Categorie: Spiritual life

Canonul Sfintei Împărtășanii | Povățuiri din Liturghier

Ierom. Nectarie | Canonul Sfintei Împărtășanii, Studiu Theologico – Liturghic

( Următoarele cinci piedici arătate în Liturghier sunt: )

A doua este tulburarea cea dinlăuntru sau întristarea. Preotul și credinciosul să aibă nădejde că o va îndepărta de la sine, prin stăruința de a primi harul lui Dumnezeu, adică de a se împărtăși cu Sfintele Taine. În rugăciunile Sfintei Împărtășanii, precum vedem și într-a doua observație din Liturghier, că nimeni nu se desăvârșește de la sine, din propriile puteri, ci se va împărtăși ca să primească ajutorul dumnezeiesc care îl va ajuta să ajungă desăvârșit. (In 15. 1-17)

A treia este mâhnirea și trândăvia, care, cu deșteptarea, cu privegherea și cu împuținarea somnului, de asemenea se înlătură.

A patra este tulburarea sau zburdarea trupească, care se face în vis și care, dacă se va întâmpla, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, decât numai la mare nevoie. Iar dacă el singur a dat pricină acestei piedici, cu vorbele sau cu gândurile cele necurate de cu seară, sau cu mâncare și cu băutură, sau cu lungimea somnului, nicidecum să nu îndrăznească a liturghisi, până ce nu se va mărturisi la părintele său duhovnicesc și va lua de la dânsul canon și dezlegare. Mai presus de toate, însă, prin rugăciunea cea fierbinte, prin lacrimile cele de durere și cu inimă înfrântă, atât mai înainte de slujire cât și în timpul slujirii, să căutăm să dezrădăcinăm de la noi aceste păcate.

A cincea piedică la vrednica slujire și împărtășire cu Sfintele Taine este și aceasta: de a ocărât preotul sau diaconul pe cineva și l-a amărât sau l-a nedreptățit și știe că acela este mânios și supărat pe el; sau dacă însuși preotul sau diaconul, fiind nedreptățit sau scârbit de cineva, ține mânie și se supără, să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, ci, mergând mai înainte, după porunca Domnului, să se împace cu fratele său și așa să slujească. Iar dacă va fi cel jignit undeva departe, și va fi nevoie să slujească, măcar gând bun să aibă că, dacă se va întâlni cu dânsul, negreșit se va împăca și în inima sa să-i pară rău de acestea și așa, de nevoie, să slujească. Așadar, preotul și diaconul, mai înainte de pregătirea spre Dumnezeiasca Liturghie, sunt datori, mai întâi, să se păzească de piedicile cele ce s-au arătat mai sus [34].


[32] Starețul, în slavonă, în gr. Gheronda, iar în lb. română ar putea fi tradus și prin cuvântul „ bătrânul” fiind vorba despre sensul de bătrân duhovnicește și neavând legătură cu anii omului ci cu experiența îndelungă în lucrarea harului Sfântului Duh. De exemplu: Starețul Siluan Athonitul, cu toate că știm că Sfântul Siluan nu era superiorul mănăstirii sau Starețul Iosif Isihastul

[34] Pr. Prof Dr. Braniște Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, București, p.238

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Roadele Rugăciunii

Rugăciunea inimii nu-şi arată niciodată roadele înainte de vreme, Ea este începutul lucrării. Prin întărirea ei în inimă, lucrarea Domnului capătă pârg şi coacere de rod. Ea trebuieşte dezvoltată fără să cruţăm osteneala. Dumnezeu, văzându-ne osteneala, ne dă cele ce căutăm. Adevărata rugăciune nu este de sine însăşi lucrătoare; ea este un dar de la Dumnezeu. Căutaţi şi veţi afla! Că n-aţi întrebuinţat mijloacele neobişnuite pentru altoirea rugăciunii, nu este nici o pagubă. Aceste mijloace nu sunt de neapărată trebuinţă; se poate şi fără ele. Principalul este poziţia trupului, ci orânduirea lăuntrică. Toată lucrarea se cuprinde aici: „să stai cu luare aminte în inimă şi să priveşti la Dumnezeu ca să-L chemi”. Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să încuviinţeze metodele meşteşugite. Prea Sfinţitul Ignatie şi Părintele Macarie de la Optina de asemenea nu le aprobă.
Lucrarea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus, săvârşirea ei în modul cel mai simplu cu luare aminte în inimă, sau umblarea cea cu aducere aminte de Dumnezeu, sunt chiar osteneala noastră însăşi, îşi au prin ele înşile rodul lor firesc, dar plin de dar. Rodul acesta este adunarea cugetelor, evlavia şi frica lui Dumnezeu, pomenirea morţii, liniştirea dinspre gânduri şi o anumită căldură a inimii. Toate acestea sunt roadele fireşti ale rugăciunii lăuntrice. Trebuie să ne pătrundem bine de aceasta, pentru ca să nu facem zvoană mare faţă de noi înşine şi faţă de alţii şi să nu ne înălţăm dintru una cu aceasta. Atâta timp cât în noi nu suntem numai roade fireşti, până atunci noi nu preţuim doi bani, atât după ceea ce este fiinţa lucrului în sine, cât şi după judecata lui Dumnezeu. Preţ nu avem decât numai când va veni darul. Fiindcă de va veni el, asta va însemna că Dumnezeu a privit spre noi cu un ochi milostiv.



Către același: Nu te acoperi cu frunze

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a 5-a 

Fiul meu iubit în Domnul, născut de la Duhul Cel dumnezeiesc. Mă bucur şi eu dacă tu te bucuri. Se bucura Începătoriile şi Stăpânirile, Heruvimii şi Serafimii şi toate puterile Îngereşti, cetele Apostolilor şi ale Profeţilor, ale Martirilor şi ale Drepţilor. şi Preacurată Maica noastră, Împărăteasa şi Doamna tuturor. Astăzi s-a veselit sufletul meu de cele ce mi-ai scris. Mă voi bucura foarte şi mă voi veseli dacă până la sfârşit se vor adeveri cele ce îmi scrii astăzi. Pentru că războiul vrăjmaşului începe abia după trei-patru ani. Atunci, harul se retrage spre încercare şi făclia se stinge. Iar cele ce se văd acum frumoase – care sunt într-adevăr frumoase – atunci se văd urâte, negre şi întunecate. Cele ce ţi se întâmplă acum să nu le iei nicidecum drept ispite. Întrucât este altcineva care păzeşte. Şi dacă, iubitul meu fiu, ceri de la mine umilul sfat, iată-l, ascultă-l : nu te acoperi numai cu frunze, ci întinde-ţi rădăcinile adânc pentru ca să afli izvor, aşa cum fac platanii. Pentru ca să te hrăneşti mereu cu apă şi mereu să creşti. Pentru că atunci când vine peste tine secetă să nu păţeşti vreo înstrăinare, întrucât ai aflat izvor. Şi când se va stinge făclia pe care o ai acum, vei fi aprins deja alta prin faptele tale. Şi nu vei suferi nicidecum din pricina întunericului. Iar modul de a dobândi aceasta este următorul : Întâi de toate, ascultarea desăvârşita şi fără deosebire faţă de toţi. Din aceasta se naşte smerenia. Semn al smereniei sunt lacrimile nemăsurate, care trei- patru ani curg ca un izvor. Din acestea se naşte rugăciunea neîntreruptă, care se numeşte rugăciune a minţii, când, numai ce spui : „Iisuse al meu preadulce !”, lacrimile curg; numai ce spui : „Maica Domnului !”, nu te mai poţi abţine de la lacrimi. Atunci se naşte din lacrimi o linişte în tot trupul şi o pace desăvârşită. Un frate a vrut odată să se abţină – deoarece îndată ce lacrimile se porniseră, alt frate a deschis uşa – dar nu a fost cu putinţă până ce acela a plecat. Atâta putere au. Dacă vei dobândi aceasta, să nu te mai temi de înstrăinare, pentru că ai dobândit alta fire. Nu că se schimbă firea ta, ci pentru că trăsăturile ei caracteristice sunt schimbate de har, prin energiile cele dumnezeieşti. Lucrurile aşa-zis formale trebuie să aibă conţinut, aşa cum frunzele pomilor ascund în spatele lor roade. Cântărea să se facă smerit. Mintea să urmărească înţelesul troparelor. Cugetul să fie purtat în lucrul cel înţeles de către minte şi să ajungă la contemplarea acestuia. Citirea, de asemenea, să se facă cu multă atenţie. Prin toate acestea sufletul creşte. Se stinge, moare omul cel vechi şi se naşte cel nou. Şi se îmbogăţeşte în dragostea lui Hristos. Apoi nu se mai mulţumeşte nicidecum cu cele pământeşti, ci pofteşte mereu la cele cereşti. La fel pentru trup. Trebuie să te lupţi continuu, cu toată puterea, să fie totdeauna robit duhului. Să nu-ţi fie nicidecum milă de el. Şi, fie că mănânci, fie că lucrezi, rugăciunea să nu o încetezi. În toate rugăciunile, mintea să urmărească şi să înţeleagă ceea ce rosteşti. Deoarece dacă tu nu înţelegi ceea ce spui, cum te vei putea înţelege cu Dumnezeu, pentru ca să dobândeşti ceea ce ceri ? Dacă toate acestea vei păzi, bine îţi va fi. Te vei mântui şi pe mine mă vei bucura. Iar dacă din nepurtare de grijă nu faci ascultare, atunci vei deveni pricină de întristare pentru mulţi.

Ispite și nădejde

Uneori pot unii oameni să-ți creeze atâtea ispite ca să nu mai știi unde le este capătul și să ajungi să gândești: „Când oare se vor termina odată toate acestea?”.

Dar nădejdea noastră în Domnul să nu piară că îndurând Domnul se va ridica și va răsplăti celor răi; pe viclean și pe cel urât îl va mustra. Iar pe aleșii lui, pe cei ce cauta cinstea și slava lui Dumnezeu, îi va binecuvânta.

Slava ție Doamne, căci Tu ești nădejdea noastră, salvarea și ocrotirea. Rușinarea celor răi o vom vedea și de puterea ta cea mare peste tot ne ne vom bucura.

Din nou în Rusia

Doamne ajută,

Zilele astea am fost ocupat cu pregătirile și călătoria în Russia. De aceea nu am mai ajuns să vă las scrisorile și textele de la Sfinții Părinți.

Timpul petrecut în România și în Serbia a fost frumos și binecuvântat de Dumnezeu.

Slavă Domnului pentru toate.

Către același

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a 4-a 

Către acelaşi,



Fiul meu, dacă iei aminte la ceea ce îţi scriu şi te sileşti pe tine însuţi, vei afla mult folos. Toate acestea ţi se întâmpla deoarece nu te străduieşti îndeajuns la rugăciune. Deci, sileşte-te. Spune tot timpul rugăciunea. Să nu-ţi stea deloc gura. Aşa te vei obişnui cu rugăciunea şi o va prelua apoi mintea. Nu da curaj gândurilor, deoarece astfel te slăbeşti şi te întinezi. Rugăciune, silirea firii continuu, şi vei vedea cât har vei primi. Viaţa omului, fiul meu, este necaz şi supărare, deoarece este înstrăinare. Să nu cauţi odihnă desăvârşită. Hristos a purtat crucea. Şi noi trebuie s-o purtăm. Dacă vom răbda toate necazurile, vom afla har de la Domnul. De aceea ne lasă Domnul să fim ispitiţi, pentru a ne încerca zelul şi dragostea pe care o avem pentru El. De aceea este nevoie de multă răbdare. Fără răbdare omul nu poate deveni lucrător, nu învaţa cele duhovniceşti, nu ajunge la măsura virtuţii şi a desăvârşirii. Iubeşte pe Iisus şi spune fără întrerupere rugăciunea şi aceasta îţi va lumina calea spre El. Ai grijă să nu judeci, pentru că din cauza aceasta îngăduie Dumnezeu să plece harul şi te lasă să cazi, să te smereşti, să vezi greşelile tale. Cele ce îmi scrii sunt adevărate. Ceea ce simţi la început este harul lui Dumnezeu, care, atunci când vine, îl face pe om duhovnicesc. Şi toate i se par bune şi frumoase. Atunci iubeşte pe toată lumea, are trezvie, lacrimi, căldură sufletească. Când pleacă harul pentru că omul să fie încercat, atunci toate devin trupeşti şi sufletul cade. Însă tu să nu-ţi pierzi atunci voinţa, ci să strigi fără încetare rugăciunea, cu multă silinţa, cu durere multă : ” Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă „. iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit. Şi că şi când ai vedea cu mintea pe Hristos, să-i spui : ” Mulţumesc, Hristoase al meu, pentru cele bune pe care mi le-ai dat, ca şi pentru cele rele prin care trec. Slavă Ţie, slavă Ţie, Dumnezeul meu „. Şi răbdând toate, iarăşi va veni harul, iarăşi bucuria. După care iar ispită şi întristarea, tulburarea şi supărarea. Apoi iarăşi luptă, biruinţa şi mulţumirea. Şi aceasta se va întâmpla până când, puţin câte puţin, te curăţeşti de patimi şi devii duhovnicesc. O dată cu trecerea timpului, îmbătrânind, vei ajunge la nepătimire. Dar până atunci luptă. Nu aşteptă ca lucrurile bune să vina singure. În puf nu devine nimeni călugăr. Călugărul trebuie să fie batjocorit, încercat, să cadă, să se ridice, să nască om. Nu în braţele mamei. Este oare posibil ? S-a auzit vreodată să devină cineva călugăr lângă mama, care numai ce te aude oftând, îţi şi spune : ” Ia şi mănâncă ceva, că eşti slăbit ! ” Asceză, fiul meu, cere lipsuri. Lucrurile bune cu adevărat nu le vei găsi mergând la băi sau trăind bine. Este nevoie de luptă şi de osteneala multă. Să strigi zi şi noapte către Domnul. Să înduri cu răbdare toate ispitele şi toate necazurile. Să-ţi înăbuşi mânia şi dorinţa. Te vei obosi mult până vei înţelege că rugăciunea fără atenţie şi fără simţire duhovnicească este pierdere de timp, osteneala fără răsplata. Trebuie ca în toate simţurile, şi cele dinlăuntru, şi cele din afară, să pui paznic neadormit atenţia. Deoarece, fără aceasta, mintea şi puterile sufletului se risipesc în zadar, ca apa care curge pe drum. Nimeni nu a aflat vreodată rugăciunea fără atenţie şi trezvie. Nimeni nu s-a învrednicit vreodată să urce către cele de sus dacă mai întâi nu a dispreţuit pe cele de jos. De multe ori te rogi iar mintea se plimba pe ici şi pe colo, unde îi place, spre lucrurile de care de obicei este atrasă. Şi este nevoie de multă silinţa ca să o desprinzi de acolo, este nevoie să iei aminte la cuvintele rugăciunii. De multe ori în gândul tău, în cuvântul tău, în auzul şi în vederea ta pătrunde cu vicleşug vrăjmaşul şi tu nici nu ştii. Când îţi vei da seama vei înţelege că trebuie multă lupta ca să te curăţeşti. Nu înceta a te lupta cu duhurile vicleniei. Cu harul Domnului Hristos vei învinge şi te vei bucura pentru cele care te-au întristat. Ai grijă însă – şi spune şi celorlalţi – să nu vă lăudaţi unul pe altul pe faţă. Pentru că lauda dăunează chiar şi celor desăvârşiţi, darmite vouă, care sunteţi încă slabi ! Unui sfânt i-a spus odată un oaspete de trei ori că împleteşte frumos lucrul său de mână. A treia oară, sfântul i-a spus : ” De unde ai venit aici, omule ? Ai alungat pe Dumnezeu de la mine ! ” Vezi câtă acrivie aveau sfinţii ? De aceea, e nevoie în toate de multă atenţie. Numai insultele şi batjocură folosesc duhovniceşte omului. Deoarece din acestea se naşte smerenia şi astfel iei cununa. Îndurând se înăbuşă orgoliul şi slava deşartă. Când îţi spun : ” mândrule „, ” ipocritule „, ” nerăbdătorule ” şi altele ca acestea, este ceasul să înduri. Dacă vorbeşti, ai pierdut. Să ai totdeauna frică de Dumnezeu. Să ai dragoste pentru toţi şi să ai grijă că nu cumva să întristezi pe vreunul sau să faci rău cuiva în vreun fel sau altul, deoarece în ceasul rugăciunii îţi va sta piedica întristarea fratelui tău. Fă-te tuturor exemplu bun în cuvinte şi în fapte, şi harul dumnezeiesc totdeauna te va ajuta, te va umbri. Să mai ai grijă, fiul meu, că nu cumva să uiţi vreodată în viaţa ta ca monahul trebuie să fie un exemplu bun şi nu sminteala celor din lume, aşa cum el are exemplu pe îngeri. Este dator cu multă grijă, că nu cumva să-l fure satana. Este nevoie să iasă monahul în lume ? Să iasă ! Dar este dator să fie numai ochi, numai lumina. Să audă bine că nu cumva să fie de folos celorlalţi şi pe sine să se vatăme. Cel mai mult sunt în pericol, ieşind în lume, călugării tineri şi călugăriţele tinere, care se afla încă în floarea vârstei lor. Trec prin multe capcane. Pentru cei care au trecut de o vârstă anume şi care s-au uscat datorită ascezei nu mai există atâta temere. Aceştia nu sunt vătămaţi atât cât pot să se folosească, dacă au experienţa şi cunoaştere. Cu toate acestea, în general, orice monah nu se alege în lume decât cu laude şi cu slavă, care îl lasă gol. Şi vai de el dacă nu îl acoperă harul dumnezeiesc !

