesc!

După Dumnezeiasca Împărtășanie, potrivit rânduielii din Sfântul Munte, cel ce cântă la strană rostește următoarele: „Amin, amin, amin. Întru lăsarea păcatelor și viața de veci. Să se umple gurile noastre de lauda ta, Doamne, ca să cântăm slava ta; că ai învrednicit pre noi a ne împărtăși cu sfintele tale, și preacuratele și nemuritoarele Taine. Întărește pre noi întru sfințenia ta, toată ziua să ne învățăm dreptatea ta. Alliluia, alliluia, alliluia.” De aceea se împărtășesc cu Sfintele Taine – ca să trăiască toată ziua cu Hristos și să cugete la sfântul, preadulcele și iubitul Său nume.

După sfârșirea Dumnezeieștii Liturghii, un monah citește rugăciunea de mulțumită. Atunci, după acele clipe minunate, pot fi înțelese cel mai bine rugăciunile rânduite de Sfinții Părinți pentru a fi rostite drept mulțumire după Dumnezeiasca Împărtășire. Una dintre ele este rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos: „Dă să fie acestea și mie… spre luminarea ochilor inimii mele,… spre adăogirea Harului tău celui Dumnezeiesc și spre unirea Împărăției tale, ca întru Sfințenia ta cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul tău pururea, și să nu mai viez mie, ci ție, Stăpânului nostru și făcătorului de bine.” Sau rugăciunea către Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu, pe care Sfinții Părinți o cinstesc în chip deosebit: „Ci tu, carea ai născut lumina cea adevărată, luminează-mi ochii cei înțelegători ai inimii; ceea ce ai născut izvorul nemuririi, viiază-mă, pre cel omorât de păcat; ceea ce ești a milostivului Dumnezeu iubitoare de milostivire Maică, miluiește-mă, și dă umilință și zdrobire în inima mea, și smerenie întru gândurile mele, și ridicare din robia cugetelor mele. Și mă învrednicește, până la sfârșitul vieții, fără de osândă să priimesc sfințirea preacuratelor Taine, spre tămăduirea sufletului și a trupului; și-mi dă, Stă până, lacrămi de pocăință și de mărturisire, ca să cânt și să slăvesc pre tine în toate zilele vieții mele” – căci Sfinții vorbesc despre lumină și viață, dar și despre lacrimi de pocăință… După Dumnezeiasca Împărtășire, viața duhovnicească sporește mai mult, Hristos fiind de nelipsit luptei de nevoință.

Paraclisul a fost în acea noapte, cel puțin pentru mine, Dreapta-slăvire (Orthodoxia) în întregime, taina prezenței lui Hristos și Scara lui Iacóv. Și un strigăt s’a auzit din adâncul inimii mele: „Cât de înfricoșat este locul acesta! Nu este aceasta alta, fără numai casa lui Dumnezeu, și aceasta este poarta cerului. Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” / Fac. 28:17/ De aici cuvioșii părinți urcă și se îmbată de veșnicie. Dumnezeu îmi tămăduise slăbiciunea înainte, prin sfântul pustnic. Dar acum, în vremea Dumnezeieștii Liturghii, în biserică, l-am văzut pe Dumnezeu și l-am recunoscut pe Cel ce m’a vindecat și pe mine, așa cum l-a vindecat și pe slăbănog. Pe acela, Domnul Îl tămăduise la scăldătoare, iar el l-a recunoscut și i s’a închinat în Biserică.

În acea noapte, m’am înălțat la cer. „O, noapte mai luminoasă decât ziua; o, noapte mai veselitoare decât soarele; o, noapte mai albă decât zăpada; o, noapte mai strălucitoare decât fulgerul; o, noapte ce alungă somnul; o, noapte ce ne învață cum să veghem cu îngerii!”

Mărturisesc, fără vreo îndoială, că o zi la Sfântul Munte face mai mult decât un an întreg de studiu. O noapte într’o chilie însingurată este mai de preț decât un grad universitar. Câteva minute de vorbă cu un pustnic sânt precum o lingură de vitamine, mai de preț decât toată zădărnicia ce o adunăm trăind în lume.

Socotesc că Muntele Athos este chivotul Dreptei-slăviri, unde nu se spun prea multe, dar foarte multe se trăiesc. Este granița dintre lume și lucrurile mai presus de lume: „Hotar între lume și cele mai presus de lume, Athosul este tărâmul bunei-săvârșiri.” /Sfântul Grigórie Palamà/ Muntele Athos este pășunea cea cu multă verdeață a lumii orthodoxe. Fiecare pustnic este un protest tăcut față de duhul secularizării credinței noastre și un viteaz apărător al acesteia. Aici, la Muntele Athos, găsești tăria de a te pocăi cu adevărat și de a trăi Orthodoxia în plinătatea ei, de aceea Sfântul Munte dăruiește atât de multe Bisericii și oamenilor ce trăiesc în lume. Fiecare pustnic este un Ionà (în înțelesul cel bun), ce pare că pleacă la Tars (în pustie), dar pe care chitul (harul lui Dumnezeu) îl duce în cetatea cea mare Ninive (în lume), ca să propovăduiască pocăința, întoarcerea la Dumnezeu.

„Bine este nouă a fi aici, și să facem trei colibi.” /Lc. 9:33/ Totuși, pentru mine nu s’a găsit acolo colibă. Luând comoara Rugăciunii lui Iisus pe care mi-a arătat-o Ghéronda, trebuia să fug în lume și să o „bombardez” cu puterea acesteia. Trebuia să vestesc în cele patru colțuri ale pământului care este cea mai mare comoară pe care o adăpostește Muntele Athos. Nu sânt podoabele aurite ale trecutului, nu sânt veștmintele brodate în aur, nu sânt manuscrisele încărcate de miniaturi, ci e rugăciunea plină de har a lui Iisus, cu a Cărui putere s’au împlinit toate acestea.


Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte


Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns