Viața Maicii Domnului VI / Sfântul Maxim Mărturisitorul

Aducerea la Templu a Pruncului Iisus

45. Iar a patruzecea zi după naştere, L-au adus pe Prunc la Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului. Acum se cunoaşte de către toţi că El este Cel ce curăţă şi deopotrivă Cel curăţit. Dar nu este cunoscut de toţi ceea ce s-a scris şi s-a făcut pentru orice întâi-născut adus înaintea Domnului după cuvântul Legii, şi anume faptul că pentru ei se aduceau două turturele sau doi pui de porumbel, căci prin turturele învăţăm sfinţenia de sus şi iubirea pustiei, iar prin porumbei pacea şi nevinovăţia. Astfel, porunca Legii se împlinea pentru toţi, dar nu era cu adevărat înţeleasă de către toţi. Aşa cum celelalte cuvinte şi lucrări ale Prorocilor au rămas ascunse şi necunoscute celor mai mulţi dintre oameni, tot aşa şi acest fapt că nu orice odraslă întâi-născută este sfântă pentru Dumnezeu: martori pentru aceasta sunt Cain şi Ruben şi Esau şi mulţi alţi întâi-născuţi de mai apoi. Şi nu pentru că orice copil întâi-născut deschide pântecele, căci pântecele femeii e deschis de împreunarea cu bărbatul şi fecioria ei e stricată, şi apoi fiul e adus pe lume şi iese dintr-un pântece deschis deja mai înainte. Or, dacă orice întâi-născut e sfânt de la naştere, cum se va mai potrivi atunci cuvântul Prorocului: căci iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Căci nu numai naşterea, ci şi zămislirea se împlineşte după rânduiala şi chipul păcatului, pentru că porunca Legii îndrepta acest lucru de la căderea din rai. Dacă, dimpotrivă, porunca Ziditorului ne-a ţinut în viaţă şi ne-a dat sub un alt chip înmulţirea neamului nostru, iar nu prin zămislire şi durere, e recunoscut aşadar că nu orice odraslă întâi-născută se cheamă Sfântul Domnului.

46. Ci una este Odrasla şi Întâiul-născut şi Sfântul lui Dumnezeu, Cel a Cărui zămislire n-a fost prin pofta şi sămânţa bărbătească – să nu fie! —, ci prin harul şi venirea Duhului Sfânt, iar naşterea n-a fost prin stricăciunea şi durerea femeii, ci prin puterea şi înţelepciunea Dumnezeului Celui Preaînalt. De aceea odrasla sfântă e născută sfântă, şi sfânt al sfinţilor, după cuvântul lui Isaia. Iar dacă în naştere pântecele sfinţit a fost deschis, totuşi el a rămas şi închis, cum spune Iezechiel văzătorul celor nevăzute: Uşa aceasta încuiată va fi şi nu se va deschide, şi nimeni nu va ieşi prin ea decât Domnul Dumnezeului Israel, El singur va intra şi va ieşi şi poarta va rămâne închisă. Prin urmare, această uşă a fost închisă cu adevărat în amândouă cazurile şi pecetluită înainte de zămislire, în zămislire, după zămislire şi după naştere. Dar cum a fost închisă şi deschisă, după cum o spune, ca toată odrasla ce deschide pântecele să fie numită Sfânt al Domnului? Prin firea fecioriei, pântecele a fost închis şi nu deschis, dar prin chipul celui născut, orice închidere a firii înaintea Lui e deschisă şi supusă. Cine altcineva ar fi deschis pentru sine pântecele maicii sale şi i-ar fi păstrat închiderea decât numai Acela a Cărui zămislire şi naştere sunt negrăite şi mai înalte decât firile şi mai adânci decât cunoştinţa. Vedeţi, aşadar, adevărul prorociei, că nu s-a spus doar că se va chema sfânt, ci Sfânt al Domnului. Despre cine altcineva s-a spus, aşadar, că se va chema Sfânt al Domnului încă de la naştere dacă nu despre Cel a Cărui naştere dintâi a fost vestită de înger de la Domnul: şi Cel care se va naşte se va numi Sfânt şi Fiu al Celui Preaînalt. Cât despre ceea ce s-a spus că orice odraslă ce deschide pântecele se va numi Sfânt al Domnului, aceasta e pentru a ascunde în acelaşi timp în cuvântul rostit puterea cuvântului, căci într-adevăr această taină e cea mai ascunsă dintre taine.

47. Să ascultăm însă cu băgare de seamă cuvintele lui Simeon, ce anume învăţa cu privire la blândul şi doritul Iisus. Căci ce e mai dulce şi mai plin de folos decât cugetarea la aceste cuvinte? Iar despre Maica Sa sfântă şi preacurată, ce prorocii şi binecuvântări a rostit bătrânul care era un bărbat drept şi sfânt şi foarte bătrân? Căci ajunsese la marginile vieţii omeneşti celei trecătoare şi aştepta mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era peste el, şi i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul, Unsul lui Israel. Şi din îndemnul Duhului a venit atunci la Templu, adică întărit de Duhul Sfânt ca să ţină în braţe pe Cel Iubit şi să primească de la El cinstea acestei vieţi trecătoare plină de silă şi apăsătoare. Fericitul bătrân era slăbit şi întristat de adâncile sale bătrâneţi, dar în acea clipă s-a întărit, şi cu mers uşor L-a primit pe Domnul în braţele sale, desprins de această viaţă trecătoare şi chinuită, chip al îmbătrânirii şi slăbiciunii firii noastre care a primit pe Mântuitorul şi Slobozitorul nostru venit din milostivire să caute pe cei rătăciţi. Şi s-a slobozit de vechea robie a durerilor şi de stăpânirea demonilor, a zecilor de mii de amăgiri, şi s-a făcut vrednic de harul Duhului Sfânt.