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

        Roadele Rugăciunii

Cele dintâi roade ale rugăciunii le căpătăm, aflând noi luare aminte şi smerenie. Aceste roade se arată înaintea celorlalte din rugăciunea săvârşită aşa cum se cuvine, dar mai ales din rugăciunea lui Iisus, a cărei lucrare stă mai presus decât cântarea de psalmi, şi de celelalte rugăciuni grăite. Din luarea aminte se naşte umilinţa, iar din umilinţă se adânceşte luarea aminte. Ele se împuternicesc, născându-se una pe alta; ele aduc rugăciunii o adâncire, dând cu încetul viaţă inimii; ele îi aduc curăţenie, înlăturând risipirea şi visarea. Ca şi adevărata rugăciune, luarea aminte şi umilinţa sunt daruri ale lui Dumnezeu.

Să ştiţi că luarea aminte nu trebuie să iasă niciodată din inimă. Dar uneori, lucrarea din inimă este numai mintală – săvârşită cu mintea, iar uneori cu inima, adică începută şi continuată cu o simţire arzătoare. Această lege nu este numai pentru sihaştri, ci pentru toţi cei ce au datoria să stea cu inima curată înaintea Domnului şi să lucreze în faţa Lui, adică pentru toţi creştinii.

Rugaţi-vă atunci fără cuvinte – aruncându-vă în inima voastră cu gândul în faţa Domnului şi predându-vă în mâinile Lui. Asta va fi propriu-zis rugăciunea, iar cuvântul nu este decât rostirea ei , şi el este întotdeauna mai slab şi mai smerit decât însuşi duhul rugăciunii care se săvârşeşte înaintea Domnului.

Către un Călugăr care a intrat pe câmpul de luptă

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a III-a 

Bucură-te în Domnul, iubite fiu pe care harul lui Iisus te-a luminat şi te-ai lepădat de lume. Te-a aruncat în Pustie şi te-a trimis în obşte. Şi acum slăveşti din suflet pe Dumnezeu şi Îi mulţumeşti. Harul dumnezeiesc, fiul meu, este că ceva care pătrunde în suflet şi-l atrage pe om fără să-l silească spre cele înalte. El cunoaşte modul în care să încânte pe peştii cei înţelegători şi să-i scoată din marea acestei lumi. Ce se întâmplă însă după aceasta ? După ce Dumnezeu scoate din lume pe cel acel vrea să trăiască în pustnicie şi îl aduce în pustie, nu îi arătă la început nici patimile sale şi nici ispitele, până când nu devine călugăr şi îl leagă Hristos cu frică Să. După aceea vine încercarea, strădania, luptă. Şi dacă, de la început, cel încercat se străduieşte şi apucă să aprindă, prin multe nevoinţe, făclia ascezei, aceasta nu se va stinge atunci când, retrăgându-se harul, vin ispitele. Astfel, când harul pleacă, acesta va servi la starea lui de dinainte. Şi, în funcţie de patimile pe care le-a avut în lume, ispitele se vor trezi şi vor pune în mişcare obiceiurile rele care îl înrobeau.

Mai întâi să ştii fiule ca om de om este mult diferit. La fel şi călugăr de călugăr. Sunt suflete moi, care se lăsă convinse cu multă uşurinţă. Sunt însă şi suflete tari, care nu se supun uşor. Pot fi atât de diferite, cum este bumbacul de fier. Bumbacul are nevoie numai de atingerea cuvântului, în timp ce fierul are nevoie de focul şi de cuptorul ispitelor ca să poată fi prelucrat. Acesta din urmă trebuie să aibă multă răbdare în ispite pentru a primi curăţirea. Dacă nu are răbdare, este ca opaiţul fără untdelemn. Se stinge repede şi piere. Aşadar, dacă cineva care are o astfel de fire tare ca fierul vrea să se facă monah, de cum vine se şi ridică împotriva ascultării, se leapădă de făgăduinţe şi părăseşte luptă. Şi vezi ? Numai ce se retrage un pic harul pentru a se pune la încercare voinţă şi răbdarea să, acesta aruncă armele şi începe să-i pară rău că a venit să se facă monah. Şi îşi petrece zilele în neascultare şi amărăciune, plin de contradicţii şi de revoltă. Prin rugăciunile părintelui său harul poate să alunge pentru puţin norii ispitelor, pentru că acesta să-şi poată reveni un pic, dar după puţin timp iarăşi va birui voia proprie şi neascultarea şi iarăşi va veni tulburarea şi confuzia.

Îmi scrii despre fratele pe care dacă îl vezi te minunezi cum că atâta osteneală depune în ascultarea lui şi totuşi egoismul îl stăpâneşte dinlăuntru. Crezi că uşor este să biruiască omul patimă ? Faptele bune şi milosteniile şi orice lucru bun dinafară nu reuşesc să stingă semeţia inimii, ci exerciţiul minţii, suferinţa pocăinţei, inimă înfrântă şi smerită, acestea smeresc cugetul cel nesupus. Şi cere osteneala multă şi greu de dus pentru omul cel nesupus, neascultător. Numai cu neţărmurită răbdare poate acesta să reuşească. Numai cu răbdarea fără de margine a duhovnicilor, cu îngăduinţa şi cu dragostea fraţilor este posibil să ajungă la simţire cei tari la suflet. Dar să vezi cum sunt adeseori atât de folositori şi aceştia, ca şi mâna dreaptă. Aproape totdeauna acei care au un dar oarecare , pe care ceilalţi nu-l au, este greu să se smerească. Cred că ei sunt ceva, iar ceilalţi nu. Este, prin urmare, nevoie de multă osteneală şi de multă răbdare şi îngăduinţa până când se va dărâma temelia cea veche a mândriei şi se va pune o altă temelie, cea a smereniei şi a ascultării lui Hristos. Văzând Domnul şi ostenelile şi dorinţă, şi a celor împricinaţi dar şi a celorlalţi, le îngăduie alta ispita care se împotriveşte patimii lor şi, cu mila Lui, îi izbăveşte şi pe aceştia ” Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască „. Tu vezi numai cui vrei să te asemeni. Cel mai bine ar fi fost ca toţi să fi avut fire bună, smeriţi şi ascultători. Dar dacă se întâmplă ca cineva să fie cu firea tare ca de fier, să nu deznădăjduiască. Cere multă luptă, dar, cu harul lui Dumnezeu, poate să biruiască. Iar Dumnezeu, să ştii, nu este nedrept să ceară altceva decât ceea ce a dat. În măsura în care a dat darurile, în aceeaşi măsură cere şi lucrarea lor. Căci, de la începutul creaţiei, în trei categorii a împărţit pe oameni : unora a dat cinci talanţi, altora doi şi altora unul. Cei dintâi au daruri superioare. Cu mintea cuprinzătoare, unul dintre aceştia se numeşte de Dumnezeu învăţat, deoarece primeşte cunoaşterea de la Dumnezeu, fără să înveţe. Aşa au fost în vechime Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Onufrie, Cuvioasa Maria, Chiril Filoteos, Luka cel din Stiria şi mulţi alţii, care fără îndrumător au ajuns desăvârşiţi. Ceilalţi trebuie să înveţe bine ca să facă ceva. Iar ultimii, chiar dacă aud, chiar dacă învăţa, îngroapă totul în pământ şi nu fac nimic. De aceea exista atâta diferenţa între oameni, şi există atâta diferenţa între călugări. De aceea este nevoie, mai înainte de toate, să te cunoşti pe tine însuţi, să ştii cine eşti cu adevărat, nu cine crezi că eşti. Dacă ajungi la această cunoaştere de sine, devii mai înţelept decât toţi oamenii. Cu astfel de cunoaştere ajungi la smerenie şi primeşti harul de la Domnul. Iar dacă nu dobândeşti cunoaşterea de sine şi te încrezi numai în ostenelile tale, să ştii că te afli departe de cale. Deoarece profetul nu zice : ” vezi, Doamne, osteneala mea „, ci : ” vezi smerenia şi osteneala mea „. Osteneală este pentru trup, smerenia este pentru suflet, iar amândouă la un loc, osteneala şi smerenie, sunt pentru omul în întregimea lui. Cine a biruit pe diavol ? Cel care şi-a cunoscut cu adevărat boală, patimile şi lipsurile pe care le are. Cel ce se teme să se cunoască pe sine, acesta rămâne departe de cunoaşterea adevărata şi altceva nimic nu-i place decât să vadă numai greşelile celorlalţi şi să-i judece. Acesta nu vede la ceilalţi calităţile, ci numai defectele, după cum la sine nu vede defectele, ci numai calităţile. Şi aceasta este, cu adevărat, boala de care suferim noi, oamenii acestui veac, aceea că nu recunoaştem unul altuia darul său. Unul este lipsit de multe, iar cei mulţi le au pe toate. Ceea ce are unul, nu are celălalt. Dacă recunoaştem acest lucru, vom dobândi multă smerenie. Dumnezeu se cinsteşte şi se slăveşte pentru că a încununat pe oameni în diferite feluri şi a arătat diversitate în toate creaturile Sale. Nu este aşa cum gândesc cei fără de lege, care vor să impună egalitate în Creaţia dumnezeiasca. Dumnezeu toate cu înţelepciune le-a făcut.

Aşadar, fiul meu, acum, că te afli la început, îngrijeşte-te să te cunoşti mai bine pe tine însuţi, pentru ca să pui temelie tare smerenia. Îngrijeşte-te să înveţi ascultarea, să dobândeşti rugăciunea : ” Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă „. Rugăciunea să-ţi fie răsuflarea ta. Nu lasă mintea ta înceată pentru ca să nu înveţi cele rele. Nu lăsa să vezi lipsurile celorlalţi, deoarece, fără să-ţi dai seama, te vei afla împreună lucrător acelui rău şi împotrivitor binelui. Să nu te aliezi din neştiinţa cu vrăjmaşul sufletului tău. Fiind prea iscusit, vrăjmaşul ştie bine să se ascundă în spatele patimilor şi slăbiciunilor tale. Aşa încât, pentru a lovi în acesta, trebuie să lupţi, să te biruieşti pe tine însuţi, să omori toate patimile. Când omul cel vechi va muri, atunci puterea vrăjmaşului şi a potrivnicului se va desfiinţa. Lupta noastră nu este împotriva omului, pe care poţi să-l ucizi în multe feluri, ci este împotriva începătoriilor şi puterilor întunericului. Şi împotriva acestora nu se lupta cu dulceţuri, ci cu râuri de lacrimi, cu durere în suflet până la moarte, cu nemărginită smerenie şi cu multă răbdare. Să cazi epuizat ca lovit de boală grea săptămâni întregi. Şi să nu părăseşti lupta până când nu vor fi biruiţi şi nu se vor retrage demonii. Atunci vei primi eliberarea de patimi. Aşadar, fiul meu, sileşte-te pe tine însuţi dintru început să intri pe poarta cea strâmtă, deoarece numai această duce la libertatea Paradisului. Taie-ţi în fiecare zi şi în fiecare ceas voia ta şi nu căuta altă cale în afară de aceasta. Aceasta a fost bătătorită de picioarele părinţilor cuvioşi. Descoperă şi tu Domnului calea ta, şi Acesta te va îndruma. Descoperă părintelui tău gândurile tale şi acesta te va vindeca. Să nu ascunzi niciodată gândurile tale, deoarece înlăuntrul lor se află ascunsă viclenia diavolului, care dispare atunci când sunt spuse. Nu descoperi greşeală altcuiva spre îndreptăţirea ta, pentru că îndată harul le va descoperi în faţa oamenilor pe ale tale, pe cele pe care până acum le acoperea. Atât cât tu acoperi pe fratele tău, tot atât harul te va păzi pe tine de defăimarea oamenilor.

Cât despre celălalt frate de care îmi scrii, se vede că are păcate nemărturisite, pentru că se ruşinează să le spună părintelui său. De aceea vine ispită. Trebuie să îndrepte aceasta neorânduială, pentru că fără spovedanie curata şi deplina nu se curată. Şi este păcat să fie batjocorit de diavol. Înlăuntrul său, în adânc, este ascuns egoismul, orgoliul. Tu roagă-te şi să ai dragoste pentru el şi pentru toţi.

Păzeşte-te de tot răul. Acum, că ai intrat pe câmpul de luptă, vei fi încercat cu multe feluri de ispite. Pregăteşte-te să rabzi. Spune neîncetat rugăciunea şi Domnul te va ajuta cu harul Său. Niciodată ispitele nu sunt mai tari decât harul.

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

                Iubiților,
Rugăciunea este lucrarea principală a omului, el fiind creat de la început să prin această lucrare să mențină legătura vie cu Dumnezeiescul Creator și Tată.
Ierom. Nectarie


             Rugăciunea lui Iisus

                Trebuie să ştii că semnul adevăratei nevoinţe şi totodată, condiţia propăşirii ce se face printr- însa, este suferinţa încercată în osteneală. Cel ce umblă fără suferinţă nu va primi roade. Îndurarea cu inima şi cu osteneala trupească pun în vileag darul Sfântului Duh, ce se dă fiecărui credincios la Sfântul Botez, care din pricina nepăsării faţă de împlinirea poruncilor se îngroapă în patimi, dar care din negrăita milă dumnezeiască învie din nou întru pocăinţă. Prin urmare, nu fugi de osteneli din pricina durerilor cu care vin ele întovărăşite, ca să nu fii osândit pentru nerodire şi să nu auzi: „luaţi de la el talentul”. Orice nevoinţă trupească sau sufletească, care nu este însoţită de suferinţă şi care nu cere osteneală, nu aduce roade: „Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi năvălitorii pun mâna pe  ea” (Mat.11,12). Mulţi s-au ostenit ani îndelungaţi fără durere şi încă se mai ostenesc, dar din pricina acestei lipse de suferinţă s-au aflat străini la curăţia însăşi şi n-au fost părtaşi Duhului Sfânt, ca unii ce au.

            Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea şi în slăbănogirea lor, dar. nu adunăă nici un fel de roade din pricină că nu încearcă nici o suferinţă. Dacă, potrivit proorocului, nu se va zdrobi grumazul nostru, slăbind din pricina ostenelilor postului şi dacă nu vor ridica în inimă simţămintele pline de durere ale zdrobirii şi nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naştere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre.