„Minunile Maicii Domnului”

Minunile Maicii Domnului la adormirea ei

Minunea 52 – Certarea și miluirea iudeilor necredincioşi la Adormirea Maicii Domnului

În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica Sa cea cu totul Preasfântă, la viaţa cea cerească şi preafericită, ca să împărăţească cu Dânsul veşnic după cum i se cuvenea, a poruncit ca să se adune Apostolii – din toată lumea de pe unde erau risipiţi, propovăduind cuvântul cel de mântuire – în satul Ghetsimani, unde era Preasfânta, ca s-o înmormânteze. Atunci dar, cu Dumnezeiasca voie şi chemare, i-au răpit norii şi s-au aflat toţi într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei care, văzându-i pe dânşii, s-a bucurat foarte. Şi a spus lor cum că s-a apropiat vremea ca să se ducă, să se veselească cu Fiul ei şi Stăpânul. Şi, după ce a grăit câte a avut de grăit, sfătuindu-i şi învăţându-i, i-a mângâiat, după cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, aşezându-se cu trupul ei cel preaslăvit şi cu totul preacinstit pe patul de moarte, i-a binecuvântat pe dânşii şi şi-a dat preasfântul ei suflet în mâinile cele preacurate ale veşnicului Dumnezeu. Atunci, după porunca ei, Apostolii au luat acel preasfânt pat şi, mergând cu bună rânduială şi evlavie, cântau într-un glas cântarea cea de ieşire. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau pe Doamna şi Împărăteasa lor, şi cântau nevăzut, şi o lăudau minunat cu glasuri preadulci, care se auzeau în văzduh.

Iar iudeii cei zavistnici şi necredincioşi, arătând ca întotdeauna urâciunea pe care au avut-o către Domnul şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor să-l arunce la pământ şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc. Dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii aceia căci, când s-au apropiat, au orbit cu toţii, iar unul dintre dânşii, mai obraznic, a îndrăznit cu neruşinare, nepriceputul, de a apucat acel sfinţit pat, vrând să-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însă sfinţii îngeri nau suferit ca să se facă o ocară ca aceasta cortului celui împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi obrăznicia lui, tăindu-i nevăzut mâinile, care au rămas spânzurate de pat, în privirea preaînfricoşată şi jalnică a tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit
aceasta, plângea tânguindu-se cu amar.

Petru, ca un următor al învăţătorului său, s-a milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia şi, apropiindu-se, i-a zis lui: „Crede cu toată inima ta, că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu, Care S-a născut dintr-însa fără de sămânţă, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale”. Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: „Cred, Doamna mea, şi mărturisesc căci cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut pe Stăpânul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui”. Atunci, sfinţitul Petru l-a apropiat la mâinile cele tăiate şi, punându-le pe dânsele la locurile lor, s-au lipit mai presus de fire, după cum şi mai înainte cu minune au fost tăiate şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Stăpână.

Iar ceilalţi care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, deşi erau aspri şi vârtoşi la inimă, însă ca să-şi ia vederile au mărturisit cu lacrimi păcatul lor, şi au crezut în Domnul. După care Petru a zis lor: Apropiaţi-vă şi voi cu ochii voştri de haina ei, şi ca o Maică a milei se va milostivi ca să vă vînd.

După ce au făcut aşa, şi ei de asemenea au văzut. Şi cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu, mulţumirea către Fecioară? Toţi o lăudau, până ce au ajuns în Ghetsimani şi, îngropând trupul cel preacurat, au rămas acolo trei zile auzind laudele îngereşti. Până ce s-a luat trupul său şi s-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a drepta Fiului Ei şi Mântuitorului nostru.

Şi, să nu i se pară cuiva de mirare, cum că trupul acela primitor de Dumnezeu a murit şi a fost pus în mormânt, căci dacă Fiul ei a primit a se îngropa, cum să nu pătimească asemenea şi Preasfânta lui Maică? Cu cuviinţă era dar să intre şi ea în mormânt, şi de acolo să se ducă în Rai, pentru ca să credem şi noi cum că din pământ avem să ne sculăm când va veni Domnul. Dar pe când noi intrăm în mormânt spre dezlegarea trupului şi spre stricăciune, pentru ca să se dezrădăcineze păcatul din el, trupul cel preacurat şi Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zămislire sfinţit de Duhul Sfânt, nimic n-a pătimit în mormânt, ci îndată s-a ridicat de Fiul ei la ceruri şi împărăţeşte cu Dânsul veşnic, în slava aceea negrăită şi netâlcuită veselie de care, o! de ne-am învrednici şi noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugăciuni. Amin (1, Minunile Maicii Domnului, Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

L. S.
  • L. S.

Lasă un răspuns