48. Ce spune deci Evanghelistul despre dreptul bătrân? Şi iată era un om în Ierusalim cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Unsul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la Templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe pruncul lui lisus, ca să facă cu El după obiceiul Legii, el l-a primit in braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slob oneste pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, luminăm spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Său Israel! Era cu adevărat plin de harul Duhului Sfânt, şi inima sa strălucea de harul pe care îl primea în braţe. Mai întâi a mulţumit pentru bunătatea pe care a întâlnit-o, după care a rostit o prorocie potrivită ieşirii sale din această lume, pentru că ochii săi îl vedeau aievea pe Mântuitorul lui, lisus, pe care II văzuse mai înainte cu mintea şi cu numele care-i fusese gătit înainte de veci. Insă fusese ascuns ca o taină mare, iar acum s-a găti înaintea întregului popor, nu numai al iudeilor, dar şi a tuturor popoarelor, o lumină spre descoperirea neamurilor [păgâne] şi slava poporului tău Israel. Căci El însuşi era Cel care a făcut să strălucească lumină pentru cei ce şedeau în întuneric. Şi El însuşi era lumina, Dumnezeu şi împărat şi Ziditor a toate şi Slavă a poporului tău Israel, cei care te-au primit şi au fost făcut vrednici să fie numiţi Israel. De la ei toţi lumină şi slavă, Hristos a venit din cer pe pământ prin milostivire şi a îmbrăcat un trup de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria. Toate acestea erau cunoscute fericitului bătrân de la Duhul Sfânt, şi losif şi Mama Sa se mirau de ceea se vorbea despre Prunc.

49. Tu însă, prietene al lui Dumnezeu, vezi cum Evanghelistul l-a despărţit pe Iosif de Fecioara după naştere, şi risipirea îndoielilor lui, fiindcă naşterea era dumnezeiască şi Cel ce S-a născut era slăvit cu slavă multă. De aceea spune: iar Iosif şi Măria se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. L-a numit pe Iosif cu numele său, pentru că nu el era tatăl Pruncului, nici soţul mamei Pruncului. De aceea el se numeşte Iosif şi nimic mai mult. Dar pe Fecioara binecuvântată a numit-o Maica Sa, şi Simeon era conştient de aceasta, căci cunoştinţa tainelor li fusese împărtăşită de către Duhul Sfânt. El i-a binecuvântat pe amândoi, căci ştia despre Iosif că era un bărbat drept şi că slujea bine taina Domnului, şi i-a binecuvântat. După care a adresat tot cuvântul său slăvitei Măria, şi i-a spus Măriei, Mama Sa că ştia că era o vistierie de bunătăţi, care a. primit asemenea minuni şi a săvârşit o naştere atât de uimitoare. Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel.

50. Vezi acum adevărul cuvântului că mântuirea a fost gătită înaintea tuturor oamenilor, căci voinţa dumnezeiască era pentru viaţa şi îndumnezeirea tuturor, dar căderea şi ridicarea atârnă de voinţa multora, a celor care au crezut şi a celor care n-au crezut, mai cu seamă din Israel. Însă trebuie înţeles deopotrivă că ridicarea celor căzuţi, care e întoarcerea celor necredincioşi, este după rânduială şi recunoscută. Iar căderea celor căzuţi învaţă adâncul acelei căderi. Căci osândirea dinainte de venirea Domnului şi înainte de vestirea către toţi cei ce erau necredincioşi nu e deopotrivă cu cea a celor care au rămas necredincioşi după întruparea Domnului şi arătarea învăţăturilor Sale. Astfel învaţă cuvântul Domnului care spune: „se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie tuturor neamurilor păgâne” adică pentru a mustra şi osândi pe cei necredincioşi căci, după învăţătură şi mărturie, ei au fost vrednici de o osândă încă şi mai mare, şi mai cu seamă căderea poporului lui Israel a fost încă şi mai mare. De aceea, nu le-a fost dat să rămână şi să lucreze în aceleaşi lucruri, ci li s-a întâmplat căderea din toată cinstea şi osândă mai grea decât cea a păgânilor dacă rămân în necredinţă. Căci Cel pe care prorocii L-au vestit, ei nu L-au primit, şi pe Cel drept şi bun, nesăbuiţii L-au socotit drept un făcător de rele, şi în necredinţa lor s-au făcut omorâtori ai lui Hristos. De aceea, asupra lor a venit căderea necredinţei şi ruina cetăţii, şi nimicirea şi surghiunul poporului şi pierzania întregii mândrii. Insă cei credincioşi au fost primiţi de El în învierea cea adevărată, căci au fost sloboziţi de jugul şi robia legii celei vechi, şi împreună cu Hristos au fost îngropaţi prin botez, Şi au înviat împreună cu El şi vieţuiesc viaţa veşnică. împreună cu El au pătimit prigoana şi chinurile, şi împreună cu El au fost preamăriţi în împărăţia cerurilor.

51. Iar unii părinţi vor spune şi aceasta, că Domnul n-a venit pentru căderea unora şi ridicarea altora, căci n-a fost El însuşi pricină căderii, ci ei înşişi au căzut şi ei înşişi se ridică. Cad din pricina răului şi se ridică din pricina binelui. Dacă ticăloşii care ne asupresc nu cad, ci îi strivesc pe cei buni, ei nu se înalţă dintre noi; dacă necredinţa nu cade, credinţa nu se înalţă, dacă păcatul nu cade şi nu-i zdrobeşte pe cei drepţi, aceştia nu se ridică printre noi, după cum spune Apostolul Pavel: când sunt slab atunci sunt tare*. El însuşi este slab şi puternic, slab prin trup şi tare prin Duhul. Astfel, puterea lui Hristos mă trage din cădere spre ridicarea credincioşilor săi, ca ei să lase asprimea şi uscăciunea păcatelor şi să se ridice cu ridicarea dreptăţii. Iată că acesta va fi spre căderea şi ridicarea multora din Israel, şi este numit pe cruce semn care va stârni împotrivire, căci este pricina laudei sau ocării. Aceasta este lauda noastră, a credincioşilor lui Hristos, semn al mântuirii noastre şi pecete a împăratului nostru, dar este împotrivire pentru că unii cugetă bine şi alţii rău despre ea, unii îşi bat joc şi o urăsc. Dar credincioşii doresc acest semn, îl cinstesc şi i se închină cu credinţă. Hristos însuşi e declarat semn care va stârni împotrivire, pentru că a fost un făcător de minuni mai presus de fire, iar unii L-au primit şi au crezut că făcea minunile prin Duhul Sfânt. Alţii însă, vicleni şi necuraţi, II huleau şi spuneau că face minunile prin cel potrivnic, după care spuneau multe din lucrurile lui Hristos. Unii spun că venirea Sa în lume s-a făcut fără trup, alţii spun că întruparea Sa a fost făcută fără ştirea Lui, iar alţii au spus că a îmbrăcat un trup, dar n-a primit minte omenească. Nechibzuiţii şi neştiutorii gândesc aşa, şi rău grăitorii care răspund de adevăr au semănat multe alte lucruri.

52. Primele lucruri spuse despre toate acestea, şi cele ce se povestesc acum, el le-a numit semn care va stârni împotrivire. Toată această prorocie cu privire la El şi cu privire la împărat, bătrânul le-a inştiinţat Maicii celei fără de prihană căci ştia că tot ceea ce atinge pe Fiul său, Fericita le socotea pentru ea însăşi. De aceea, n-a inştiinţat numai cele fericite, ci şi cele nefericite, pentru ca, atunci când acestea vor veni, Fericita Maică să-şi aducă aminte de această prorocie şi să se mângâie. De aceea spune: Şi prin sufletul tău va trece sabie, căci în momentul patimii o sabie de întristare a străbătut sufletul Maicii celei fără de prihană. Căci întristare a fost în inima ei când a văzut patima Fiului şi împăratului ei! Şi din nou Sfinţii Părinţi au spus care e puterea acestui cuvânt: ei au numit sabie cu două tăişuri cuvântul care pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi care e destoinic să judece simţirile şi cugetările ascunse ale inimii. Pentru că în vremea patimii lui Hristos tot sufletul a intrat într-o oarecare cercetare după cuvântul Domnului care a spus: voi toţi vă veţi sminti din pricina Mea. Cu privire la acestea, Simeon vorbeşte astfel despre Sfânta Fecioară Măria: când vei sta în picioare înaintea crucii şi vei vedea patima Fiului tău şi vei auzi glasul Fiului tău spunând: Eli, eli lima sabakhtani* [Dumnezeule, Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit?], şi Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu!. Şi din nou atunci când spune: Mi-e sete, şi I s-a dat oţet şi după ce a luat oţetul, Iisus a spus: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-şi capul şi-a dat duhul, şi tu auzi şi vezi şi alte fapte şi cuvinte îngrozitoare de acest fel. După vestirea lui Gavriil, după naşterea negrăită de care tu însuşi eşti conştientă, după vederea minunilor slăvite, va fi în sufletul tău o spaimă mare căci s-a cuvenit ca Domnul milostiv a toate să guste moartea şi acest lucru va fi de folos lumii întregi şi va îndrepta lumea întreagă prin sângele Său. De aceea, vorbesc sufletului tău care e mai conştient decât toate, când te va atinge încercarea Domnului, care e sabia de cercetare a gândurilor multora. El învaţă prin aceasta spaima şi îndoiala care îi vor copleşi pe Apostoli în clipa răstignirii Domnului, şi care a atins ca un fulger şi inima neprihănitei Marii. De îndată însă, într-o clipă, urmează tămăduirea şi mângâierea din partea Domnului, care va întări inima lor prin mângâierea Sa ca să se arate tăria Sa.

Acest lucru îl învaţă cuvântul ca să se arate gândurile multora. Căci atunci când s-a împlinit patima Sa pe cruce, a avut loc taina mântuirii noastre. Din această pricină s-au descoperit gândurile multora, cele pe care fiecare dintre oameni le-a avut cu privire la Hristos, fie iubire şi credinţă, fie rătăcire şi ură. Căci unii îşi băteau joc pe faţă şi se bucurau de răstignirea Sa, dar nu erau încă de la început vrăjmaşi în chip vădit; alţii s-au prefăcut cu făţărnicie a fi prieteni, timpul însă descoperindu-le cugetele şi gândurile lor. Alţii au suferit, au plâns şi L-au mărturisit pe Dumnezeu pe cruce, cum a făcut-o tâlharul, ca să se descopere gândurile multora, iar mulţi dintre cei ce s-au smintit au fost întăriţi prin învierea Mântuitorului, şi au crezut şi au strălucit prin harul lui Hristos.

53. Cât despre noi, să ne întoarcem la primul nostru cuvânt, după aducerea şi primirea de către Simeon şi cuvintele prorocirilor şi preamărirea Anei, şi după ce au săvârşit toate s-au întors in Galileea, în cetatea lor Nacaret, după cum spune Evanghelistul Luca. Atunci, după Evanghelistul Matei, îngerul Domnului s-a arătat lui Josif şi a poruncit fuga în Egipt. Atunci copilul nou-născut însuşi, Dumnezeu Cel mai înainte de toţi vecii, a rânduit toate. Şi S-a supus El însuşi împreună cu mama Sa şi cu Iosif pentru a fugi în Egipt. După aceasta, cum s-a scris mai sus, a avut loc omorârea nou-născuţilor de către nelegiuitul Irod. Or, după aceea, marele Ioan, Inainte-mergătorul Mântuitorului, care, înainte de a ieşi la lumina zilei, fiind încă în sânul maicii sale, a văzut Lumina cea adevărată şi a săltat de bucurie, făcându-se astfel vestitor înainte de a avea glas, şi martor al Cuvântului înainte de a ajunge la cuvânt, acesta a avut atunci o dorinţă. A dorit să guste moartea şi să dobândească împreună cu ceilalţi nou-născuţi cununa muceniciei, căci prin familia şi naşterea sa şi el era din Betleem şi din împrejurimi şi, deşi naşterea sa avusese loc cu şase luni înainte, porunca nelegiuită a tiranului poruncea uciderea tuturor nou-născuţilor de doi ani şi mai în jos, care se găseau în Betleem şi în împrejurimile lui, pentru ca cel căutat să nu poată scăpa nicăieri. însă Dumnezeu a fost ocrotitorul marelui înainte -mergător şi Botezător, Dumnezeul şi Domnul pe care II căutau să-L omoare; şi a fugit sub călăuzirea providenţei în Egipt. El este Cel care -a păzit şi pe Inainte-mergătorul Său, ca să nu fie ucis împreună cu nou-născuţii, ci, la vremea vârstei împlinite, să fie martorul Său, Inainte-mergătorul Său la cei ce locuiau în iad spre a le vesti izbăvirea. El, Care a venit din milostivire pentru noi în lume, a scăpat- o pe Elisabeta şi pe fiul său din mâinile ucigaşilor lor, căci ea a scăpat cu fiul ei în pustie şi i-a spus muntelui: Munte al lui Dumnezeu, primeşte mama împreună cu copilul! şi muntele i-a primit şi i-a ascuns la porunca Domnului. Acolo l-a lăsat Elisabeta pe fiul său, Ioan, şi a murit. Şi începând de aici, aşa cum zămislirea şi naşterea Soarelui dreptăţii şi a Mirelui Bisericii e negrăită şi de nerostit, tot aşa şi cele ale însoţitorului soarelui numit sfeşnicul luminii şi glasul celui ce strigă in pustie şi prietenul Mirelui e negrăită şi creşterea şi sălaşul său, şi cum şi-a primit hrana şi toată viaţa sa în pustie până în ziua arătării sale lui Israel. Insă ucigaşii nelegiuiţi ai celor nou-născuţi, cum n-au ajuns să pună mâna pe Elisabeta şi pe Ioan fiul ei, s-au întors şi şi-au revărsat furia împotriva lui Zaharia, tatăl lui Ioan, şi, la porunca ticălosului Irod, în timp ce acesta slujea în Templu în faţa altarului aducând lui Dumnezeu cele rânduite, l-au ucis pe fericitul chiar în acest loc, şi astfel acesta şi-a sfârşit viaţa şi soarta sa.

54. Însă, când tânărul Prunc şi împărat a toate a fugit în Egipt, El a alungat demonii Egiptului şi a nimicit pe toţi înşelătorii, căci şi unii şi alţii erau păgâni, robi ai demonilor mai mult decât toţi păgânii: magii născocitori ai tuturor relelor şi egiptenii, căci egiptenii erau mai mult decât toţi ceilalţi slujitori sârguitori ai idolilor şi ai târâtoarelor urâte şi ai ierburilor pământului. Ei aduceau jertfe vacii şi o cinsteau drept Dumnezeu, numind-o Apis, şi făceau din ţap Dumnezeu, şi aduceau jertfe pisicilor şi şobolanilor, şi luau drept Dumnezeu crocodilul, fiara râului Nil, dar se închinau până şi usturoiului şi cepei şi altor târâtoare şi pomilor sau ierburilor rele şi înfricoşătoare. Magii însă slujeau demonilor ocrotitori ai văzduhului şi îi chemau, şi observau stelele şi le aduceau jertfe, şi născoceau preziceri şi farmece. Pe aceste două neamuri rătăcite amarnic, El le-a izbăvit de îndată din marea lor rătăcire prin venirea Sa în lume, pentru ca vrăjmaşul să vadă şi inima să nu mai fie în robia celorlalţi, căci în vremea naşterii Sale i-a chemat pe magii Persiei şi orice amăgire a demonilor păzitori ai văzduhului şi orice rătăcire a astrologiei şi farmecelor a fost nimicită. Apoi a coborât în Egipt El însuşi, ca om, la puţină vreme împreună cu Maica Sa cea fără de prihană, şi a nimicit toată necurăţia egiptenilor, şi a alungat şerpii şi scorpionii Egiptului, şi a risipit ceaţa pierzaniei. Insă Maica Domnului, Izvorul Vieţii, şi-a văzut compatrioţii, locuitori ai Iudeii, drept duşmani şi prigonitori, iar pe duşmanii şi străinii egipteni i-a găsit prieteni. Ea s-a depărtat de Iudeea şi a locuit în Egipt. Atunci egiptenii au văzut ceea ce le fusese spus dinainte de Prorocul Ieremia, un Dumnezeu întrupat şi pe Maica Sa, Fecioară fără de prihană. Şi Domnul Iisus Hristos şi Maica Sa preasfântă au locuit în Egipt, după cum ştim de la Părinţi, vreme de doi ani. După care, ticălosul Irod a murit de o boală înfricoşătoare, şi din nou îngerul Domnului i s-a arătat lui losif în Egipt şi i-a spus: Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul pruncului! Şi el, sculându-se, a luat pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel, şi a primit poruncă printr-o altă vedenie, şi, venind, a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Prorocul că Nazarinean se va chema*, şi o altă prorocie, că din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Astfel, pogorârea în Egipt şi întoarcerea din Egipt şi aşezarea în Nazaret s-au făcut prin arătarea şi cuvântul îngerului, după cum ne învaţă Evanghelistul Matei.

55. Şi dacă zice cineva că Evanghelistul Luca nu vorbeşte despre vederea îngerului şi aşezarea la Nazaret, ci spune că, după aducerea la Templu, totul s-a săvârşit după Lege, şi că s-au întors în Galileea în pământul Nazaretului, nu este totuşi în aceste cuvinte nici o nepotrivire între fericiţii Evanghelişti. Luca povesteşte faptele dinaintea pogorârii în Egipt, fiindcă pentru istoria sa s-a ocupat mai cu seamă de urcarea spre Betleemul Iudeii. Când s-a împlinit aceasta, a avut loc naşterea Domnului cea mai adâncă decât firile. Şi ei au rămas la Betleem până când s-au împlinit patruzeci de zile, după care L- au dus pe pruncul Iisus la Ierusalim pentru curăţirea Domnului, după rânduiala Legii, iar bătrânul Simeon L-a primit în braţele sale. Când toate s-au desfăşurat în acest chip după providenţa şi rânduiala Domnului Cel adus pe lume de Fecioara pentru milostivirea oamenilor, ei s-au întors acasă în oraşul Nazaret, unde se găseau de la început. Aici s-a împlinit sorocul celor doi ani, cum ştim de la Părinţi, după care îngerul Domnului i s-a arătat lui losif îndemnându- să fugă în Egipt, atunci când Irod, sfârşind cu tulburările iscate împotriva sa, a vrut să caute să omoare pe Pruncul împărat. După care au rămas în Egipt vreme de doi ani şi, murind ticălosul Irod, îngerul Domnului i s-a arătat lui losif, poruncindu-i să se întoarcă în pământul lui Israel. Şi, sculându-se, a luat pruncul şi pe mama lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi aurind că domneşte Arhelau în ludeea în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo, şi luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret.

56. O, măreaţă minune a Maicii neprihănite şi fericite! Câte osteneli şi greutăţi a întâlnit de la început şi până la sfârşit, chiar dacă în toate aceste cazuri se amestecau şi mângâierile din partea Domnului. Căci după vestirea lui Gavriil şi negrăita Sa zămislire, au venit îndoielile lui Iosif, după cum spune Evanghelistul: se gândea să o lase în ascuns. Cât de ascuţită şi de plină de mâhnire a fost îndoiala care a întristat sfânt sufletul ei, dar îndoielile au fost risipite de arătarea îngerului, care -a făcut să înţeleagă că zămislirea era de la Duhul Sfânt şi că naşterea sa era mântuirea lumii întregi. Timpul fericitei sale naşteri a sosit şi de îndată porunca împăratului i-a silit să urce în Bedeemul Iudeii. Au plecat din Nazaret în Galileea şi au urcat în ludeea cu multă osteneală şi strâmtorare. Şi când au sosit la Bedeem, s-au împlinit zilele naşterii ei, şi L-a adus pe lume pe Fiul său, Domnul a toate, şi L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat în iesle, căci nu era pentru ei loc de găzduire, ci şederea lor a fost în sărăcie şi strâmtorare. Dar din nou necazurile lor s-au amestecat cu mângâieri: vestirile îngerilor şi preamăririle, alergarea păstorilor şi căutarea naşterii Pruncului; şi vestirea către toţi de îndată ce au auzit despre Prunc de la îngeri, şi au auzit şi s-au minunat, şi închinarea lor pe care au dus-o lui Dumnezeu. De îndată a avut loc şi sosirea magilor călăuziţi de stea şi închinarea lor Pruncului, împăratului a toate, împreună cu Maica Sa preasfântă şi aducerea darurilor preţioase. După aceasta a avut loc urcarea la Ierusalim şi aducerea la Templu a Copilului celui mai adânc decât orice cunoştinţă, şi primirea de către Simeon şi binecuvântarea şi prorocia acestuia.

57. Având loc aceste mângâieri, timpul a trecut iar Irod cel smintit şi ticălos s-a sculat, şi de aici fuga în Egipt a Maicii sfinte cu Fiul său dorit, împăratul a toate, şi din nou necazuri, sărăcie, strâmtorare şi frică, căci Irod căuta sufletul Copilului prin care viază tot ce i viu, Care venise să caute oaia cea pierdută şi drahma purtând chipul împăratului. Atunci a fugit în Egipt Cel ce odinioară a izbăvit pe poporul lui Israel ce fugea din Egipt şi l-a călăuzit prin mare trecând cu piciorul ca pe uscat. Pe acest popor al lui Israel l-a izbăvit şi mai apoi de multe rele, iar acum el îl urmărea şi căuta sufletul Său. Domnul şi împăratul tuturor celor văzute şi nevăzute a plecat şi S-a surghiunit în pământ străin, rătăcind din loc în loc împreună cu Maica Sa binecuvântată. Toate aceste osteneli şi necazuri ce ţin de firea femeiască au fost ale celei ce a purtat în braţele sale ca Nou- născut al ei pe Dumnezeul Cel mai înainte de veci. Şi toate acestea erau vestirea şi semnul izbăvirii şi răbdării Sfintei Fecioare, vestind viaţa sa dintâi şi creşterea ei în înţelepciune şi în sfinţenia neprihănită a fecioriei sale.

58. Însă, atunci când Maica lui Dumnezeu s-a întors din Egipt împreună cu Iosif şi cu Fiul său preaiubit, au ajuns din nou cu osteneală în pământul făgăduinţei. Binecuvântata Maică a găsit pe tiranul ce voia să piardă pe Pruncul ei sfânt răsturnat după cuviinţă şi dreptate în cele mai rele dintre rele. Mai întâi el ucisese cu moarte grozavă pe femeia sa şi copiii săi şi toată casa sa, după care a fost el însuşi omorât cu o moarte cumplită, în care şi-a dat astfel sufletul său ticălos. Iar împărăţia sa a fost împărţită în patru. Şi cum Arhelau, unul dintre fiii săi, i-a luat locul, pentru că Irod nu reuşise să omoare pe toată lumea, Iosif a primit atunci porunca îngerului, a venit şi s-a aşezat în cetatea Nazaretului, şi nu s-a mai dus în ludeea, pentru că îngerul îl înştiinţase. Tot din această pricină au fugit şi în Egipt. El nu-i spune lui Iosif să urce în ludeea, ci îi spune: Scoală- te, ia pruncul şi pe mama sa şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau stţfletulpruncului! Dar şi acest lucru este cercetat de cei care cercetează cum anume domnea Arhelau şi Pilat era guvernator în ludeea. Dar trebuie observat faptul că în vremea întrupării lui Hristos şi puţin timp înainte, împărăţia iudeilor şi arhieria fuseseră desfiinţate de către romani, după cuvântul Prorocului care spune:Când au lipsit căpeteniile lui Iuda atunci a venit nădejdea neamurilor [păgâne]. De aceea Aristobul era arhiereu şi rege, şi el avea un frate mai tânăr numit Hircan, care a fost duşmanul fratelui său Aristobul şi s-a războit împotriva lui, iscând mari tulburări. El a fost trimis la Roma ca prizonier de către Pompei, general roman, şi a primit porunca ca arhiereii din Iemsalim să ducă dările la Roma? După putin timp, Irod, printr-un serviciu dublu făcut împăratului, pentru colaborarea sa militară şi pentru marile daruri făcute, a fost aşezat de împăratul August ca rege al Iudeii: el avea numele de rege, dar în realitate era rob, căci nu-şi putea exercita voia sa liberă nici asupra propriilor săi copii fără porunca împăratului, şi nu avea putere asupra lor. Or, după moartea lui Irod, robia iudeilor sub romani a sporit şi mai mult, şi încă pe când trăia Irod a venit porunca lui August de a se face un recensământ al întregii împărăţii. întreaga Iudee a fost înregistrată ca un rob, numindu-i-se apoi un guvernator roman, după cum spune Evanghelistul: această înscriere a fost cea dintâi pe când Quirinius ocârmuia Siria, şi începând de atunci căpeteniile şi judecătorii, soldaţii şi păzitorii ţării au fost toţi romani, ca să nu li se mai îngăduie iudeilor să facă răzmeriţe, căci toată puterea şi stăpânirea aparţineau acum romanilor. Şi titlul de rege al Iudeii era dat de către împărat cui îi plăcea lui, dar cel care era aşezat rege nu avea putere proprie, fiind întru toate supus împăratului. De aceea, este limpede că sub domnia lui Arhelau, conducătorul era Pilat, şi din nou, atunci când fiul celuilalt Irod-a predat iudeilor pe Domnul nostru Iisus Hristos să fie răstignit, Pilat era conducătorul, iar Irod tetrarhul se găsea la Iemsalim ca oaspete în treacăt, şi acest lucru este cunoscut de toţi, cum că puterea şi autoritatea împăratului era cea a căpeteniilor romane. Dar să ne întoarcem la mersul istoriei noastre..

59. Sfânta Evanghelie spune deci: Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, şi era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra hui. Aceste cuvinte nu vorbesc despre Dumnezeire, căci cum ar putea fi nedesăvârşit şi neîntărit încă de la început Cel ce e desăvârşit şi mai desăvârşit decât orice desăvârşire şi mai întărit decât cei întăriţi şi plin de toate bunătăţile, dar Evanghelistul vorbeşte despre statura firii sale omeneşti, de creşterea şi de întărirea ei. Şi celelalte cuvinte ce urmează spun acelaşi lucru: creştea în înţelepciune şi în har, deoarece creşterea în înţelepciune şi în har nu este a Dumnezeirii pentru că aceasta era de la început deplină şi nelipsită de nimic, ci trebuie luată omeneşte, în înţelesul că firea sa omenească era întărită tot mai mult şi copleşită de Duhul Sfânt care locuia în ea, căci încă de la bun început harul se sălăşluise în ea în cel mai înalt grad, căci în unirea celor două firi s-a sălăşluit în El trupeşte plinătatea Dumnezeirii, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. Dar chiar şi acest cuvânt: creştea şi se întărea în înţelepciune şi în har învaţă, că încă de la început sălăşluirea unită în El a Dumnezeirii şi umanităţii, deplinătatea harului şi înţelepciunii se arăta şi strălucea tot mai mult o dată cu creşterea staturii şi a trupului; El nu primea în chip nou un har şi o înţelepciune prisositoare, ci plinătatea harului şi a înţelepciunii se arăta în El prin faptele Sale slăvite, şi acest lucru se arăta limpede, după spune Apostolul: El însuşi este înainte de toate, şi toate prin El sunt aşezate, căci în El a binevoit Dumnezeu să sălaşluiască toată plinirea, şi toate s-au făcut prin El şi pentru El. Insă nu se cuvenea ca arătarea înţelepciunii Sale să se facă fără vârstă, ci, după cum rânduiala firii noastre este să aştepte plinătatea minţii până la doisprezece ani, aşa a socotit să aştepte şi El până în cel de al doisprezecelea an al vârstei Sale trupeşti.

60. Şi la această sărbătoare în care, după mai multă vreme, din pizmă iudeii au vrut să-L prindă şi să-L dea patimii, la acest praznic, când a fost de doisprezece ani ai vârstei Sale omeneşti, părinţii Săi s-au suit la Ierusalim după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Săi nu ştiau. Nici Maica Sa, care era cu adevărat părintele Său, nici Iosif numit părinte numai cu numele, nu ştiau nimic. Iată de ce El a rămas în urma lor ca să nu fie împiedecat de ei să rămână acolo, şi pentru ca să nu fie neascultător. Or, rămânând El în Iemsalim, S-a dus la Templu şi S-a aşezat printre învăţători, şi i-a călăuzit şi i-a învăţat pe învăţători şi pe preoţi, nu cu putere, nici cu mfumurare, El fiind singurul izvor al întregii înţelepciuni şi ştiinţe, şi Cel ce dă tuturor cuvântul şi înţelepciunea. Dar făcând astfel, ştia El însuşi mărimea vârstei şi cinstirii Sale, şi de aceea a lăsat altuia rangul. De aceea a lăsat locul preoţilor şi învăţătorilor pentru a călăuzi şi învăţa, iar El însuşi îi întreba cu înţelegere şi asculta cu ştiinţă şi răspundea cu discernământ. De aceea, toţi erau uimiţi de cugetarea şi înţelepciunea Sa, căci era cu adevărat minunat. Insă Preasfânta Maică împreună cu Iosif, cău-tându-L printre rude şi printre cunoscuţi, şi negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim. Iar după trei zile L-au aflat în Templu zacând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care-L auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi văzându-L rămaseră uimiţi, iar Mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl tău şi eu te-am căutat îngrijoraţi. Insă Domnul Cel milostiv şi blând a făcut-o pe fericita Sa Maică să înţeleagă adevărul, şi a făcut cunoscut cine este adevăratul Său Tată, şi le-a spus aceasta ca ei să nu-L vadă doar ca un om, ci ca un Dumnezeu întrupat, iar casa Tatălui, care este Templul, este şi a Lui, după cum tot ceea ce este a Tatălui este şi a Fiului, de aceea a trebuit să-i supere pe cei ce nu ştiau toate acestea şi nu puteau aştepta înţelegerea desăvârşită a adevărului. De aceea le-a spus: De ce Mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Acum pentru întâia dată a vorbit în chip limpede cu o dumnezeiască eleganţă de Tatăl Său adevărat, ca ei să înţeleagă Dumnezeirea Sa şi să ştie că dacă Dumnezeu este Tatăl Său, trebuie ca Fiul să fie de aceeaşi fire cu Tatăl, căci una este firea Tatălui şi a Fiului, după cum se spune într-un alt loc: cel ce Mă vede pe Mine vede pe Tatăl Meu. Şi mai spune ucenicilor Săi: Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum II cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut ”, ca şi cum le-ar fi spus: Dacă Mă vedeţi pe Mine, vedeţi şi pe Tată. Aceasta a fost cea dintâi învăţătură şi întâia învăţătură dumnezeiesc de frumoasă a înţelepciunii şi puterii din partea copilului Iisus, Care i-a uimit pe Mama Sa, pe Iosif şi pe toţi cei ce erau de faţă, deşi aceştia nu puteau înţelege în adânc puterea cuvintelor Lui. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Şi iar Mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte, după cum spune Sfântul Evanghelist. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

61. Şi tot acest răstimp, de acum şi până la botez, El -a petrecut astfel fără a lăsa să se vadă nimic din puterea Sa minunată; întrucât cartea ce se numeşte „Copilăria lui Hristos” nu trebuie primită, fiindcă este în afara canonului Bisericii şi potrivnică spuselor Sfinţilor Evanghelişti, şi combate adevărul, fiind scrisă de un oarecare povestitor închipuit. Or, adevărul propovăduirii Evangheliei -a rezumat pe scurt Evanghelistul Luca spunând că Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, după cum aţi aflat din tâlcuirea acestui cuvânt. Şi era cu adevărat plin de toată înţelepciunea şi harul, izvorul înţelepciunii şi al harului, dorit de toţi oamenii înţelepţi şi chibzuiţi, fiindcă era şi frumos la chipul trupulri, împodobit cu frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor, cum spune Prorocul, minunat în proporţii şi elegant prin măsura staturii, înalt şi zvelt după cum se cuvine, blând şi senin în cuvânt. Şi întreaga Sa viaţă era plină de har şi de Duhul Sfânt, şi, ca să fiu scurt, ca şi în toate celelalte virtuţi, tot astfel şi prin cuvânt şi prin statură omenească era modelul şi definiţia oricărei bune podoabe, iar pacea şi bunătatea Sa erau nepătrunse şi nerostite între toate.

62. Briciul nu s-a atins de capul Său, nu s-a folosit de nici o slujire omenească în afară de sfânta şi preabinecuvântata Sa Maică, şi n-a dat altă învăţătură până la botezul Său. Dar, în fapt, prin purtarea Sa, prin întreaga Sa viaţă şi prin chipul Său, era o pildă şi o învăţătură a virtuţii, căci ceea ce mai apoi, la sfârşit, învăţa în cuvinte şi prin botez ucenicilor Săi şi poporului, pe toate acestea El le săvârşise întru totul din copilărie şi până la moarte, şi mai apoi i-a învăţat şi pe alţii. Şi când spun: le-a săvârşit, spun după rânduiala, firea şi statura omenească, căci ca Dumnezeu nu i se poate atribui o astfel de săvârşire, ci e mai degrabă înălţat din veac şi până în veac, după cum spune Prorocul David: din veac şi până în veac eşti Tu. Dar, după firea omenească şi ipostasul îmbrăcat cu trup din Fecioara Măria, El a săvârşit toate faptele plăcute şi toate poruncile Legii date prin gura lui Moise, pe care nimeni altul nu le-a putut săvârşi întru totul şi neabătut, decât numai Iisus Cel Unul întrupat pentru mântuirea noastră, adică iubirea de Dumnezeu şi de oameni, mila, bunătatea şi blândeţea, pacea, smerenia şi răbdarea, respectul şi ascultarea de părinţi, postul, rugăciunea şi toată fapta bună. Toate acestea Cel Milostiv le învaţă mai întâi oamenilor în fapte şi apoi în cuvânt. începând de atunci, Sfânta Maică s-a făcut ucenica blândului său Fiu, adevărată Mamă a înţelepciunii şi fiică a înţelepciunii, căci nu-L mai vedea în chip omenesc sau doar ca un om, ci Ii slujea cu evlavie ca unui Dumnezeu şi primea cuvintele Sale ca pe cuvintele lui Dumnezeu. De aceea, ea nu uita nimic din cuvintele şi faptele Sale, după cum spune Evanghelistul că mama Sa păstra aceste cuvinte în inima sa, şi aştepta sorocul arătării lor vădite. Pe de o parte, ea avea cuvintele şi faptele sale în rânduiala şi legea mântuirii ei, iar, pe de altă parte, ca pildă şi vestire a tainelor şi minunilor negrăite ce aveau să vină. Dar tot ceea ce urmează şi cele pe care Evanghelistul le-a trecut sub tăcere le vom trece sub tăcere şi noi, şi aşa cum însuşi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră n-a descoperit nici un semn şi nici o putere a Dumnezeirii Sale până ce n-a ajuns cu totul la statura omenească, şi a venit ceasul providenţei şi descoperirii Sale, acela de a arăta minunile şi Patima făcătoare de viaţă, pe care El însuşi, Cel cu totul unic, le-a primit de la o singură pricină. Căci minunile ce chezăşuiesc învăţătura Sa, şi învăţătura Sa ce vesteşte minunile, adunau amândouă mulţimi nenumărate ce se strângeau să vadă minunile şi să audă învăţătura Sa. Din această pricină, s-a iscat pizma arhiereilor şi fariseilor, şi de aceea I s-au făcut duşmani, şi L-au predat Patimii, şi aşa s-au săvârşit toate tainele.

Sursa: SfântulMaxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului, diac. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu – 1998

L. S.
  • L. S.

Lasă un răspuns