CAPITOLUL XVIII / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mia_vradia_roumanika_ekdosi_5-v2-1024x687.jpg
coperta cărții

CAPITOLUL XVIII:
Coborând de pe Thavorul meu

De-ndată ce s’a luminat bine de ziuă, am mers să cer blagoslovenia Părintelui și să cobor din munte la mare – dar și de pe muntele duhovnicesc la marea lumii. L-am găsit liniștit, senin, rostind Rugăciunea lui Iisus și făcându-și lucrul de mână ca să agonisească cele pentru trai, adică puțină pâine uscată și lucrurile de neapărată trebuință.

– Blagosloviți! – am spus, și m’am aplecat să-i sărut mâna.

– Mergi cu bine, fiule. Maica Domnului să fie cu tine. Sfânta Treime să-ți ajute. „Domnul să-ți păzească sufletul și trupul de tot răul, de toată viclenia diavolului și de toată turburarea; Domnul fie lumina ta, scăparea ta, calea ta, tăria ta, cununa bucuriei tale și priceperea, în veci.” Ai grijă de tine. Să ai de-a pururea tovarășă nedespărțită Rugăciunea lui Iisus. Și roagă-te și pentru mine, să mă miluiască Dumnezeu…

Rugăciunile monahilor sânt pline de viață, pentru că se revarsă din inimi simțitoare.

– Ghéronda, vă mulțumesc pentru tot. Rugați-vă pentru mine, pentru prietenii mei, pentru fiii mei duhovnicești, pentru rudele mele. Rugați-vă, rugați-vă, sfinte Ghéronda. Rugați-vă pentru lumea întreagă, căci sânteți cel mai înalt vârf al ei, aproape de Ceruri. Rugați-vă, Ghéronda. Sânteți cel mai neprețuit om dintre toți oameni. Rugați-vă! Sânteți o comoară ascunsă a Orthodoxiei, păstrată, ca mulți alții, în vistieria Sfântului Munte. Rugați-vă, rugați-vă pentru noi, păcătoșii! Sânteți șarpele de aramă înălțat în deșert, iar noi, păcătoșii, mușcați de șerpii păcatului, privim către sfinția ta și ne tămăduim. Sânteți Moisì al nostru, care, pe munte fiind, vă înălțați mâinile în rugăciune, iar noi îi biruim pe vrăjmași jos, în lume. Nu vă coborâți mâinile, căci ne va zdrobi puterea vrăjmașului, a diavolului! Rugați-vă, Ghéronda…

– Dumnezeu să ne miluiască, fiule.

– Blagosloviți.

– Domnul să te blagoslovească. Te voi aștepta la anul.

Precum o pasăre, precum un serafim arzând, precum înflăcăratul Proroc Ilie, coboram de pe munte către țărmul mării, pentru a lua vaporul.

Mintea nu-mi mai mergea. Gândirea se oprise. Doar inima îmi ardea. Zburam.

Și, fără să-mi dau seama, cântam frânturi din slujba pe care alesul monah aghiorit, Sfântul Nicódim, a alcătuit-o Părinților din Muntele Athos: „Cine va grăi luptele voastre, Părinți fericiți, sau cine va cânta dupre vrednicie vitejiile nevoințelor voastre, înfrânarea minții, rugăciunea neîncetată, mucenicia cugetului spre lucrarea bunele-săvârșiri, uscarea trupului, lupta cu patimile, starea de toată noaptea, lacrimile pururea-curgătoare, smerita cugetare, izbânzile asupra diavolului și toate celelalte daruri? O, mulțime a cuvioșilor iubiți și îndrăgiți de Dumnezeu; o, de-Dumnezeu-alese albine, care în peșterile și crăpăturile pământului din Sfântul Munte, ca în niște stupi înțelegători, preadulcea miere a isihiei o prefac în faguri; dulcețile Treimei, desfătarea Născătoarei-de-Dumnezeu, laudele Athonului, cuvântări smerite ale întregii lumi; mijlociți către Domnul, să se miluiască sufletele noastre.”

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinților tăi, miluiește-mă pre mine, păcătosul!

Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuiește-mă!

Cuvânt de încheiere

Acum, că am ajuns la sfârșitul cărții mele, simt că este nevoie să înalț adânci mulțumiri și slavă Preasfintei Treimi, pentru că mi-a deschis ochii. M’a ajutat să mă leg duhovnicește de Sfântul Munte, „tărâmul virtuților,” și să cunosc oameni sfinți, care „pre pământ trăiesc, dar locuitori Cerului sânt.”

Cunoscând acești oameni, vorbind cu ei și primindu-le sfaturile, am descoperit o altă latură a vieții duhovnicești, mai presus de predici moralizatoare și cucernicie seacă. Am cunoscut libertatea Duhului și putința mântuirii mele. Am simțit adânc menirea unui creștin.

Trebuie să mulțumesc pentru dumnezeiescul har, care m’a învrednicit să aștern pe hârtie această convorbire pe care am purtat-o la Sfântul Munte. Firește, nu se poate scrie întocmai cum a fost acest sfânt și de-viață-dătător dialog, căci cuvintele sânt cu adevărat prea sărace și, uneori, cu totul nepotrivite acestui scop.

Dar, chiar și așa, din puținele lucruri ce sânt scrise aici, se poate înțelege, chiar dacă nu pe deplin, pocăința adusă de acea sfântă convorbire. Sânt încredințat că vor fi unii care se vor folosi, în felurite chipuri, de aceste puține gânduri.

Această credință a mea se întemeiază pe faptul că în tot timpul cât am așternut această scriere am dus o luptă neîncetată cu diavolul. L-am simțit neîncetat lângă mine, făcând totul să mă oprească. Dar puterea harului dătător de viață m’a ajutat să o săvârșesc.

Se știe de către toți dreptslăvitorii creștini că este cu putință a-ți dobândi mântuirea. Această putință a îndumnezeirii se datorează faptului că sântem zidiți „dupre chipul lui Dumnezeu” și acest chip este cu adevărat, El fiind Dumnezeu-Omul, Hristos. Mulți theologi orthodocși întăresc adevărul că Dumnezeu-Omul Hristos reprezintă răspunsul la toate întrebările legate de ființa omenească. Învățătura despre Hristos este temelia anthropologiei. Și când Sfinții Părinți au luptat împotriva ereziilor, nu au făcut-o din ură față de cineva (misanthropia), ci din dragoste de oameni (filanthropia). Când se luptau să păstreze neștirbită învățătura despre Hristos, o făceau pentru mântuirea oamenilor. Căci, prin urâciunea ereziilor, mai ales a celor ce se ating de Persoana lui Hristos, se pierde cu desăvârșire putința mântuirii noastre.

După învățătura Bisericii Orthodoxe, în Persoana lui Hristos se unesc „neamestecat, nedespărțit, neîmpărțit și neschimbat” Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Această unire ipostatică în Persoana lui Hristos dă putința și nădejdea îndumnezeirii noastre. Iisus a îndumnezeit și a proslăvit firea omenească primită de la Fecioara Maria.

Rămâne acum ca toate celelalte persoane omenești – adică toți cei ce vor a se mântui – să se îndumnezeiască. Iar îndumnezeirea se dobândește prin pocăința și lupta fiecăruia de a se uni cu Dumnezeu-Omul și prin trăirea „întru Hristos Iisus.” Curățirea aduce luminare și unire cu Hristos: „unde este curăție, acolo este luminare, pentru că fără cea dintâi nu se dăruiește a doua.” /Sfântul Grigórie Cuvântătorul-de-Dumnezeu/

Mai mult, tocmai acesta este rostul dumnezeieștii întrupări a lui Dumnezeu-Cuvântul: „Dumnezeu s’a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu.” Hristos vrea să-l mântuiască pe om și să restaureze în el „chipul căzut.” Cu adevărat omul poate ajunge acum dumnezeu-om prin Dumnezeu-Omul, Hristos. Așa cum Dumnezeu-Cuvântul s’a făcut, prin iconomie, om, la fel și omul poate ajunge, prin har, Dumnezeu.

Obișnuim să arătăm la praznicul Nașterii Domnului roadele care izvorăsc din Nașterea Dumnezeu-Omului: pacea, dragostea, smerenia și altele. Dar acestea există deoarece firea omenească, unită fiind cu Firea dumnezeiască, a găsit pace, bucurie și har, căci s’a născut Dumnezeu-Omul, Mântuitorul, Iisus. Bucuria noastră este că „s’au născut astăzi Mântuitor.” /Lc. 2:11/ Da, cu adevărat S’a născut Dumnezeu-Omul! Iisus n’a fost un sol al mântuirii noastre, ci este însăși Mântuirea. Nu este un călător grăbit, care a trecut în fugă prin lumea noastră ticăloșită, ci este „însumarea,” noua zidire. El este rădăcina nouă și sănătoasă care dă viață firii omenești, după ce ne-am îmbolnăvit din rădăcina veche și păcătoasă a lui Adam. Ne-a adus viață, și putem ajunge „măslini roditori.”

De aceea, nu există altă mântuire decât prin Dumnezeu-Omul Hristos; fără El nu este decât înstrăinare și dezumanizare. Cel ce nu trăiește în Hristos se înstrăinează de Dumnezeu, de sine și de aproapele său. Dumnezeu este pentru el ceva străin și necunoscut. Sinele ajunge asemenea unei fiare sălbatice. După Sfântul Maxím Mărturisitorul, „când mintea părăsește pre Dumnezeu, se face fiară sălbatică, iubitoare de plăceri, vrăjmașul celorlalți oameni.” Aproapele nu este bucuria, ci iadul său.

Astfel, departe de Dumnezeul-Om, el se nimicește și descompune, sau ajunge o „leghioană,” după chipul fiarei din Apocalipsă, al diavolului, ajungând într’o stare potrivnică firii, neființa. Omul despărțit de Dumnezeul-Om Hristos este, după Nicolae Cavasila, „neființă,” „un nimic,” pentru că s’a „lipsit de viața în Hristos.” Doar cel ce trăiește în Dumnezeul-Om este om adevărat. Putem astfel spune că fiecare persoană poate ajunge fie dumnezeu-om, fie fiară-om. Acela va fi sfârșitul istoriei.

Trebuie să trăim în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, și să devenim Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu, prin har. Harul se dobândește când trăim în Biserică și ne împărtășim de Sfintele sale Taine, căci „Biserica se arată în Tainele sale, nu ca în niște simvoluri, ci mai degrabă ca mădularele trupului în inimă, și crengile plantei în rădăcină și, precum a spus Domnul, ca mlădițele pe viță.” /Nicolae Cavasila/ Acest lucru se împlinește prin chemarea numelui lui Iisus și rostirea rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul,” mai ales că această rugăciune este strâns legată de Dumnezeiasca Împărtășanie. Întreaga theologie a Bisericii Orthodoxe se ascunde în această mică rugăciune. De aceea, întotdeauna vom chema preadulcele și dătătorul-de-bucurie nume al lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus nu este doar pentru monahi. Fără îndoială, ei au putința să trăiască necontenit înlăuntrul ei. Dar o putem rosti și noi, cei păcătoși. Să ne rânduim pentru aceasta un anume timp din zi, și să începem prin a o spune zece minute dimineața și zece seara, cât mai liniștiți cu putință. Are o mare însemnătate stabilirea dinainte a unui anume răstimp (chiar foarte scurt), când nimic nu ne va întrerupe. Cu vremea, acest răstimp se va prelungi și va îndulci sufletul, buzele… Să o rostim chiar și când mergem pe stradă, înainte de a adormi, ori de câte ori avem puțin timp liber. Soțul sau soția, sau toată familia, să o spună dimineața și seara pentru câteva minute. Unul din ei ar trebui să o spună cu pace și liniște, iar ceilalți să asculte. Har îmbelșugat se va revărsa atunci peste familie! Sânt multe familii care fac așa, și au cunoscut minuni cu viața lor… Însă cei ce vor să meargă mai departe în rugăciune au nevoie de un povățuitor duhovnicesc încercat. Totodată, să ne trăim viața potrivit poruncilor lui Hristos, căci ucenicul lui Hristos urmează lucrarea și învățătura Sa. Păzind poruncile, primim har, dobândim întreaga Sfântă Treime. După Sfântului Maxím, cel ce a primit și a păzit o poruncă dobândește, în chip tainic, întreaga Sfântă Treime.

De ți-a fost de folos citirea acestei cărți, rogu-te, frate, pomenește-mă și pe mine, cel ce-am așternut-o pe hârtie, în rugăciunile tale, ca să mă pocăiesc și să primesc mila lui Dumnezeu, să viețuiesc în Hristos, să pot trăi în Biserică, să pot trăi creștinește. Te rog din toată inima.20

Despre autor

Mitropolitul Ierothéi al Nafpaktei și Aghio-Vlasiului (în lume Gheórghios Vláhos) s’a născut la Ioannina, în 1945.

A studiat la Facultatea de Theologie din cadrul Universității Aristoteliene de la Thessaloníc (1964-1968), luându-și licența cu calificativul maxim. I s’a oferit posibilitatea urcării pe scara academică, dar a ales slujirea preoțească.

A fost hirotonit diacon și preot în 1971, respectiv în 1972, de către pururea-pomenitul Mitropolit Callinic al Edessei, Pellei și Almopiei, lucrând la început ca predicator mirean în această mitropolie. Din 1972 până în 1987 a fost Arhimandrit-predicator în aceeași mitropolie și în Sfânta Mitropolie a Thivelor și Levadiei. Din 1987 până la alegerea sa ca mitropolit a lucrat în Arhiepiscopia Athinelor, ca predicator, responsabil cu tineretul și ca membru în conducerea Departamentului de Tineret al Arhiepiscopiei, în vremea pururea-pomenitului Arhiepiscop Serafim.

A reprezentat Biserica Greciei ca membru curent sau supleant în „Consiliul Național de Radioteleviziune” (ERS), „Comisia Națională pentru SIDA,” „Centrul de Control al Epidemiilor Speciale” (KEEL), „Organizația împotriva Narcoticelor,” în Consiliul Național de Etică Medicală și Deontologie și în alte comisii. A înfățișat părerile Bisericii Greciei înaintea Comisiei Senatoriale pe problema demografică.

A predat trei ani limba Greacă și a ținut cursuri de Etică Creștină studenților Facultății de Theologie „Sfântul Ioán Damaschin” din Balamand (aflată în cadrul Universității Patriarhiei Antiohiei din Libanul de nord) în perioada războiului din zonă (1988-1991) și cursuri de Bioetică la aceeași facultate (2000-2001).

A fost responsabil și profesor în diferite școli preoțești și centre de pregătire pentru candidații la preoție. A organizat seminarii de pregătire, întâlniri pe teme de actualitate, precum și tabere.

A fost ales Mitropolit al Nafpaktei și Aghio-Vlasiului pe 19 Iulie 1995. Hirotonia întru episcop a avut loc la 20 Iulie și înscăunarea la 10 Septembrie, în același an.

Din anii studenției l-au interesat în mod deosebit Părinții Bisericii, lucrând un răstimp în bibliotecile Mănăstirilor Sfântului Munte la catalogarea codicelor. A fost atras în chip anume de învățătura Sfântului Grigorie Palama.

S’a remarcat și prin lucrarea sa cărturărească, scriind 64 de tomuri cu conținut theologic, eclesiologic și social, întemeiate pe învățătura Sfinților Părinți.

Printre cele mai însemnate lucrări ale sale, se află seria „Psihoterapia orthodoxă” (5 cărți), „Persoana în predania orthodoxă” (premiată de Academia Atheniană), „Originea și dezvoltarea Romeilor (Bizantinilor),” „Patriarhia Ecumenică și Biserica Elladei,” „Scrieri sinodale și patriarhale,” „Monahismul Dreptslăvitor,” „De-ale Răsăritului,” „Modul de viață Orthodox și cel Apusean,” „Cugetul bisericesc,” „O analiză a societății contemporane,” „Viața după moarte,” „Praznicele împărătești,” „Convorbiri și interviuri,” „Trupul omului, nevoința și lupta sa,” „Între două veacuri,” „O noapte în pustia Sfântului Munte” (20 de ediții în limba Greacă) ș.a.

Din acestea, 36 de titluri au fost traduse la inițiativa traducătorilor în numeroase limbi străine, precum Engleză, Arabă, Franceză, Germană, Spaniolă, Rusă, Sârbă, Maghiară, Română, Chineză, Bulgară, Ucraineană sau Cehă. De asemenea, multe dintre cărțile sale au cunoscut ediții multiple.

Este socotit drept cel mai prolific scriitor dintre clericii Greciei. Prin lucrarea sa, el aduce omului vremurilor noastre duhul dreptslăvitor al Filocaliei, îngemănând istoria, theologia și pastorația. Acesta este pricina pentru care lucrarea sa stârnește un atât de mare interes!

În cei zece ani de când este mitropolit (din 1995 până astăzi), a ținut prelegeri pe felurite teme la aproximativ 200 de simpozioane internaționale și grecești, și a susținut seminarii în America, Canada (Atlanta, Boston, Seattle, Vancouver), în Damasc și Alep (Siria), precum și în Germania și Ucraina.

A fost și este președinte și membru în mai multe comisii sinodale, și a prezentat felurite subiecte la simpozioanele ierarhiei Bisericii Greciei.

L-a însoțit pe Preafericitul Arhiepiscop Hristodul al Athinelor și a toată Ellada în vizitele irenice la Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai și la Patriarhia Română.

Scrie articole în presa atheniană (la „Tò Víma,” „Tà Néa,” „Eleftherotypía,” „Kathimerinì,” „Eléfthero Týpo,” „Apoghevmatinì,” „Kósmos tou Ependytì”) și cea locală, precum și în ziarul mitropoliei, „Ekklisiastikì Parémvasi” („Analiza Bisericească”). Articolele sale constituie analize ale evoluțiilor socio-politice și bisericești, ce dau o înțelegere theologică orthodoxă a evenimentelor. Ele reprezintă totodată expresia și mărturia predaniei romeice (bizantine), care oferă un nemărginit dinamism și putere de preschimbare.

Ca episcop al Nafpaktei și Aghio-Vlasiului, a organizat mitropolia sa. Printre altele, în fiecare vară face turul satelor din Munții Nafpaktía și Aghios Vlasios; a întemeiat asociațiile „Syndesmì Agápis” („Frățiile dragostei”) ale sfintelor biserici din Nafpakta, cu o bogată lucrare filantropică; este interesat de tineri și de catehizare; a întemeiat școala de muzică bizantină din Nafpaktos; supraveghează funcționarea taberelor pentru tineri; prezidează în fundațiile orașului, administrându-le fondurile și acordând burse elevilor și studenților; organizează conferințe și sinaxe; se îngrijește de ridicarea azilului local de bătrâni și multe altele.


Sursa: O noapte în pustia Sfântului Munte


Note

[1] Starețul, în tradiția Slavonă, sau Gheronda, în tradiția Ellină (cuvinte care înseamnă același lucru, Bătrân) este un monah sau pustnic cu viață sfântă (nu neapărat preot), care a primit harisma călăuzirii duhovnicești a sufletelor. În Română, termenii de Stareț (povățuitor duhovnicesc) și Igumen (mai-mare al unei mănăstiri) s’au suprapus, amestecându-și înțelesurile. În textul care urmează, „Stareț” este folosit cu sensul său originar, de „Bătrân.” (n.red.) ⇧

[2] Sfântul Nichita Stithatul, „O sută de capete cunoscătoare, pentru dragoste și săvârșirea vieții” (suta a treia), Capul 74, în „Filocalia,” vol. II, Editura Universalia, 2001, p. 147. (n.red.) ⇧

[3] Καθολικόν – biserica mare dintr’o mănăstire, unde se săvârșesc slujbele de obște; pe lângă ea, există de obicei mai multe paraclise. (n.red.) ⇧

[4] „Viețile Sfinților pe luna Decembrie,” ed. a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 1999. (n.red.) ⇧

[5] Imnul 18 (37), în Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, „Ale dumnezeeștilor cântări iubirile” (traducere în manuscris de Isaac Dascălul, Mănăstirea Neamț, 1802-1803), Editura Predania, București, 2008, p. 124 (n.red.) ⇧

[6] „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși,” vol. 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977, pag. 200. (n.red.) ⇧

[7] Arhimandritul Sofronie, „Cuviosul Siluan Athonitul,” Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 401. (n.red.) ⇧

[8] Imnul 18 (37), în Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, „Ale dumnezeeștilor cântări iubirile,” Editura Predania, București, 2008, pp. 121-122. (n.red.) ⇧

[9] Imnul 8 (4), op. cit., pp. 31-32. (n.red.) ⇧

[10] Imnul 18 (37), op. cit., pag. 121. (n.red.) ⇧

[11] Imnul 15 al Sfântului Simeon Noul Theolog din ediția lui Nikita Stithatul. (n.red.) ⇧

[12] „Filocalia,” vol. 1, Editura Universalia, 2001, pag. 242. (n.red.) ⇧

[13] Imnul 13 (6), în Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, „Ale dumnezeeștilor cântări iubirile,” Editura Predania, București, 2008, pp. 34-35. (n.red.) ⇧

[14] Învățătura patristică cu privire la „întunerecul cel mai presus de lumină” este de mare interes și foarte subțire. Însă prezentarea ei pe de-a-ntregul ar depăși cu mult spațiul destinat acestei cărți, o carte de dimensiuni obișnuite ce urmărește prezentarea învățăturilor fundamentale legate de Rugăciunea lui Iisus. Se cere un studiu aparte care să cerceteze părerile Părinților în această privință. (n.a.) ⇧

[15] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 23, în „Cuvinte pentru nevoință,” Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 232. (n.red.) ⇧

[16] „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși,” vol. 2, Sibiu, 1947, cap. 38-39. (n.red.) ⇧

[17] Unul dintre adversarii Sfântului Grigorie Palama în timpul disputelor privind isihasmul și harul necreat, din secolul al 14-lea. Și el, și celălalt oponent al Sfântului Grigorie, Varlaam, s’au rupt de Biserică și au fost condamnați ca susținători de erezii în cadrul Sinoadelor Pan-Orthodoxe de la Constantinopole, din 1347 și 1391 (n.red.) ⇧

[18] Sfântul Ioann Scărariul, „Scara,” Editura Predania, 2009, pag. 412. (n.red.) ⇧

[19] Rugăciunea Pavecerniței. (n.red.) ⇧

[20] Cei ce doresc să se adâncească mai mult în theologia Rugăciunii lui Iisus și, în general, în temele duhovnicești legate de aceasta, pot citi „Filocalia” Părinților trezvitori, lucrările Sfântului Grigorie Palama, ale Sfântului Simeon Noul Theolog, ale Sfântului Nicodim Aghioritul, ale Arhimandritului Sofronie („Cuviosul Siluan Athonitul,” „Despre rugăciune”), ale Monahului Theoclit Dionisiatul ș.a. (n. a.) ⇧

Cuprins

Notă asupra ediției

Cuvânt înainte al autorului la a cincea ediție în limba română

Predoslovie la întâia ediție grecească

Cuvânt de început

CAPITOLUL I: Tăcerea, cuvântul și viața monahilor

CAPITOLUL II: Apus de soare în Muntele Athos

CAPITOLUL III: Urcând Thavorul meu

CAPITOLUL II: Întâlnirea cu pustnicul

CAPITOLUL V: Convorbire cu Starețul despre Rugăciunea lui Iisus

CAPITOLUL VI: Înțelesul Rugăciunii lui Iisus

CAPITOLUL VII: Treptele Rugăciunii lui Iisus

CAPITOLUL VIII: Căile Rugăciunii lui Iisus

CAPITOLUL IX: Războiul dat de diavol și cum să-i facem față

CAPITOLUL X: Venirea și depărtarea harului

CAPITOLUL XI: Roadele Rugăciunii lui Iisus

CAPITOLUL XII: Rătăciri în privința Rugăciunii lui Iisus și cum să le facem față

CAPITOLUL XIII: Rugăciunea lui Iisus este de trebuință clerului și mirenilor trăitori în lume

CAPITOLUL XIV: Rugăciunea lui Iisus pentru ceilalți

CAPITOLUL XV: Cererile pustnicului

CAPITOLUL XVI: Miez de noapte în pustia Sfântului Munte

CAPITOLUL XVII: Săvârșirea dumnezeieștii Liturghii

CAPITOLUL XVIII: Coborând de pe Thavorul meu

Cuvânt de încheiere

Despre autor

Glossar de termeni ascetici

Note

Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie (θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația (αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sânt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sânt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (ἡσυχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (ἄκτιστον­ φῶς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νοῦς/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νοῦς se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (ἀπάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sânt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (ἁμαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (ἡδονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (ἔκσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εὐχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns