Viața Maicii Domnului VIII / Sfântul Maxim Mărturisitorul

Photo by Laura


Patima

            73. Şi când a venit vremea Patimii făcătoare-de-viaţă, când Domnul milostiv şi blând era întrebat de căpeteniile preoţilor şi de dregători, bătut şi răstignit, Preacurata Maică nu numai că nu s-a despărţit de El, dar şi pătimea împreună cu El, şi voi spune, chiar dacă cuvântul este îndrăzneţ, că suferea mai mult decât El, şi lua asupra ei durerile inimii, căci El era Dumnezeu şi Domn a toate, şi se preda pe El însuşi de bună voie în trup. Ea însă era în neputinţă omenească şi fe-meiască, şi plină de o asemenea iubire faţă de Fiul ei iubit şi dorit; şi cum va putea cineva rosti belşugul întristărilor şi lacrimilor ei când a văzut pătimirea Celui Nepătimitor şi o pătimire omenească de acest fel? Căci, întrucât se săvârşiseră lucrările dumnezeieşti frumoase ale lui Hristos, nenumăratele Sale minuni şi dumnezeieştile Sale învăţături şi povăţuiri în viaţa Sa pământească, şi nu mai lipsea nimic decât numai desăvârşirea providenţei: răstignirea, îngroparea şi învierea, aici se văd suferinţele şi durerile Sfintei Fecioare, mai înalte decât cuvântul şi decât cugetul, şi în ce măsură se deosebea de toţi ceilalţi. Căci sorocul Patimii a sosit atunci ca o flacără ce mistuie materia, şi i-a ars pe toţi ceilalţi, pentru că ei L-au părăsit şi au fugit, dar a cruţat-o ca pe aur pe Maica Preacurată şi Preafericită, şi a descoperit-o încă şi mai sfântă şi încercată; căci aşa cum Fiul ei milostiv şi Dumnezeu a arătat-o în clipa naşterii Maică şi Fecioară, tot aşa şi în vremea Patimii Sale a păstrat-o nepătimitoare, şi a arătat-o în compătimire ca având compătimirea prin fire şi, încă şi mai mult, prin firea iubirii pe care o avea pentru El fericita Maică, dar fiind şi nepătimitoare din pricina harului dumnezeiesc de care era plin sufletul Său şi a stăpânirii Sale pe care a descoperit-o Maicii Sale.


            74. Dar să începem cuvântul, căci am spus că ea era nedespărţită mereu de Domnul şi împăratul Fiul ei, şi aşa cum Domnul avea sub cârmuirea Sa pe cei doisprezece Apostoli, şi mai apoi pe cei şaptezeci, tot aşa sfânta Maică avea sub ea pe celelalte femei care o însoţeau, după cum spune Sfânta Evanghelie. Şi erau acolo multe femei, care urmaseră din Galileea pe Jisus, slujindu-L. Sfânta Născătoare de Dumnezeu era călăuzitoarea şi povăţuitoarea lor. Şi atunci când se desfăşura ospăţul, taina cea mare, ea s-a jertfit pe sine însăşi ca arhiereul şi a fost jertfită, a adus şi a fost adusă. Atunci Domnul Iisus, stând în fruntea celor doisprezece Apostoli şi a celor pe care i-a vrut, le-a predat tainele înalte şi semnele Paştilor dumnezeieşti, le-a dat în dar Trupul Său şi Sângele Său scump prin Pâine şi Băutură, şi le-a descoperit într-o smerenie ultimă slava mai presus de cunoştinţă, şi i-a învăţat Patima şi învierea Sa, i-a mângâiat şi i-a întărit pe ucenicii Săi şi ne-a descoperit tuturor Pastele cel adevărat, îndemnându-ne să-l primim cu mărturisire şi smerenie. Astfel, fiind El la masă în mijlocul ucenicilor, hrănind cu hrana cea nestricăcioasă sufletele şi trupurile lor, şi spălând cu mâna Sa picioarele lor, pentru a-i învăţa smerenia şi a-i întări să alerge în calea vieţii, şi făcându-i frumoşi cu adevărat după cum este scris: Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea!


            75 .Domnul a încredinţat Maicii Sale neliniştile şi descurajarea femeilor care-L însoţeau, ca ele să o cinstească şi să o preamărească, şi ea să le mângâie şi să fie pentru ele înlocuitorul ostenelilor şi slujirii lor. Atunci însă, răul comesean s-a făcut vânzător, iar ucenicul viclean s-a făcut hoţul învăţătorului milostiv, şi picioarele spălate de mâna cea nestricăcioasă au alergat la iudei pentru a-L vinde pe Cel fără de preţ. Ce a rostit cugetul de fiară al lăcomiei? Ce-mi veţi da mie şi eu vi-L voi da vouă?, a spus Iscarioteanul căpeteniilor nelegiute ale preoţilor, iar ei i-au numărat treizeci de arginţi, şi de atunci căuta vreme potrivită ca să-L dea în mâinile lor. Astfel a făcut ucenicul mincinos şi viclean, dar învăţătorul milostiv şi împăratul a toate, după cuvântul lui David, S-a predat şi nu a plecat, adică n-a fugit, nici nu S-a ascuns undeva, ci S-a lăsat dus ca o oaie spre junghierea. Nu S-a împotrivit, nici nu a strigat, ci a mers dorind patima. S-a dus spre căpetenia preoţilor nevrednici iar de acolo a fost predat lui Pilat. L- au făcut să îndure tot felul de chinuri, dar El ca o oaie fără glas înaintea celor ce o tund aşa nu şi-a deschis gura Sa. Intru smerenia Lui faptele Sale drepte s-au descoperit şi neamul Său cine îl va spune? Atunci Pilat a poruncit să fie răstignit. Această judecată a fost adusă la ştirea Maicii fără prihană. înţelegeţi aici nepătrunsul sfinţeniei şi fecioriei sale, dar şi cel al iubirii sale pentru Fiul său şi deplina măsură a suferinţei sale, căci dintre toţi ceilalţi ucenici şi femei şi prieteni şi cunoştinţe care II urmaseră în suferinţă, unii L-au părăsit şi au fugit în clipa în care a fost prins, alţii s-au despărţit de El, după cum stă scris: şi toţi cunoscuţii Lui şi femeile care-L însoţiseră din Galileea, stăteau departe, alţii L-au însoţit până la o vreme, după care s-au lepădat de El cu jurământ, ca apoi să plângă cu amar. Insă slăvită şi binecuvântata şi adevărata Sa Maică şi imitatoare neînduplecată, care-şi făcuse vrednică de crezare şi îşi întărise sinea sa nu numai prin fire, ci şi prin asemănarea bunăvoirilor sale, a arătat măreţia puterii şi înţelepciunii ei, şi a acoperit toată înţelepciunea şi puterea nu numai a bărbaţilor şi femeilor ce erau de faţă, ci şi a bărbaţilor şi femeilor din toată firea, din trecut şi din viitor. Aşa cum în toate celelalte î-a biruit pe toţi, tot aşa şi în ceasul acestor evenimente.


            76.   Deşi nu era obişnuită cu zarva poporului, nici cu o asemenea adunătură de hoţi, soldaţi înarmaţi şi căpitani sub arme, singura femeie fecioară umbla însă pretutindeni fără teamă şi nu se despărţea nici măcar o singură clipă de Domnul preadorit şi Fiul său iubit, fiind legată trup şi suflet de El. Astfel, ea I-a urmat Lui încă de la începutul prinderii şi până la isprăvirea Patimii. A văzut totul şi a auzit cuvintele Sale. De aceea, cele mai multe din cuvintele rostite atunci şi din faptele săvârşite înainte şi după răstignire, Fericita şi Prea-binecuvântata le-a povestit Apostolilor şi celorlalţi ucenici. Atunci când Domnul Iisus Hristos s-a aflat înaintea Anei şi a lui Caiafa, fiind interogat de ei, Fecioara Preacurată L-a urmat deopotrivă şi a dorit să intre şi ea împreună cu El, dar străjile lipsite de omenie nu î-au îngăduit. De aceea, din afară, întreba şi cerceta lucrurile de care era învinuit, şi le cerea celor ce intrau şi ieşeau să îi facă cunoscut adevărul. Cerceta pe cei ce erau întristaţi de cele se întâmplau şi pe cei ce se bucurau, căci unii din cei pe care acest lucru îi mâhnea o înştiinţau în ascuns, şi Fericita îi înţelegea astfel pe cei ce se întristau, iar alţii lipsiţi de minte Il ocărau cu cruzime, iar alţi neghiobi, spuneau nu numai în inima lor, dar şi cu glas mare că nu era Dumnezeu, ci vrăjmaş al Legii. Ei au fost necinstiţi în adevăr şi făcuţi necuraţi pentru necredinţa lor. Ei spuneau: veniţi să ucidem acest drept Hristos, căci ne stă în cale*. Prin urmare, ei se foiau astfel şi cugetau cele rele. Dar Fericita, ca o porumbiţă nevinovată şi ca o oiţă paşnică în mijlocul şerpilor şi aspidelor şi al fiarelor sălbatice, a rămas plină de înţelepciune căci o umbrea biruinţa Fiului şi Domnului ei. Cu ochii şi urechile trupului ea vedea şi auzea învinuirile ce se abăteau asupra Lui. Dar cu mintea era înlănţuită de dulcele său Fiu şi de tot ceea ce El suferea. Inima ei era împovărată de faptul că toată lumea se întorcea într-un gând de la El şi se făcea nefolositoare. Cei ce săvârşeau nedreptatea nu cugetau, şi au osîndit la moarte Viaţa a toate.


            77. O pizmă, temei care aduni şi săvârşeşti toatele relele, care ai învăţat în prima răzvrătire omorârea de om şi lepădarea de Dumnezeu, iar în cea de-a doua l-ai convins pe Cain de omorul de frate, iar acum i-ai convins pe iudei să omoare pe Dumnezeu! Veninul răutăţii tale a fost măturat din lume! Atunci împăratul şi Atotputernicul a fost socotit cu cei robiţi, Cel Neatins a fost prins în legături şi din nou Maica Fecioară a rămas împreună cu Fiul şi Domnul Iisus, fiind chinuită şi răstignită împreună cu El în gândul ei. Cât de multe dureri şi suferinţe nu s-au abătut atunci în inima ta pentru Fiul tău, Maică a lui Hristos! Câte lacrimi n-au căzut din ochii tăi când L-ai văzut pe Mântuitorul a toate cu mâinile legate la spate ca un răufăcător, pe slobozitorul celor duşi în robie. Slujitorul i-a dat o palmă, Celui lăudat şi închinat de mii de îngeri. Soldaţi neomenoşi şi nenorociţi îşi băteau joc de El şi II dispreţuiau. Faţa care dă lumina, necredincioşii şi necuraţii o acopereau cu scuipări, şi loveau pe Cel ce pe toate le viază. O, neţinere minte de rău a Sa! O, îndelungă răbdare şi iubire neasemănată de oameni! O, fericită Maică, suferinţa şi răbdarea Sa! L-au îmbrăcat în batjocură cu o hlamidă roşie pe Cel ce a îmbrăcat firea oamenilor cu adevărata Dumnezeire, l-au pus pe cap cunună de spini împăratului a toate, Care dăduse oamenilor stăpânirea tuturor celor văzute, II purtau încoace şi încolo batjocorindu-L pe Cel ce face să meargă bolta cerească. L-au închis în temniţă pe Cel ce zideşte zidurile cu nisipul mării şi adâncurile pământului. Şi pentru toate acestea inima Preacuratei Maici era amarnic frământată de val, căci aşa cum naşterea ei a fost mai presus de fire, aşa şi iubirea şi suferinţa ei erau negrăite şi nerostite.


            78.    A sosit şi ceasul chinului celui mare, şi s-a înălţat crucea pentru a răstigni pe împăratul îngerilor, şi L-au răstignit pe Ziditorul oamenilor şi a toate, pe Stăpânul ce tine cele văzute şi cele nevăzute. Ah! Cum de a suferit aceasta pământul şi nu s-a prăbuşit? Cum a văzut aceasta cerul şi nu s-a ruşinat, când Cel ce şade pe scaunul hemvimilor şi e preamărit de serafimi, şi ale Cărui mâini sunt cerurile cerurilor, a fost spânzurat pe lemn între făcătorii de rele! Cel ce şade împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt a fost răstignit cu josnicie, Cel ce a îmbrăcat lumina ca şi cu o haină a fost ţintuit gol pe cruce, iar pentru veşmântul ţesut de mâinile Sfintei şi Preacuratei Maici ucigaşii au aruncat sorţi. Şi, împărtindu-o, au ţintuit cu piroane mâinile care au zidit toate şi care ţin cerul şi pământul. O, bunătate a împăratului! O, îndelungă răbdare neasemănată! Cine va rosti puterile Domnului şi va face auzite întru totul laudele sale? Atunci, o, Maică a Domnului, în inima ta a pătruns sabia cum ţi-a spus odinioară dreptul Simeon. Atunci au străbătut în inima ta piroanele bătute în mâinile Domnului, suferinţele acestea te stăpâneau chiar mai mult decât pe Fiul tău Cel puternic între toţi, căci El suferea de bunăvoie şi vestise tot ceea ce se va întâmpla cu El, şi dorea toate acestea tot atât de mult pe cât le voia atotputernicia Sa. El trebuia să-şi dea sufletul şi puterea Sa, ca să le primească iarăşi înapoi, cum spune Evanghelia, dar tu sufereai neasemănat, şi nu erai inştiinţată neapărat de taina Patimii, şi mulţimea suferinţelor şi rănilor treceau prin inima ta. Din rănile Sale nestricăcioase coborau picături de sânge, iar din ochii tăi coborau izvoare de lacrimi. Cum ai putut suferi să ( vezi vederea unui lucru atât de îngrozitor, dacă nu te-ar fi întărit harul şi puterea Domnului şi Fiului tău, încredinţându- ţi slava în milostivirea Sa.

           

            79.    Atunci Cel milostiv s-a rugat Tatălui pentru făcătorii de rele, cerând iertarea lor. O, blândeţe a împăratului! Insă, lipsiţi de evlavie, aceştia scrâşneau din dinţi împotriva Lui ca nişte câini, şi s-au predat pizmei şi batjocauri, ocării şi dispreţului. David a numit bine gândurile şi faptele lor, spunând în locul Domnului: Deschis-au asupra mea gura lor, ca un leu de pradă ce răcneşte, m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat, străpuns-au mâinile şi picioarele mele, numărat-au toate oasele mele! Sfânta Evanghelie mărturiseşte de asemenea că trecătorii îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi Templul şi în trei zile il zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuşi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboarâ-Te de pe cruce!* Acest lucru -a însemnat dinainte şi marele David zicând: Ocările celor ce te ocărăsc pe tine au căzut asupra mea! Şi încă: Zdrobit a fost sufletul meu de ocări şi de necaz şi am aşteptat pe cel ce m-ar milui şi nu era, şi pe cei ce m-ar mângâia şi nu i-am aflat! Nu i-am aflat, dar po- vesteşte-ne, prorocule, ce-au făcut ei în schimbul mângâierii. Mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet! Acestea au fost mângâierile lor şi compătimirile lor, acestea au fost răsplătirile lor pentru bunătăţile lor. Dar când Maica Preacurată şi binecuvântată, vedea şi auzea toate acestea, cuvintele celor ce-L ocărau străbăteau prin ea ca nişte săgeţi. Şi piroanele Fiului său o izbeau în inima ca nişte suliţe. Atunci pământul s-a cutremurat şi iadul de jos a fost zdrobit, cerul s-a întunecat, căci lumina luminătorilor s-a ascuns, şi toate făpturile se tânguiau şi puterile cerului cerurilor celor de sus tremurau. Unele din ele se coborau din cer şi cercetau minunea, altele mergeau până la locul căpăţânii uluite de îndrăzneala iudeilor şi lăudând îndelungă răbdarea împăratului, se mâniau împotriva celor ticăloşi şi a slujitorilor lor celor răi,şi pregăteau mânie în adâncuri pentru omorâtorii de Dumnezeu, pentru ca iadul să fie mormântul lor al tuturor, dar puterea şi mila lui Hristos înfrâna dorinţa lor şi stăvilea făpturile văzute şi nevăzute care s-ar fi aruncat într-o clipă asupra lumii. Căci înainte de ele îl chemase pe Moise drept martor al răutăţilor iudeilor, după cum spune: Ia aminte cerule şi voi grăi, şi pământul să asculte cuvintele gurii mele!, şi cele următoare; iar prin Ieremia i-a lovit puternic şi a spus: Cerul se miră de aceasta şi pământul s-a cutremurat!, spune Domnul pentru că au uitat binefacerile sale nenumărate şi în locul binelui au făcut răul.



            80.    Atunci, aşadar, toate făpturile uluite s-au cutremurat, dar Preasfânta Maică se tânguia încă şi mai mult de toate acestea şi nu se mângâia, ci ca în noaptea dintru începuturi era înconjurată de întristare şi de jale, şi dorea apropierea cuvantului Domnului ei milostiv şi smerit. Dar, din pricina mulţimii gloatei care o înconjura, ea nu se putea apropia, şi stătea departe şi se tânguia, îşi întindea mâinile, îşi lovea pieptul şi suspina din adâncul inimii şi încerca chinuri şi stropea pământul cu lacrimile. Iar când cei ce L-au răstignit şi-au arătat toată răutatea ţintuindu-L pe cruce şi luptătorii împotriva lui Dumnezeu s-au risipit, unii dintre ei s-au dus să mănânce, alţii la alte lucruri, ei se făleau şi se bucurau ca şi când ar fi câştigat o biruinţă, lăsând straja pe seama soldaţilor. Atunci, Maica Sa îndoliată s-a apropiat de Fiul său dorit, dar ce limbă va putea rosti ceea ce a spus şi cum anume a stat în faţa Lui? Cuvintele ei erau înecate în lacrimi şi înţelepciune, căci era Maică a înţelepciunii, şi nu i-ar fi fost dat să spună sau să arate vreun lucru nepotrivit, ci ea şi-a păstrat în rânduială, calm şi vrednicie, doliul ei atât de întemeiat. Se jelea cu amar pentru suferinţele şi rănile dulcelui ei împărat şi Fiu, şi. slăvea îndelungă răbdarea şi libertatea Celui ce a suferit pentru noi şi S-a răstignit pentru noi, uimindu-se de toate acestea. Simţea nerecunoştinţa şi îndrăzneala omorâtorilor de Dumnezeu şi aş spune că plângea pentru pierzania lor şi îi spunea Domnului: „Ce este aceasta, împăratul meu, Fiul meu şi Dumnezeul meu, ce este această îndelungă răbdare a Ta? Cum Te-ai numărat Tu, Cel fără de păcat, printre cei fără de lege? Cum porţi păcatele lumii împreună cu cei osândiţi, Tu, judecătorul viilor şi al morţilor? Care e adâncul unei asemenea smereii si a unei asemenea neţineri de minte a răului şi al unei asemenea iubiri de oameni ca ale Tale? N-a fost de ajuns că, Dumnezeu fiind, Te-ai făcut om pentru noi? Atâtea osteneli, necazuri, încercări, prigoniri, pizmuiri, vrăjmăşii, mărturii mincinoase şi ocări, pe care de la naşterea Ta şi până acum le-ai suferit din partea evreilor spre izbăvirea oamenilor, nu erau oare de ajuns? Dar acum iată că Te-au pironit pe lemn! O, necredinţa, nerecunoştinţa şi îndrăzneala lor, şi milostiva Ta bunăvoinţă şi neţinere de minte a răului! Aceasta a fost răsplata darurilor Tale vechi şi noi! Iudeii necredincioşi Te-au chinuit în nenumărate chipuri, pe Tine, Care ai lovit pentru ei în atâtea chipuri Egiptul! Mai întâi, Ţi-au dat veşmânt de batjocură, Ţie care într-o zi i-ai acoperit cu nor de lumină şi i-ai călăuzit ca un părinte, păstrându-i ca pe lumina ochilor! Ţi-au pus pe cap cunună de spini, Ţie Celui care î-ai încununat cu slavă şi cu cinste! Te-au lovit cu toiege cei pentru care i-ai poruncit lui Moise să lovească marea cu toiagul şi ai împărţit-o şi i-ai trecut prin ea acoperind însă cu apele ei pe vrăjmaşii lor? Nelegiuiţii au îndrăznit să Te scuipe pe Tine care ai arătat strălucirea feţei Tale şi ne-ai viat! Pe Tine care ai preamărit oarecând faţa lui Moise, nu s-au ruşinat să Te scuipe – o minune!, o ticăloşie! – pe Tine care cu un scuipat ai deschis ochii orbului din naştere. Au pironit cu piroane mâinile şi picioarele Tale, Ţie Celui care i-ai izbăvit din legăturile robiei în Egipt şi care acum i-ai izbăvit din legăturile robiei dintâi. Pentru curăţirea leproşilor, Ţi-au făcut răni, pentru învierea morţilor, Te-au osândit la moarte!

           

            81.    Pentru luminarea ochilor orbului – o, lumina mea! – s-au silit să întunece ochii Tăi! în locul Tău, viaţa mea, au cerut pe Baraba şi Te-au dat morţii. O înfricoşătoare vedenie, cum pământul tremură şi nu le mai ţine pe cele de jos, cum luminătorii se întunecă şi numai ard, cum cerul se frământă şi aproape a căzut, cum îngerii tremură şi se supun şi nu răstoarnă lumea! Dar e vădit că toate acestea se întâmplă din milostivirea şi îndelunga Ta răbdare, Fiul meu şi Dumnezeu meu, şi că totul e sub puterea Ta, şi că Tu nu îngădui să vină asupra lumii ceea ce a venit în timpul lui Noe. Fiul meu, nu se poate să sufăr eu în locul Tău chinurile Tale? Vai, de s-ar putea ca rănile Tale să fie asupra mea? Vai, ca în locul Tău să primesc eu moartea? Acum nimic nu mi-ar fi mai greu decât moartea pentru care nu pot cu nimic să mă pun în loc, nici în locul Tău, nici înaintea Ta nu voi muri, dar Te rog, dă-mi cuvânt de milostivire, cuvânt de mângâiere, hotărăşte pentru restul zilelor mele viaţa mea cum Ţi se pare bine, fă-mă să aud glasul mântuirii şi al vestirii, când Te voi vedea din nou, o Lumina mea, când Te voi îmbrăţişa, o viaţa mea, când voi auzi glasul Tău dulce, dătătorul meu de viaţă. Şi dacă naşterea Ta m-a păzit, ferindu-mă de orice chin şi orice durere, acum sabia întristării a străpuns inima mea văzând patima Ta. Arată-mi deci, rogu-Te, învierea şi slava Ta aşa cum mi-ai făgăduit adesea!”



            82.    In timp ce neprihănita şi nefericita Maică jelea în astfel de tânguiri, Domnul Cel milostiv şi bogat în milă o privea cu blândeţe şi, văzându- lângă El pe ucenicul cel iubit şi plin de iubire faţă de Domnul şi învăţătorul Său, El, înţelepciunea însăşi, şi-a deschis gura şi El, milostivirea, a spus câteva cuvinte cum îi îngăduia clipa aceea, şi a privit la ucenicul cel iubit, care mai mult decât toţi ceilalţi ucenici a arătat credincioşie şi iubire pentru împăratul şi Domnul său, şi tăria şi duioşia inimii. Căci toţi ceilalţi fugiseră, el singur stătea lângă cruce fără a se putea despărţi de ea. De aceea, Domnul a spus Maicii Sale binecuvântate: Femeie, iată fiul tău! Apoi a spus ucenicului său: Iată mama ta! Maicii Sale fecioare îi dă în dar din nou un fiu feciorelnic, şi -a dat în locul Său, nu ca să se lepede El însuşi de grija Maicii Sale preacurate — să nu fie! —, ci ca să o mângâie pe Mama Sa cu o mângâiere văzută. Dar, în chip nevăzut, El însuşi se îngrijea de Mama şi de ucenicul Său şi de toţi cei ce nădăjduiau în El, şi a dat-o pe aceasta ucenicului în schimbul iubirii şi sincerităţii sale, pentru că el era acolo în ceasul patimii Sale. Şi -a cinstit cu o mare cinste, căci în locul său ne-a lăsat-o şi ne-a dat deopotrivă porunca de a purta de grijă până la capăt de rude, chiar dacă în alte locuri, potrivit providenţei, n-a arătat o supunere întreagă, căci ceea ce spune Evanghelistul „că le-a fost supus înainte de botez”, o spune după botez când au fost în Cana Galileii. El îi spune: Ce este Mie si ţie, femeie? Şi mai apoi celor care i-au spus că Mama Ta fi fraţii Tăi Te caută, El le-a spus: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mă? Iată mama Mea şi fraţii Mei! Dar chiar şi atunci a spus asta prin iconomie, acum însă şi-a arătat în mod limpede grija Sa întreagă şi iubirea Sa cuvenită şi în locul Său -a aşezat şi -a dat ca îngrijitor pe ucenicul Său. I-a spus: Iată mama ta! Şi -a mângâiat în starea sa de orfan şi i-a aşezat ca mamă pe sfânta Sa Maică şi împărăteasă. Când ucenicul a auzit aceasta, a dus-o în casa sa din Sion, despre care s-a scris aici, şi o slujea după cuviinţă cu harul lui Hristos.



            83.    Petru că necredincioşii care L-au răstignit împliniseră tot dispreţul şi chinul lor faţă de milostivul împărat, şi Iisus a văzut că toate se împliniseră, ca să se împhnească Scriptura, a spus: Mi-e sete! Şi îndată, ca şi cum înseta să găsească pentru El un chin încă şi mai mare, i-au dat vin amestecat cu fiere — vai! — Dulceţii Vieţii şi Izvorului Nemuririi. Ei au arătat astfel semnul ticăloşiei lor amestecate cu amărăciune şi cruzime, pentru a nu lăsa să cadă cuvântul spus de proroci. Dar aceasta n-a avut loc numai potrivit profeţiei, ci profeţia a spus ceea ce trebuia să aibă loc, căci nu profeţia a fost pricina îndrăznelii lor, ci îndrăzneala nesupunerii lor a fost pricina prorociei. Ticăloşii şi nesimţitorii au îndrăznit asemenea lucruri şi nu şi-au adus aminte de apele amare de la Meriba. Pe acestea El le-a preschimbat în ape dulci, şi nu i-a călăuzit numai o dată pe cei însetaţi şi le-a dat în pustia însetată cuvânt răcoritor, I-a hrănit cu miere din piatră şi untdelemn din stâncă, şi nu şi-au adus aminte de minunea foarte nouă, de prefacerea apei în vin în Cana Galileii. Cu adevărat, via lor este din viţa de vie a Sodomei şi din şesurile Gomorei; strugurii lor sunt otrăviţi şi boabele lor amare, şi aşa mai departe. Dar noi să cugetăm că Preacurata şi Preasfânta vedea toate acestea şi o amărăciune încă şi mai mare copleşea inima ei, căci atunci când a auzit din gura dulce şi dorită că Ii era sete, o flacără ca dintr-un cuptor a străbătut inima ei! Atunci inima ei dorea, înseta şi ardea ca focul să răcorească această ultimă flacără a setei Fiului ei, dar ucigaşii nu î-au îngăduit să-i întindă o băutură binefăcătoare. Dar ea s-a rugat de fiecare dintre ei să-i dea voie să-I de să bea apă, dar aceste fiare nu a lăsat-o şi nu î-au îngăduit să-L mângâie, şi şi-au înălţat asupra ei gura lor ca nişte lei de pradă ce răcnesc. In loc de apă proaspătă, i-au dat să bea oţet şi fiere, înainte de a-L răstigni, l-au dat să bea vin amestecat cu fiere, dar El n-a vrut să bea, ca să nu aibă o moarte bruscă şi grabnică din pricina otrăvii, iar nu din voia proprie şi din bunul Său plac. Insă acum a primit acest vin amestecat cu fiere şi a spus: Săvârşitu-s-a.l Şi plecându-şi capul şi-a dat duhul de bună voie şi prin propria Sa putere.

 
 
            84.     Nu ţine însă de puterea noastră sau de puterea cuiva să rostească suferinţele, lacrimile şi suspinele inimii Sfintei Fecioare faţă de toate acestea, căci sunt mai presus de fire, şi aşa cum naşterea ei e mai adâncă decât firea, aşa şi întristarea cu care a primit răstignirea Domnului e de negrăit pentru oameni, şi o ştie doar ea singură care a suferit, iar în întregime o ştie doar Domnul care s-a născut din ea. însă, atunci când lisus a strigat cu glas mare şi şi-a dat duhul, pentru că Cel ce este cap a toate şi-a plecat capul şi a făcut semn morţii, aceasta [moartea] a venit ca un slujitor, şi împăratul a săvârşit taina prin providenţa Sa. O, suflet fericit şi mai puternic decât cremenea al Maicii Preacurate, care s-a făcut piatră preţioasă prin care nu e cu putinţă săbiei să străbată în întregime! Cum a suferit Născătoarea fără prihană acest junghi? Cum nu şi-a dat şi ea duhul? Se înţelege că a ferit-o harul şi puterea Domnului răstignit. El însuşi şi-a dat duhul aşa cum s-a părut bun, dar puterea Sa a păstrat sufletul Maicii Sale pentru a o îmbrăca din toate părţile în chinuri cum era El însuşi. Frica şi cutremurul îmi opresc limba şi nu am puterea de a povesti cele ce au urmat, dar săgeţile ascuţite ale patimii Tale mă silesc, împărate, şi nu mă lasă să trec sub tăcere istoria dorită.

           86.     Ce-au mai îndrăznit, chiar şi după moarte, vrăjmaşii şi nelegiuiţii? Căci drojdia răutăţii lor nu se sfârşise prin faptul că i-au întins oţet şi fiere, dar şi după moarte pizma şi furia sporită a acestor fiare viclene şi omorâtorii de Dumnezeu necredincioşi n-au îngăduit nici măcar tânguielile Maicii fără prihană; ceea ce ar fi îngăduit chiar şi fiarelor de care aveau milă. Ei, nesimţitori la suferinţă şi mai învârtoşaţi decât ea, chiar şi după moarte au străpuns cu suliţa coasta Sa făcătoare de viaţă pentru a nu lăsa nici unul din mădularele Sale lipsit de suferinţă. Capul Său a suferit bătăile toiegelor, obrajii pălmuirile, gura Sa băutura amară, înainte de care a fost scuipat în faţă, spatele Său a suferit loviturile, mâinile şi picioarele piroanele, iar acum coasta Sa a suferit lovitură de suliţă spre a ne revărsa mântuirea, izvorul binefăcător de apă şi sânge din care ni s-a dat Duhul Sfânt. Insă acum vezi sabia care străbate inima Maicii Domnului binecuvântate şi cât de mult compătimea aceasta întru toate şi cât de mult suferea, căci acum era aproape moartă, văzându-L pe Fiul său mort şi neliniştindu-se de îngroparea Lui. Şi numaidecât sabia a lovit-o şi în inimă, şi i-a înnoit durerile, iar picăturile de lacrimi se scurgeau prin ochii ei. Dar sângele se închega în inima sa ca ea să poată spune: Inima mea s-a mistuit înăuntrul meu şi durerile mele s-au înnoit. Şi de îndată a alergat şi s-a făcut nu numai martor ocular, ci şi cea care primeşte şi moşteneşte îndoită bogăţie, strângând cu evlavie şi hotărâre sângele şi apa ce curgeau din coasta dătătoare de viaţă, şi buna Maică cea înalt binecuvântată a primit în chip desăvârşit nemurirea cea nouă şi nestricăcioasă.



            87.    Când Sfânta Maică a Domnului a văzut locul apropiat şi potrivit şi mormântul frumos şi nou în care se putea păstra în chip cuviincios trupul nestricăcios, ea a întrebat şi a aflat că era al lui Josif el însuşi ucenic al lui Iisus, dar în ascuns de frica iudeilor. Printr-un singur cuvânt ea -a făcut să afle cât de mult i se potrivea Maicii Cuvântului să fie şi Mamă a înţelepciunii. Ea nu a cerut numai mormântul, pentru că ştia că acest lucru îi era uşor şi chiar plăcut să-şi dea mormântul său Invăţătorului iubit, şi să tină ca pe o comoară, dar a înştiinţat să meargă el însuşi să-L preia şi să-L păzească, fiindcă acest lucru era cu anevoie atunci, şi cerea mare îndrăzneală. Dar Iosif era un om bogat şi cinstit, cunoscut al lui Pilat. Sfânta Născătoare de Dumnezeu l-a chemat şi i-a spus: „Prietene, iată că ura şi nebunia strânsă a duşmanilor şi iscoditorilor faţă de Dumnezeu şi împăratul Hristos, Fiul meu, au ajuns la capătul lor! Au adus asupra Lui o moarte amară şi de ocară, şi au arătat înainte şi după răstignire lovituri şi dispreţ, iar acum trupul gol spânzură pe lemn, înfricoşător la vedere pentru mine şi pentru toate făpturile, iar coasta Lui au străpuns-o cu suliţa după moarte, şi din ea a curs sânge şi apă, minune măreaţă, şi cu toate acestea omorâtorii de Dumnezeu nu s-au ruşinat. Soarele s-a întunecat şi pământul s-a cutremurat, stâncile s-au crăpat, catapeteasma s-a rupt, dar ei rămân nesimţiţi în învârtoşarea lor, îl ocărăsc, îşi bat joc şi clatină din cap. Arată acum slujirea ta faţă de Dumnezeu şi iubirea şi sinceritatea faţă de învăţătorul şi împăratul tău, precum şi mângâiere tânguirii şi doliului meu! Intră la Pilat şi cere trupul ce spânzură pe cruce şi păzeşte cu de la tine putere mormântul care este al tău, şi cu puţină îndrăzneală vei strânge Comoara lumii! Cu puţin noroc vei răscumpăra şi vei primi Mântuirea tuturor celor vii. Dă aceasta învăţătorului tău, slujirea şi harul împlinirii! Fii acum mai tare decât ceilalţi ucenici şi mai adânc! Căci unii dintre ei s-au rupt cu totul, iar alţii au fugit şi stau departe. Numai eu, cea slabă şi străină, cu un singur ucenic, am rămas strâmtorată în mijlocul unor asemenea fiare. Şi sunt cu totul neputincioasă şi sărmană, bogată şi puternică numai în lacrimi şi dureri. Fie ca însuşi împăratul şi Fiul meu să-ţi slujească drept călăuză, acest mort care învie morţii, care a făcut să se tulbure cu tărie pământul şi a întunecat soarele şi a cutremurat toate făpturile!



            88.   Aşa înţeleapta şi binecuvântata între femei l-a întărit pe Iosif şi l-a trimis la Pilat. El a intrat la Pilat, şi îndrăzneala şi înţelegerea i-au fost date de către Domnul, iar el a cerut trupul lui Hristos. Nu s-a mai temut nici de puterea, nici de mânia iudeilor. De aceea a dobândit dorirea inimii sale, a cerut şi a primit, şi în schimbul cuvintelor a avut Cuvântul lui Dumnezeu, în locul grădinii a cumpărat cerul şi în locul mormântului viaţa, în locul căutării învăţătorului, îndrăzneală înaintea împăratului a toate. Cu adevărat Iosif era nu doar bogat, dar şi înţelept, şi mai înţelept decât neguţătorul de care vorbeşte Sfânta Evanghelie, şi când a găsit o piatră preţioasă şi de mare preţ, s-a dus, a vândut toate şi a cumpărat-o numai pe ea. N-a dat acum tot ceea ce avea, ci numai râvnă, puţină îndrăzneală, un mormânt şi piatra, şi a cumpărat mărgăritarul cel nepreţuit, păzindu-i într-un monument neatins. Era ucenic al lui Iisus într-un chip cu totul potrivnic lui Iuda. Acela uneltea şi se gândea să-L predea pe învăţătorul milostiv vrăjmaşilor Domnului, în vreme ce acesta s-a grăbit cu înfrigurare pe lângă vrăjmaşi ca să ceară trupul învăţătorului şi Domnul. Acela pentru câţiva bani L-a predat ucigaşilor, în timp ce acesta, prin cuvinte de cerere şi împrumutul averii, L-a cerut înapoi ucigaşilor şi L-a străjuit cu cinste. Acela L-a sărutat cu viclenie şi L-a predat răstignirii, acesta L-a coborât de pe lemn şi L-a sărutat cu milă, şi L-a primit dulce cu iubire şi a suferit cu cinste. Ucenicul viclean a adus cu săbii şi făclii asupra lui o gloată ticăloasă de iudei, cărora le-a predat pe învăţătorul cel milostiv; acesta L-a dat jos de pe lemn, a smuls piroanele şi a dat blândei Maici Darul cel dulce şi de-viaţă-făcător care n-are asemănare între făpturi.



            89.    Atunci Maica binecuvântată a suferit împreună cu Iosif în clipa coborârii de pe cruce a împăratului şi Fiului ei. A umplut pământul cu lacrimi şi a primit în mâinile sale pe Cel ce fusese coborât, a primit în pântecele său piroanele, şi a îmbrăţişat mădularele rănite cu milă, a vărsat, a spălat cu lacrimile sale sângele şi a plâns cu durere dulceaţa dorită a îngerilor şi a oamenilor. Dar atunci când a fost dat jos de pe lemn şi trupul cel mai înalt decât cerurile a atins pământul, atunci a căzut la pământ şi L-a spălat cu lacrimile sale cele mai arzătoare, arătând în cuvinte dumnezeieşti lauda îngropării. „O, săvârşire a tainei celei înfricoşătoare! O, descoperire a sfaturilor din veac ascunse! O, moarte mai minunată decât întruparea! Fără suflet zace Ziditorul sufletelor, ca un stârv odihneşte Dăruitorul mântuirii tuturor, fără cuvânt e Cuvântul Tatălui Care a zidit toată firea cuvântătoare, fără mişcare sunt ochii stinşi ai Celui care prin cuvântul şi mâna Sa a pus în mişcare tot ce se mişcă, la vederea Căruia se topesc munţii, Cel ce caută spre pământ şi se cutremură, Cel ce se atinge de munţi şi fumegă, Care vede gândul oamenilor, Care scrutează inimile şi rărunchii, după ale Cărui mărturii întreabă fiii oamenilor, Care luminează şi face înţelegători pe orbi! Vai, unde e frumuseţea Ta, Fiul meu şi Dumnezeul meu? Unde e înfăţişarea Ta mai frumoasă decât a tuturor fiilor oamenilor, Care ai aŞezat orice frumuseţe pe pământ, Tu Care eşti dulceaţa dorită de către toţi. Tu ai primit loviturile şi rănile, Tu Care ai vindecat rănile de nevindecat ale firii noastre, petele şi loviturile vechi şi noi, Tu, împărate, Te-ai milostivit şi ai luat loviturile pentru noi, şi prin rănile Tale noi toţi ne-am vindecat. Şi, iată, prin providenţa şi îndelunga răbdare a harului şi iubirii Tale de oameni, taina s-a săvârşit. Arată acum puterea Ta, grăbeşte-Te şi vino în ajutorul nostru! Ştiu cu adevărat că vei învia şi vei avea milă întâi de Maica Ta, apoi de acest Sion şi Ierusalim care a păcătuit atât de tare, în care vei chema toate neamurile [păgâne] şi vei zidi templul Bisericii celei vii din păgâni. Dar fericită va fi ziua în care mă vei face să aud din nou glasul Tău dulce, în care voi vedea chipul Tău dumnezeiesc de frumos şi în care mă voi umple de harul Tău dorit. Fericită va fi clipa în care Te voi vedea limpede, Dumnezeu adevărat şi Domn al celor vii şi al celor morţi!”



            90.    Cum voi putea eu, nevrednicul şi neînvăţatul, să ros tesc după cuviinţă şi să scriu cuvintele Născătoarei de Dumnezeu din acea clipă! Chiar dacă toate limbile înţelepţilor şi ale savanţilor s-ar aduna, ele n-ar fi în stare să le povestească, dar şi eu nu voi spune decât câteva cuvinte de atunci spre a mulţumi aşteptarea prietenilor lui Dumnezeu. Prin asemenea cuvinte şi simţăminte şi lacrimi îndurerate şi cu mâini nestricăcioase ea a primit trupul nestricăcios şi făcător de viaţă al Domnului Iisus împreună cu Iosif şi Nicodim, şi l-au uns cu smirnă şi l-au înfăşurat într-un giulgiu cu aromate, şi l-au aşezat într-un mormânt nou, în care nimeni nu mai fusese pus, şi au prăvălit o piatră mare la uşa mormântului, iar când Iosif şi Nicodim au împlinit după cuviinţă această slujire, au părăsit mormântul ei şi cu ceilalţi ce erau împreună cu ei. Insă Sfânta şi Preacurata Maică a Domnului a rămas singură acolo, şi ea vedea cu ochiul treaz al sufletului şi al trupului şi a plecat genunchii şi se ruga neîncetat şi necontenit, chemând şi aşteptând strălucirea cea dulce a luminii învierii.



            91.    Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama lui şi sora mamei lui, Măria lui Cleopa şi Măria Magdalena. Mai sus am vorbit despre această femeie pentru a tâlcui întrebarea pe care o cercetează mulţi. Cum au spus ceilalţi trei Evanghelişti: Şi erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus. Insă renumitul Ioan Teologul şi Evanghelistul spune că lângă Iisus erau mama Sa şi celelalte două Marii, Măria a lui Cleopa şi Măria Magdalena. Să se ştie deci că amândouă aceste spuse sunt adevărate şi că amândouă au avut loc aievea. Multe au fost femeile care L-au urmat pe Iisus din Galileea slujindu-I, printre care se găseau aceste două Marii, dar bărbaţii n-au fost la înălţimea lor, nici prin îndrăzneală, nici prin lipsa fricii, nici prin alte virtuţi. De aceea, unii Evanghelişti n-au dat nume, şi unii n-au amintit nici un nume. El însă dă mărturie cu nume, şi face cunoscută şi familia lor, adică sora Maicii Sale, Măria lui Cleopa şi Măria Magdalena. Măria lui Cleopa era femeia fratelui lui Iosif cu care a fost logodită Fecioara Măria, căci Cleopa era fratele lui Iosif. Şi din nou a înfăţişat-o pe Măria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin verii Maicii Sale, si de aceea o numeşte sora Sa, şi spune că era sora Mamei Sale. Insă Matei vorbeşte astfel: Şi erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I. Intre care era Măria Magdalena şi Măria, mama lui lacob şi a lui Iosif, şi mama fiilor lui Zevedei. Tot aşa le numeşte şi Marcu, dar Luca n-a amintit numele, ci a spus: Şi toţi cunoscuţii Lui şi femeile care-L însoţiseră din Galileea, stăteau departe privind acestea, căci atunci când a avut loc încercarea Domnului şi alte femei II însoţeau la răstignire, ele stăteau departe, şi când L-au răstignit, de asemenea stăteau departe şi priveau. Insă cele două Marii iubeau mai aprins pe Domnul şi participau la neliniştile Maicii Sale preacurate şi la durerile ei, când vedeau îndrăzneala şi curajul cugetului ei, cât de aproape se găsea de crucea Fiului ei. Atunci s-au îmbrăcat şi ele în tăria cugetului, s-au despărţit de celelalte, s-au apropiat de ea, au mângâiat-o şi sufereau împreună cu ea. De aceea spune Evanghelistul: Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, Mama LUI şi sora Mamei Lui, Măria lui Cleopa şi Măria Magdalena. Totuşi, deşi erau mai tari decât celelalte femei, n-au putut ajunge la curajul Născătoarei de Dumnezeu. De aceea, în ceasul în care tulburarea iudeilor încetase putin, ele au avut îndrăzneala de a se apropia de locul în care se găsea Preacurata şi Preasfânta înaintea crucii Domnului. Insă atunci când Domnul a strigat că Ii era sete şi omorâtorii de Dumnezeu au început să se foiască şi să amestece oţet cu fiere, ele s-au temut şi s-au dus de acolo. Insă Preabinecuvântata stătea în picioare fără frică aproape de Fiul ei. Şi nici măcar în ceasul pogorârii şi îngropării, ele n-au îndrăznit să se apropie, ci au şezut înaintea mormântului, adică departe de mormânt, şi priveau, după cum spune Evanghelistul. Mai mult, atunci când căpeteniile preoţilor şi cărturarii au venit cu ostaşi la mormânt şi au adus soldaţi din companie ca să- păzească, şi au verificat mormântul şi au peceduit piatra, frica le-a cuprins pe femei şi au fugit. In ele era frica de iudei şi dragostea de Hristos. S-au dus şi au cumpărat aromate, şi în dimineaţa sâmbetei au venit din nou să vadă mormântul ca să ungă trupul sfânt al Domnului. Dacă ele nu s-ar fi dus, cum ar fi putut veni? Dar este limpede că s-au dus şi că s-au reîntors cu aromate ca saşi arate evlavia şi credinţa lor.

L. S.
  • L. S.

2 Comments

  • Multumim, Laura!
    Minunat!
    Doamne miluiește!

  • Mulțumesc. Doamne ajută!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: