Categorie: Spiritual life

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol Iacob, fratele Domnului după trup (23 octombrie)

Imagini pentru vietile sfintilor

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie


Sfîntul Iacov a fost fiul Sfîntului Iosif, logodnicul Preacuratei Fecioare. Din tinereţele sale, iubind viaţa aspră, niciodată n-a mîncat bucate sau untdelemn, ci numai pîine. De asemenea, nici vin sau vreo altă băutură alcoolică n-a gustat, decît numai apă. În baie n-a intrat şi toată odihna trupească a lepădat-o, apoi pe trup avea întotdeauna o haină aspră de păr şi toate nopţile le petrecea în rugăciuni, dormind foarte puţin iar din pricina deselor plecări de genunchi se asprise pielea ca a cămilelor. Apoi a păzit curăţia fecioriei sale fără de prihană, pînă la sfîrşit. Pentru că el se numea fratele Domnului, iată ce se scrie: „Că Iosif, logodnicul fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, avea patru feciori cu femeia lui cea dintîi pe care o chema Salomeea, fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia preotul, tatăl lui Ioan Botezătorul. Aceşti feciori erau: Iacov, Simion, Iuda şi Iosi. Mai avea şi trei fiice: Estir, Maria şi Solomeea, care era femeia lui Zevedeu şi mama apostolului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Murind Salomeea, femeia lui cea dintîi, Iosif trăia cu multă înţelepciune, crescîndu-şi copiii săi în frica Domnului şi întru învăţătura poruncilor Legii. Şi lui Iosif, ca unui bătrîn înţelept, preoţii i-au logodit pe Fecioara Maria, din care S-a născut Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu-Tatăl, mai presus de fire. Iosif ţinea loc de tată Domnului nostru Iisus Hristos, cum era numit de mulţi care nu ştiau taina întrupării Fiului lui Dumnezeu şi care era socotit ca bărbat al pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Pentru aceasta iudeii, mirîndu-se, ziceau: „Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sînt toate trei la noi?”. Deci, Mîntuitorul nostru este socotit ca unchi al apostolului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, care era fiu al Salomeei, fiica lui Iosif, logodnicul. De aceea se numea Domnul fiul lui Iosif şi frate după trup al fiilor acestuia, pentru că împreună cu ei a vieţuit. Pentru aceea şi Iacov s-a numit fratele Domnului după trup. Iar cînd s-a întrupat Hristos Domnul şi Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, a fugit cu dînsul în Egipt, atunci şi Iacob a fugit cu dînşii, călătorind împreună cu Maica Domnului şi cu Sfîntul Iosif, tatăl lui.

Ajungînd dumnezeiescul prunc Iisus Hristos la vîrsta desăvîrşită şi învăţînd pe popoare Împărăţia lui Dumnezeu, dovedind că El este adevăratul Mesia, Sfîntul Iacov a crezut în El şi, ascultînd dumnezeieştile Lui cuvinte, mai mult s-a aprins cu inima spre dragostea lui Dumnezeu, începînd a duce o viaţă mai aspră. Acum avea şi dînsul de la Domnul său împrumutul dragostei, care a fost dovedită prin faptul că după patima cea de bunăvoie şi învierea Domnului, S-a arătat întîi lui Iacov, iubitul Său frate, apoi celorlalţi Apostoli. De acest lucru pomeneşte Pavel, zicînd: „Iar după aceea s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor”. De toţi a fost numit Sfîntul Iacov drept, căci toţi vedeau viaţa lui cea bună şi plăcută lui Dumnezeu, fiind numărat în ceata celor şaptezeci de apostoli. Apoi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, aşezîndu-l episcop, l-a învăţat sfinţita lucrare. Acestui întîi arhiereu şi păstor i s-a încredinţat biserica Ierusalimului cea din nou luminată. Acesta a alcătuit mai întîi şi a scris Liturghia, fiind povăţuit de Sfîntul Duh, Liturghie pe care, mai tîrziu Sfîntul Vasile cel Mare, apoi Sfîntul Ioan Gură de Aur, pentru neputinţa omenească au scurtat-o.

Sfîntul Iacob, păscînd turma lui Hristos în Ierusalim, pe mulţi evrei şi elini i-a întors la Domnul prin învăţătura sa şi i-a povăţuit la calea cea dreaptă. Apoi a scris soborniceasca epistolă către cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, pline de învăţătură insuflată de Dumnezeu şi foarte folositoare, cu care se laudă toată Biserica lui Hristos, îndemnîndu-se la credinţă şi la fapte. Iar pentru viaţa sa cea îmbunătăţită, Sfîntul Iacob avea mare cinste de la toţi, nu numai de la credincioşi, ci şi de la necredincioşi, pentru că arhiereii evrei, cei ce intrau în Sfînta Sfintelor numai o dată într-un an cînd săvîrşeau slujbe, pe Sfîntul Iacov adeseori nu-l opreau să intre acolo şi să se roage. Pentru că vedeau viaţa lui cea curată şi neprihănită, de aceea i-au mai dat un nume nou Obli sau Ofli, adică îngrădire sau, întărire oamenilor, sau decît toţi mai drept îl numeau pe el.

Drept aceea, sfîntul intra în Sfînta Sfintelor nu numai ziua, ci şi noaptea şi, căzînd cu faţa la pămînt, aducea rugăciuni cu plîngere lui Dumnezeu, pentru toată lumea. El era iubit de tot poporul pentru sfinţenia sa, încît mulţi iudei dintre cei mai bătrîni au crezut învăţătura lui şi toţi cu plăcere îl ascultau şi se adunau la dînsul, unii ca să asculte cuvintele lui, iar alţii dorind să se atingă de marginea hainelor lui. În acea vreme era arhiereu Anan. Văzînd fariseii şi cărturarii că tot poporul ascultă învăţătura lui Iacov şi că mulţi se întorc la Hristos, au început din invidie a se înfuria împotriva sfîntului şi gîndeau rău despre dînsul, vrînd ca să-l ucidă. Deci, s-au sfătuit să-l roage ca să întoarcă poporul de la Hristos şi dacă n-ar vrea să facă aceasta, atunci să-l ucidă.

Sosind praznicul Paştelui, cînd poporul din toate cetăţile şi laturile s-au adunat în Ierusalim – iar Fest, care a izbăvit pe Pavel din mîinile iudeilor şi l-a trimis la Roma, murise şi încă nu venise de la Roma alt stăpînitor în locul lui – atunci cărturarii şi fariseii au înconjurat pe Sfîntul Iacov în biserică, zicîndu-i: „Rugămu-ne ţie, dreptule, ca în ziua aceasta de praznic, în care s-a adunat de pretutindeni mulţime de popor, să faci o învăţătură către toţi, întorcîndu-i pe ei de la credinţa în Iisus, prin care s-au înşelat mulţi, numindu-L pe Dînsul Fiul lui Dumnezeu şi să-i înveţi pe ei să nu se rătăcească, căci noi toţi te cinstim pe tine şi cu tot poporul te ascultăm şi mărturisim pentru tine cum că tu iubeşti adevărul şi nu cauţi în faţă; deci, să sfătuieşti pe popor, ca să nu se înşele cu Iisus Cel răstignit. Rugămu-ne ţie, ridică-te pe aripa cea înaltă a bisericii, ca toţi să te poată vedea şi auzi, căci precum vezi este multă lume, adunată din toate părţile”.

Acestea zicîndu-le, au suit pe Iacob pe aripa bisericii, iar ei au strigat către dînsul cu mare glas: „Prea dreptule bărbat, noi toţi sîntem datori a te asculta, spune-ne nouă adevărul, cum înţelegi tu învăţătura lui Iisus Cel răstignit, căci popoarele noastre rătăcesc în urma Lui”. Iar sfîntul cu glas mare a zis: „Ce mă întrebaţi pentru Fiul Omului, Care de voie a pătimit, S-a răstignit, S-a îngropat şi a treia zi S-a sculat din mormînt? Iată, El acum şade în ceruri, de-a dreapta Puterii celei preaînalte şi iarăşi va veni pe norii cerului, ca să judece viii şi morţii”. Aceste cuvinte auzindu-le popoarele, s-au bucurat foarte mult de mărturia lui Iacov, care a spus-o pentru Iisus Hristos şi au strigat într-un glas: „Mărire lui Dumnezeu! Osana Fiului lui David!”. Iar fariseii şi cărturarii au zis: „Rău am făcut dîndu-i voie lui Iacov să grăiască pentru Iisus, căci iată, popoarele mai mult s-au tulburat”. Evreii, umplîndu-se de răutate, l-au aruncat de pe aripa bisericii, pentru înfricoşarea poporului, ca să se teamă şi să nu creadă cuvintele lui Iacob. Apoi au răcnit foarte tare, zicînd: „Oh! Oh! dreptul s-a înşelat!”

Sfîntul Iacob, căzînd de la înălţime, s-a rănit greu, dar încă era viu, şi, ridicîndu-se în genunchi, şi-a înălţat mîinile sale şi se ruga, zicînd: „Doamne, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac”. Iar ei au aruncat cu pietre asupra lui şi îl răniră şi mai mult. Apoi un preot din fiii lui Rahav a strigat: „Încetaţi, ticăloşilor, ce faceţi? Dreptul se roagă pentru voi, iar voi îl ucideţi pe el?” Atunci îndată un om, alergînd cu un lemn, s-a repezit la sfînt şi, lovindu-l cu toată puterea în cap, l-a zdrobit, încît i-au ieşit creierii. Şi întru această mucenicească pătimire şi-a dat duhul. Iar sfîntul său trup a fost îngropat acolo, aproape de biserică. Credincioşii l-au plîns mult pe dînsul, căci a fost episcop în Ierusalim treizeci de ani, iar la şaizeci şi şase de ani ai vieţii sale a pătimit pentru Hristos Domnul, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Iosif Sihastrul

Ingrijeste-te sa vii acum apoi te intorci iarasi acolo unde vrei





Capitolul 60

Mila lui Dumnezeu peste tine, parinte draga; doresc sa fii intru toate bine. Doresc ca scrisoarea mea sa te gaseasca in deplina sanatate. Am primit, fiul meu, scrisoarea ta si m-am bucurat mult. Trecuse mult timp de cand nu am mai avut vesti de la tine. Ti-am trimis si alta scrisoare, dar se pare ca nu ai primit-o. Imi pare rau. Eu m-am imbolnavit foarte rau de la un cos la gat; l-am lasat in seama lui Dumnezeu si m-a adus in pragul mortii. S-a infectat toata partea stanga a trupului si a venit moartea. Incepusem sa aiurez, sa nu-i mai cunosc pe cei din obste. Plangeau toti, strigau dupa doctori. Mi-a fost mila de ei si i-am lasat sa faca voia lor. Au inceput injectiile, medicamentele, doctorii. Doi doctori din afara si Artemios. In cele din urma, cu lucrarea lui Dumnezeu, m-au intors. Cincizeci de injectii si altele pe deasupra pentru intarire. De sapte ori m-au taiat. Curgea sangele ca din izvor. De sase ori ma schimbau pe zi. Cinci luni am stat nemiscat; ma intorceau de pe o parte pe alta cu cearceaful. Am consumat toata vata din . Rana mare ! Incapea o lamaiie in rana. Si acum mai ma doare in locul acela. A fost incercare mare. Ii multumesc mult lui Dumnezeu ca mi-a aratat multa dragoste. Sa fie slavit numele Sau dumnezeiesc. Numai sora mea, pe care o cunosti, a stat alaturi de mine din lume. Mi-a trimis mereu, ca o mama, toate cele ce erau necesare unui bolnav. Maica Domnului ii va rasplati cu pretul iubirii sale. Acum sunt bine. Merg pe picioarele mele, spijinit de bastoane. Imi gatesc singur, ca mai inainte. Dar, fiul meu drag, acum sa vorbim si despre tine. Am plans mult cand am primit scrisoarea ta. Mi-am amintit zilele de demult si le-am cercetat in timpul noptii cu inima mea. Ah ! Ah ! Ah ! Preotul meu drag ! Iti amintesti ca atunci cand ai plecat ne-ai spus ca toti ti-au dat binecuvantare sa mergi afara si sa te intorci dupa opt zile ? Si te-ai intristat ca numai eu nu am fost de acord. Eu ti-am spus : cele ce ne spui acum vor ramane nefaptuite, cele ce fagaduiesti te vor parasi imediat ce vei fi afara din Munte. Vezi ca am fost cel mai realist dintre toti ? Vezi ca mai mult te-ai indepartat decat sa te intorci inapoi ?< Ingrijeste-te acum sa vii inapoi si sa-ti afli linistea alaturi de noi. Sunt multe casute aici. Langa fratii tai. Toti te vor ajuta. Au multa dragoste pentru tine. Si cand voi muri, vreau sa te vad langa mine. Si tu sa-ti lasi oasele la Sfantul Munte. Paraseste ratacirile celor care te-au scos din metania ta si te-au aruncat sa te zbati iarasi in marea cea amarii a lumii. Acum nu mai vreau de la tine alt ajutor decit sa te ingrijesti sa vii, sa te intorci iarasi in gradina Maicii Domnului. Iti multumesc. Iti multumesc pentru toate. Noi aici, cu harul Domnului, sunteni bine. Cu Sfintele Liturghii reusim sa ne gospodarim destul de bine. Ne trimit de afara sarindare. Apoi mai avem si cate ceva de lucru. Parintele cel mic este bolnavicios. Iosif se ocupa cu inchinatorii anul acesta; nu ne mai poate ajuta in nici un fel. Atanasie sta singur intr-o chilie. Papa Haralambie mai face cate o pecete. Gheron Arsenie este gradinar iar eu bucatar. Teofilact este cu Iosif. Am avut si doi batranei care au murit, nu i-ai cunoscut. Mai avem pe Nicodim, care ne spala vasele. Traim, cu harul lui Dumnezeu, foarte placut. La fel vei trai si tu. Nu mai sta deloc pe ganduri. Avem si o barca cu care pescuim. Prindem tot felul de pesti. Iosif este capitanul. Dar lucrarea noastra de capetenie este rugaciunea mintii. Doliul si lacrimile. Trezvie si contemplare. Sunt bogate milele duhovnicesti ale Domnului ! Ne-a mai venit un baiat tanar, dar nu a ramas ca sa-l invatam rugaciunea mintii. A plecat. Ne-a spus ca avea probleme cu sanatatea. Imbratisari si urari de la toti.
Te imbratisez si eu parinteste.

Intru toate smeritul tau Gheron Iosif.

Rugăciunile începătoare

Imagini pentru dimineata

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne irtă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău.

Hristos a Înviat!

Jerusalem, o poză de telefon mobil primită zilele trecute.



Ne salutăm astfel și-n această zi a învierii, duminica din latină dominica – ziua Domnului. M-am gândit că ne este de folos un cuvânt despre înviere. Ar trebui să fim duminica de dimineață la Utrenie și să ascultăm cu atenție slujba care înclude canonul învierii. 

Mi-a plăcut o predică a Preafecitului Părinte Daniel de acum aproape zece ani, din care aș verea să vă atașez un fragment în contunuare.

Iubiti fii si fiice duhovnicesti,

Traim astazi intr-o lume in care oamenii cauta mai mult bogatia materiala trecatoare decat bogatia spirituala a credintei si a vietii vesnice, iar pe langa saracia materiala tot mai aspra, se arata si o saracire spirituala a oamenilor, ca slabire a credintei, o racire a dragostei fratesti si o diminuare a faptelor bune. In aceasta situatie, este nevoie ca in lumina Invierii lui Hristos care lumineaza viata crestinului in Biserica si in societate sa vedem ce ne invata Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti ai Bisericii despre bogatie si saracie. Mai precis, sa vedem cand si cum acestea ne impiedica sau ne ajuta sa dobandim mantuirea, adica iertarea pacatelor si unirea cu Hristos, Izvorul vietii vesnice.

Potrivit invataturii Sfintei Scripturi, bogatia apartine lui Dumnezeu (Cf. Psalm 23, 1; 49, 12-13), insa El o daruieste oamenilor (Cf. Facerea 24, 35), ca oamenii sa o da-ruiasca si altora, mai ales saracilor (Cf. Matei 19, 21; Luca 12, 33; 16, 9; I Timotei 6, 18; I Ioan, 3, 17). Dumnezeu ajuta pe om sa adune bogatia (Cf. Deuteronom 8, 16-18), cand aceasta este o binecuvantare a lui Dumnezeu pentru om (Cf. Pilde 10, 22; Filipeni 4, 19).

Totusi, bogatia materiala trecatoare, pamanteasca, adica averile si banii, nu trebuie sa fie scop in sine, ci mijloc de a cauta si cultiva bogatia spirituala netrecatoare, cereasca, ce se dobandeste prin iubire fata de Dumnezeu si fata de oameni, prin milostenie si alte fapte bune. Autorii Sfintei Scripturi observa cu intelepciune ca bogatia materiala este vremelnica (Cf. Pilde 27, 24), nestatornica (Cf. Psalm 38, 6; I Timotei 6, 17), trecatoare (Cf. Pilde 13, 7; 23, 4-5; Apocalipsa 18, 16), ea poate fi furata (Cf. Matei 6, 19; Luca 12, 33), poate fi distrusa (Cf. Matei 6, 19; Iacob 5, 2; I Petru 1, 18), poate pieri (Cf. Ieremia 48, 36), ea este inselatoare (Cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19), ea nu indestuleaza pe om (Cf. Ecclesiastul 4, 8; 5, 10), ea este izvor de cearta si invidie (Cf. Facerea 13, 6-8; 26, 12-16; 31, 1-2; 36, 6-7), ea nu poate fi luata de om cu sine dupa moarte (Cf. Psalm 48, 10; I Timotei 6, 7), iar cand devine pentru om o patima, bogatia impiedica adesea intrarea lui in Imparatia cerurilor (Cf. Matei 19, 23-24; Marcu 10, 23-25; Luca 18, 24-25); mai mult, grija excesiva pentru bogatia materiala inabusa adesea rodirea cuvantului lui Dumnezeu in viata omului (Cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19; Luca 8, 14); iar patima lacomiei de avere sau iubirea de inavutire cu orice pret este sursa a multor nedreptati si neajunsuri, „ca iubirea de argint – constata Sfantul Apostol Pavel – este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare s-au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri” (I Timotei 6, 10).

Relele cele mai mari pe care le poate aduce lacomia de avere vietii spirituale sunt acestea: uitarea de Dumnezeu (Cf. Deuteronom 6, 10-12; Osea 13, 6), parasirea de Dumnezeu (Cf. Deuteronom 32, 15), tagaduirea sau negarea existentei lui Dumnezeu (Cf. Pilde 30, 8-9), razvratirea contra lui Dumnezeu (Cf. Neemia 9, 25-26), lepadarea de Hristos (Cf. Matei 19, 21-22), mandria nesabuita (Cf. Pilde 28, 11), invartosarea inimii sau lipsa de milostivire (Cf. Pilde 18, 23), asuprirea semenilor, mai ales a saracilor (Cf. Iacob 2, 6), inselaciune (Cf. Iacob 5, 4). Cunoscand aceste consecinte rele ale lacomiei de avere, Mantuitorul Iisus Hristos indeamna pe cei bogati sa-si adune comori in ceruri, intrucat comorile ceresti sunt mai presus de orice bogatie pamanteasca (Cf. Matei 6, 19-20; Luca 12, 33; I Timotei 6, 19).

Sfanta Scriptura contine multe mustrari si amenintari impotriva celor ce aduna comori materiale pe nedrept (Cf. Pilde 13,11) sau le dobandesc pe nedrept (Cf. Pilde 21, 6; 28, 20-23; Ieremia 17, 11), dar si atitudini impotriva celor ce acumuleaza averi prin constrangerea semenilor (Cf. Iov 20, 18-23; Pilde 22, 16; Iacob 5, 1-5).

Pe de alta parte, Sfanta Scriptura ne prezinta si bogati buni la suflet sau milostivi, harnici si darnici, care au inteles ca bogatia lor este dar de la Dumnezeu pentru a fi daruita celor in nevoi, dobandind astfel marele dar al mantuirii, adica al iertarii pacatelor si al vietii vesnice. Astfel de oameni sunt Avraam (Cf. Facerea 13, 2; 24, 35), Lot (Cf. Facerea 13, 5), Isaac (Cf. Facerea 26, 13-14), Iacob (Cf. Facerea 32, 5), Iosif (Cf. Facerea 45, 8), Booz (Cf. Rut 2,1), Solomon (Cf. III Regi 3, 13), Iov (Cf. Iov 1, 3; 42, 12), Iosif din Arimateia (Cf. Matei 27, 57), Barnaba sau Varnava (Cf. Fapte 4, 37), Tavita din Iope (Cf. Fapte 9, 36), Corneliu sutasul (Cf. Fapte 10, 2, 4, 31) si altii.

In ceea ce priveste saracia, Sfanta Scriptura ne invata ca aceasta are un inteles material, ca lipsa de bunuri materiale, si un inteles spiritual, ca lipsa de bunuri duhovnicesti sau lipsa de virtuti si calitati sufletesti. Dupa cum bogatia in sine nu este rea, ci poate fi dobandita si intrebuintata intr-un mod bun sau rau, tot asa si saracia poate fi inteleasa, acceptata si traita cu folos duhovnicesc sau poate duce la disperare si la fapte rele.

Cauzele saraciei materiale sunt multiple: lenea si nepasarea (Cf. Pilde 6, 9-11; 10, 4; 19, 5), betia si nechibzuinta (Cf. Pilde 21, 17; 23, 21), coruptia sau desfranarea (Cf. Pilde 6, 26; Luca 15, 13), calamitati sau dezastre naturale, invazii ale inamicului, oprimari din partea vecinilor puternici, sau camata exagerata si alte nedreptati sociale.

Saracii sunt fapturi ale lui Dumnezeu (Cf. Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Dumnezeu iubeste atat pe cei saraci, cat si pe cei bogati (Cf. Iov 34, 19), asculta plangerea saracilor (Cf. Iov 34, 28; Iacob 5, 4), El nu nesocoteste rugaciunea lor (Cf. Psalm 101, 18), ci ocroteste pe saraci (Cf. Psalm 11, 5), le face dreptate (Cf. Psalm 139, 12), ii izbaveste din necazuri (Cf. Iov 5, 15; 36, 15; Ieremia 20, 13), poarta grija de nevoile lor (Cf. Psalm 67, 11; Luca 1, 53), inalta pe cei saraci (Cf. Psalm 106, 41; 112, 7-8), este azil sau aparator al saracilor (Cf. Psalm 13, 6; Isaia 25, 4), a ales pe saracii acestei lumi, bogati in credinta, ca mostenitori ai Imparatiei cerurilor (Cf. Iacob 2, 5). Pe de alta parte, saracii trebuie sa alerge la Dumnezeu (Cf. Iov 5, 8), sa nadajduiasca in Dumnezeu (Cf. Psalm 9, 34), sa laude pe Dumnezeu (Cf. Psalm 73, 22), sa se bucure in Dumnezeu (Cf. Isaia 29, 19). Sfanta Scriptura ne arata ca exista oameni saraci, dar marinimosi si darnici (Cf. Marcu 12, 43-44; Luca 21, 3-4; II Corinteni 8, 2). Saracii trebuie ajutati (Cf. Isaia 58, 7, Matei 5, 42; 19, 21; Marcu 10, 21; Luca 3, 11; 12, 33; 18, 22), nu cu parere de rau (Cf. II Corinteni 8, 2; 9, 5), ci cu bucurie si inima buna (Cf. II Corinteni 8, 3 si 12, 9, 7), fara ingamfare (Cf. Matei 6, 1). Cine miluieste pe saraci cinsteste pe Dumnezeu (Cf. Pilde 14, 31), imprumuta pe Dumnezeu (Cf. Pilde 19, 17). Cine ajuta pe saraci va fi mantuit de Dumnezeu (Cf. Pilde 40, 1-3), va fi fericit si binecuvantat de Dumnezeu (Cf. II Corinteni 9, 10; Evrei, 13, 16), va primi rasplata vesnica (Cf. II Corinteni 9, 9; Matei 25, 34-36; Luca 12, 33; 14, 13; 18, 22).

Exemple de darnicie catre saraci: Iov (Cf. Iov 29, 16; 30, 25; 31, 16), Zaheu (Cf. Luca 19, 8), primii crestini (Cf. Fapte 2, 45; 4, 34-35), Petru (Cf. Fapte 3, 6), Tavita (Cf. Fapte 9, 36-39), Corneliu (Cf. Fapte 10, 2), Pavel (Cf. Fapte 24, 17; Galateni 2, 10), Biserica din Macedonia si Ahaia (Cf. Romani 15, 26). Sfanta Scriptura ameninta cu pedepse pe cei ce nu ajuta pe saraci (Cf. Iov 22, 7-10; Pilde 21, 13; Iezechiel 16, 49) sau pe cei ce le fac nedreptate (Cf. Isaia 10, 1-3), ii constrang si ii umilesc pe saraci (Cf. Iezechiel 22, 29-31; Amos 2, 6-7; 4, 1-3; 5, 11-12), ii jefuiesc (Cf. Amos 8, 4-7; Iacob 5, 4). Cine nesocoteste sau dispretuieste pe saraci dispretuieste pe Hristos (Cf. Matei 25, 42-45) si nu are dragoste fata de Dumnezeu (Cf. I Ioan 3, 17). Hristos-Domnul a fost sarac in cele materiale, a trait in lipsa (Cf. Matei 8, 20; Luca 9, 58; II Corinteni 8, 9), dar a imbogatit spiritual, cu harul, invatatura, iubirea si sfintenia Sa, multimile care veneau la El. La fel si apostolii au fost saraci din punct de vedere material, dar bogati in credinta, sfintenie, intelepciune si fapte bune. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spunea corintenilor: „infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu (…), ca niste saraci, dar pe multi imbogatind ” (II Corinteni 6, 4 si 8).

Urmand Sfintei Scripturi si mai ales Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos si invataturii Sfintilor Apostoli, Sfintii Parinti ai Bisericii au scos in evidenta marea tiranie spirituala si multele nedreptati si consecinte sociale negative pe care le aduce lacomia de averi materiale trecatoare, indemnand pe cei bogati sa fie milostivi si darnici fata de saraci, sa nu ingroape comorile de aur in pamant, ci sa le mute, prin milostenie, in ceruri, la loc sigur, iar pe saraci ii indeamna sa nu deznadajduiasca, ci sa adune bogatie spirituala in suflet, prin credinta si rugaciune, prin cuvant bun si blandete.

Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur (+ 407) il indeamna pe bogat, zicand: „Averile pe care le pui in mana saracilor, le pui intr-o vistierie sigura, in mana lui Dumnezeu. Mana lui Dumnezeu iti va da averile inapoi, intregi si bine pazite; iar cand te vei duce in patria ta (cereasca), odata cu averile tale, vei fi laudat, vei fi incununat si pe deplin multumit si fericit” . Acelasi Sfant Parinte ne spune: „Iov nu-si lipea inima de avutii cand le avea si nici nu le cauta cand le-a pierdut! Bunurile materiale pentru aceasta se numesc bunuri, pentru ca sa facem bine cu ele, nu pentru ca sa le ingropam in pamant” .

Iar despre saracie, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Este mult mai bine a fi cineva sarac si sa vietuiasca in virtute, decat a fi imparat si sa vietuiasca in pacate”. „Saracia il sileste pe cineva a fi intelept, pe cand bogatia de multe ori il impinge spre rele mari” .

In concluzie, acelasi Sfant Parinte constata ca „nici bogatia si nici saracia prin sine insasi nu este ceva bun, ci aceasta se intampla in urma intrebuintarii lor”. In alt loc zice: „Bogatia este un bine, insa nu in sine, ci in mana celui drept, pe de alta parte, saracia este ceva rau, insa nu dupa firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru ca el, suparat pe ea, invinovateste si huleste pe Facatorul sau”. Apoi vine indemnul: „Nu te teme de cuptorul saraciei, ci de cuptorul pacatului. Acesta-i flacara si chin, celalalt roua si odihna. Langa cuptorul pacatului sta diavolul, langa cuptorul saraciei stau ingerii, care alunga flacara”. „Crestinul se arata mult mai incercat in saracie, decat in bogatie. Cum aceasta? Cand el cade in saracie, desigur ca va fi mai smerit, mai intelept, mai serios, mai ingaduitor, mai cinstit, pe cand daca se gaseste in bogatie, are multe piedici spre aceasta”.

„Sa nu ne pierdem curajul daca suntem saraci, ci cealalta bogatie sa o cautam, bogatia in fapte bune”.

Un alt Sfant Parinte al Bisericii, Sfantul Vasile cel Mare (+ 379), pe care-l cinstim in mod deosebit anul acesta 2009, impreuna cu ceilalti Sfinti Capadocieni, este un inflacarat aparator al saracilor si un aspru judecator al bogatilor lacomi in vreme de foamete si criza economica. Iata cateva din indemnurile sale date bogatilor lacomi de castig cu orice pret: „Nu scumpi produsele tale, ingreunand nevoile celor lipsiti! Nu astepta sa lipseasca graul de pe piata, ca sa-ti deschizi tu hambarele, caci „cel ce scumpeste graul este blestemat de popor’ (Pilde 11, 26). Nu astepta vremuri de foamete, din dragostea de aur! Nu astepta o lipsa generala, ca sa-ti inmultesti averile! Nu face comert cu nenorocirile oamenilor! Nu preface mania lui Dumnezeu in prilej de inmultire a averilor tale! Nu inrautati cu biciul neomeniei tale, ranile celor in suferinta”. Bogatilor nemilostivi le spune: „N-ai mila? Nu vei fi miluit! N-ai deschis casa, vei fi dat afara din Imparatie (a cerurilor)! N-ai dat paine? Nu vei primi viata vesnica”. Iar in alt loc din aceeasi Omilie catre bogati, Sfantul Vasile cel Mare se intreaba: „Pana cand aurul va sugruma sufletele, pana cand va fi undita mortii, pana cand va fi momeala pacatului? Pana cand bogatia va fi pricina razboaielor, pentru care se fauresc arme si se ascut sabii? Din pricina bogatiei rudele nu mai tin seama de rude, fratii se uita cu ochi ucigasi la frati. Din pricina bogatiei, pustiile sunt pline de ucigasi, marea de pirati si orasele de calomniatori. (… ) Bogatia v-a fost data ca sa rascumparati sufletele, nu ca sa va fie pricina de pierzare”.

In vreme de foamete, ca urmare a secetei cumplite, Sfantul Vasile cel Mare spunea: „Pentru aceasta Dumnezeu nu-Si deschide mana, pentru ca noi ne-am inchis-o pentru iubirea de frati. Pentru aceasta sunt uscate ogoarele, pentru ca s-a racit dragostea”.

Un alt Sfant Parinte din Capadocia, Sfantul Grigorie de Nyssa, ne arata importanta milosteniei fata de saraci zicand: „Saracii sunt vistiernicii bunurilor fagaduite, ei sunt paznicii Imparatiei (cerurilor n.n.), cei care deschid usile celor buni si care le inchid pentru cei invartosati la inima si urasc pe oameni. Dar in acelasi timp, ei sunt acuzatori de temut, cat si buni aparatori. Ei apara sau invinuiesc, dar nu prin cuvinte, ci asa cum sunt ei vazuti de Domnul si Judecatorul lumii. Caci felul cum ne purtam cu ei striga inaintea Cunoscatorului de inimi mai puternic decat orice crainic’.

Un alt episcop din Capadocia, care a trait tot in veacul al IV-lea, Asterie al Amasiei din Pont, a rostit si el omilii celebre despre bogatie si saracie, fiind un aspru luptator impotriva lacomiei de averi materiale: „Cine l-a sters din catalogul apostolilor pe Iuda si l-a facut vanzator in loc de apostol? Nu oare faptul ca purta punga, ca a pus mai intai la cale vanzarea, iar apoi a dobandit pretul faptei sale necinstite? Pentru ce Faptele Apostolilor pomenesc de Anania si Safira? Nu pentru ca s-au furat pe ei insisi si au furat darurile afierosite Bisericii din propriile averi? (… ). Experienta ne arata lacomia drept o fiara, de care cu greu scapa cei prinsi de ea; infloreste mereu si nu se vestejeste; imbatraneste cu cei pe care ii are sub stapanirea ei si nu-i paraseste pana la moarte (… ). Nu este usor de eliberat sufletul unui om cuprins de lacomie, fie ca este tanar cu trupul, fie ca este batran, afara numai daca vine vreun gand curat care sa taie boala cu un cutit”.

Stiți cum se cere în lucrările științifice, cum cere bunul simți, dar și autorii paginilor de unde preluăm materialele ca să îndicăm ( și să nu ascundem) sursa


Duminică la Utrenie

Imagine similară



   Dreapta Ta cea purtătoare de biruinţă cu dumnezeiască cuviință întru tărie s-a preamărit, că aceasta nemuritorule ca o puternică a toate pe potrivnici a zdrobit, israelitenilor prin adânc cale nouă făcându-le. 

   Cela ce cu mâinile cele preacurate din ţărână cu lucrare dumnezeiască din început m-ai făcut, mâinile Ți-ai întins pe Cruce, din pământ iarăşi chemând trupul meu cel stricat, carele din Fecioară l-ai luat. 

   Omorâre ai luat pentru mine, și sufletul morții Ți-ai dat, Cela ce cu insuflare dumnezeiască suflet înlăuntru mi-ai pus, şi dezlegându-mă din legăturile cele veșnice, şi împreună înviindu-mă, cu nestricăciune m-ai preamărit. 

A Născătoarei : 

   Bucură-te izvorul darului, bucură-te scară și uşă cerească, bucură-te sfeșnic şi năstrapă de aur, și munte netăiat, care pe Dătătorul de viaţă, Hristos, lumii L-ai născut. 

Alt Canon, al Crucii cu al Învierii. 

Irmosul : Hristos se naşte… 

   Hristos m-a îndumnezeit, întrupându-Se, Hristos m-a înălţat, smerindu-Se, Hristos nepătimitor m-a făcut, pătimind Dătătorul de viaţă cu firea trupului. Pentru aceasta îi cânt cântare de mulțumire, că S-a preamărit. 

   Hristos m-a înălţat, răstignindu-Se, Hristos împreună m-a înviat, omorându-Se, Hristos viață mi-a dăruit. Pentru aceasta întru vecie cu mâinile plesnind cânt Mântuitorului cântare de biruinţă, că S-a preamărit. 

A Născătoarei : 

   Pe Dumnezeu Fecioară, L-ai zămislit, pe Hristos în feciorie L-ai născut, pe Cel ce S-a întrupat din tine Preacurată, pe Unul-Născut, Fiul, Cel cunoscut întru un Ipostas, în două firi, că S-a preamărit. 

Alt Canon, către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu. 

Irmosul : Dreapta ta cea purtătoare… 

   Ce cântare vrednică îţi va aduce ţie neputinţa noastră ? Fără numai pe cea de bucurie, care pe noi Gavriil cu taină ne-a învăţat, bucură-te Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Maică nenuntită. 

   Pururea Fecioarei şi Maicii Împăratului puterilor celor de sus, din preacurată inimă credincioşii duhovniceşte să-i strigăm : Bucură-te Născătoare, de Dumnezeu, Fecioară Maică nenuntită. 

   Nemăsurat este adâncul naşterii tale celei necuprinse cu mintea Preacurată. Deci credinţă neîndoită, cu dragoste aducem ţie grăind : Bucură-te Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Maică nenuntită.

Sursa 

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ilarion cel Mare (21 octombrie)



Imagini pentru pustie

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat ce se numea Tavata, ce era în Palestina, aproape de cetatea Gaza. Părinţii cuviosului au fost eleni, din care s-a născut Ilarion ca un trandafir din spini, şi bună mireasmă i s-a arătat lui Hristos; căci, fiind trimis de părinţii lui în Alexandria ca să înveţe carte, el nu numai acea înţelepciune a deprins-o degrabă – pe care elenii o caută – ci şi înţelepciunea cea duhovnicească a învăţat-o bine. Pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos, a primit Sfîntul Botez şi, intrînd adeseori în biserica lui Dumnezeu, lua aminte la cuvintele cele care luminează şi înţelepţesc pe prunci. Ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu şi, obiceiurile cele bune deprinzîndu-le, gîndea în ce chip ar plăcea Lui. Şi auzind de Sfîntul Antonie cel Mare, de a cărui viaţă îmbunătăţită străbătuse vestea pretutindeni, a dorit să-l vadă şi a mers la dînsul cu sîrguinţă.

Ajungînd la acea pustie, a văzut faţa lui cea cu sfîntă cuviinţă şi i-a auzit cuvintele cele curgătoare de miere, care-i arătau lui calea ce duce pe om la desăvîrşire. A petrecut Ilarion la Sfîntul Antonie cîtăva vreme, privind la viaţa lui cea asemănătoare cu a îngerilor, la rugăciunile cele dese, făcute cu osîrdie, la lucrul mîinilor şi la osteneala cea neîncetată, la post şi la înfrînare, la iubirea de aproapele, la necîştigare şi la toată călugăria cea desăvîrşită. Mulţime de oameni veneau la cuviosul Antonie, unii ca să se tămăduiască de neputinţele lor, alţii ca să fie binecuvîntaţi de dînsul, iar alţii ca să asculte cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi folositoare. Pentru aceea Ilarion nu a binevoit să vieţuiască mai mult acolo, că nu era singurătate desăvîrşită şi linişte; ci a gîndit să-şi caute un loc ca acela unde ar putea să vieţuiască numai cu Dumnezeu, fără gîlceavă. Şi luînd de la cuviosul binecuvîntare, s-a întors în patria sa şi a aflat pe părinţii săi morţi. Apoi a împărţit averea ce rămăsese în două părţi: una a dat-o rudeniilor, iar alta săracilor, nelăsîndu-şi nimic pentru el; ci pe toate socotindu-le gunoaie, s-a lepădat de lume şi chiar de sine ca să poată fi ucenic al lui Hristos şi următor al sărăciei Lui.

Astfel, lăsînd cele deşarte, a mers în pustia ce este ca la şapte stadii de la Maiuma Gazei şi acolo, între mare şi între lac, s-a sălăşluit singur. Erau tîlhari în pustiul acela şi l-a sfătuit pe el cineva dintre cunoscuţi să plece de acolo, să nu cadă în mîinile tîlharilor şi să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrînd să scape de moartea cea sufletească. „Se cuvine – zicea el – a fugi de tîlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tîlharii care ucid trupul. De aceştia nu mă tem. „Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă vei înfricoşa?” Şi vieţuia în post şi în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Mai avea o haină de păr şi o manta din piele dată de cuviosul Antonie.

Dar urîtorul binelui, diavolul, văzîndu-se călcat de un monah tînăr, a ridicat război împotriva lui, vrînd să biruiască pe ostaşul cel duhovnicesc, prin pofta trupească, prin care a început a aprinde trupul lui cel tînăr şi cu gînduri necurate a-i tulbura mintea. Iar Ilarion, simţind balaurul cel necurat care vrea să-l muşte cu boldul păcatului, s-a împotrivit lui cu mai mare chinuire a trupului, înarmîndu-se cu rugăciuni către Dumnezeu şi desăvîrşit a zdrobit capul balaurului. Căci a adăugat post peste post şi osteneli peste osteneli, timp de trei zile, iar uneori şi cîte patru zile, negustînd hrană. Şi-şi ostenea trupul săpînd uneori pămîntul, iar alteori împletind coşniţe, grăind către sine apostoleştile cuvinte: „De nu voieşte cineva să lucreze, atunci nici să nu mănînce”. Gîndurile cele necurate le izgonea din inimă, cu lovirea în piept ca vameşul şi cu suspinul cel din adîncul inimii, iar trupul său numindu-l asin, aşa vorbea cu dînsul: „Eu, asinule, te voi face ca să nu te sălbăticeşti şi nu cu orz te voi hrăni, ci cu pleavă, cu foamea şi cu setea te voi chinui, cu grea sarcină te voi îngreuia, ca să gîndeşti mai mult la hrană, iar nu la necurăţie”. Nişte cuvinte ca acestea grăind către sine, le împlinea pe ele şi cu fapta, pentru că atît îşi chinuise trupul, încît i se vedeau numai oasele acoperite cu piele.

Apoi, văzînd vrăşmaşul că prin acest război nu a sporit nimic, deoarece nu numai că nu l-a biruit pe el, ci a fost biruit de dînsul, s-a gîndit să-l înfricoşeze pe fericit prin năluciri şi prin vedenii. Într-o noapte, cînd Sfîntul Ilarion stătea la rugăciune, a auzit plîngere de copii şi tînguire de femei, răgete de lei şi glasuri de alte fiare dobitoace, mare gîlceavă şi tulburare ca de război, pentru că diavolii adunaseră trupa tovarăşilor lor şi scoteau tot felul de glasuri, ca Ilarion, înfricoşîndu-se de glasurile lor, să lase pustiul şi să fugă. Dar înţelegînd că toate acestea sînt îngroziri diavoleşti şi-a făcut semnul crucii şi diavolul, văzîndu-se alungat cu păvaza credinţei, a căzut, iar tînărul, rugîndu-se cu tot dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i trimită ajutor de sus şi stînd mult la rugăciune, l-a surpat pe vrăjmaşul care stătea asupra lui. Apoi, ridicîndu-se puţin, vrînd să vadă cu ochii ceea ce auzise cu urechile, fiindcă era o noapte foarte luminoasă şi luna strălucea, a văzut o caretă mare cu cai înfricoşaţi şi sălbatici, care veneau cu mare zgomot spre dînsul. Iar el a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!” Şi îndată, desfăcîndu-se, pămîntul a înghiţit toată puterea diavolească. Iar sfîntul, bucurîndu-se, ca odinoară Moise care a biruit pe Faraon, a cîntat: „Calul şi pe călăreţul l-a aruncat în mare, întins-a dreapta Sa şi l-a înghiţit pe el pămîmtul”. Apoi iarăşi cînta: „Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema; aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat”.

Însă vrăjmaşul, măcar că a căzut, cu toate acestea nu înceta a se scula şi a tăbărî asupra sfîntului, ispitindu-l cu alte meşteşuguri ale sale. Odihnindu-se sfîntul, i se părea că vede pe lîngă dînsul femei dezbrăcate, glumind cu neruşinare. Apoi, fiind flămînd şi însetat, i se arătau lui fel de fel de mîncăruri şi băuturi dulci. Iar el, rugîndu-se, i se arăta uneori venind asupra lui lupul urlînd, alteori vulpea sărind, altă dată a văzut ostaşi înaintea lui făcînd război şi unul dintre ei, căzînd mort la picioarele lui, îl ruga ca să-l îngroape. Odinioară, stînd în rugăciune, a căzut în uitare, biruindu-se mintea lui de fireasca neputinţă şi altceva gîndind, a sărit în spatele lui diavolul şi lovindu-l cu picioarele în coaste şi bătîndu-l cu biciul pe spate şi pe grumazul său, îi zicea: „Aleargă, aleargă, pentru ce dormi?” Şi rîzînd îl întreba: „Oare vrei orz?” Iar sfîntul, socotindu-le întru nimic toate acele meşteşuguri diavoleşti, prin arma crucii gonea pe diavoli de la sine.

Cuviosul şi-a făcut o chiliuţă mică în chip de mormînt, încît abia îi încăpea trupul în ea şi acolo vieţuia, nevoindu-se asupra nevăzutelor duhuri. Odată tîlharii au voit să năpădească asupra lui noaptea, nădăjduind că vor găsi ceva la dînsul şi toată noaptea l-au căutat, dar nu l-au aflat. Apoi dimineaţa, aflîndu-l, l-au văzut că nu avea nimic şi au grăit către dînsul: „De ar veni la tine tîlharii, ce ai face?” Iar el le-a răspuns lor: „Cel gol nu se teme de tîlhari”. Ei i-au zis: „Dar pot să te ucidă”. Iar sfîntul a răspuns: „De vreme ce sînt gata pentru a muri, nu mă tem de tîlhari”. Iar tîlharii, minunîndu-se de un aşa suflet mare şi de credinţa lui, i-au spus că toată noaptea căutîndu-l, n-au putut să-l găsească; apoi făgăduind să-şi îndrepte viaţa lor, s-au dus. Şi vieţuind el în acea pustie mulţi ani, a străbătut vestea în toată Palestina de sfinţenia vieţii lui şi au început a veni la dînsul credincioşii, căutînd ajutor în nevoile lor prin sfintele lui rugăciuni. Mai întîi a venit la dînsul o femeie oarecare din Elevteropoli, care vieţuind în însoţire cu bărbatul ei timp de cincisprezece ani, fiind stearpă şi ocărîtă de bărbatul ei că n-avea copil, a îndrăznit a alerga la sfîntul şi a căzut la picioarele lui. Văzînd-o, sfîntul şi-a întors faţa de la ea. Dar ea a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: „Pentru ce-ţi întorci faţa, robule al lui Dumnezeu, de la mine cea cuprinsă de necaz? Pentru ce fugi de aceea care se roagă ţie cu tînguire? Să nu priveşti spre femeie, dar spre durerea inimii ei şi la lacrimi milostiveşte-te, plăcutule al lui Hristos; adu-ţi aminte că Mîntuitorul a cinstit firea noastră, îmbrăcîndu-Se în trup omenesc din femeie, din care şi pe tine te-a născut. Pentru aceasta să nu întorci faţa de la aceea care aleargă la tine, ci printr-ale tale rugăciuni dă dezlegare nerodirii mele, pentru care întotdeauna sînt ocărîtă şi defăimată de bărbatul meu”.

La aceste cuvinte Sfîntul Ilarion, plecîndu-se spre milă, şi-a ridicat ochii săi în sus şi s-a rugat pentru dînsa. Apoi i-a poruncit să se întoarcă acasă, zicîndu-i: „Să mergi cu bună nădejde şi îţi va îndeplini Domnul cererea ta”. Şi s-a întors femeia cu bucurie, crezînd în cuvintele sfîntului. Iar Dumnezeu, ascultînd rugăciunile robului său, a dezlegat nerodirea femeii, pentru că, nu după multă vreme, a şi născut un fiu după cum îi spusese Sfîntul Ilarion.

Trecînd un an, acea femeie a mers la dînsul, purtînd în braţe pruncul şi zicînd: „Iată rodul sfintelor tale rugăciuni, plăcutule al lui Dumnezeu! Deci, binecuvîntează pruncul pe care l-ai cerut pentru mine de la Dumnezeu”. Şi binecuvîntînd sfîntul pe prunc şi pe maica sa, i-a liberat cu pace, iar ea, lăudînd pe Domnul, preamărea pe plăcutul Lui prin tot ţinutul acela.

O altă femeie, Aristeneta, care crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, fiind soţia unui boier pe nume Elpidie, avea trei fii, care, vătămîndu-se de un vînt rău, au căzut într-o boală cumplită, pe care doctorul n-a putut s-o tămăduiască şi acum erau aproape de moarte. Acea femeie, auzind de Sfîntul Ilarion care era în pustie, a alergat la dînsul, luîndu-şi slujnicele şi famenii ei, şi a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicînd: „Te jur pe tine cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu cinstită Crucea Lui, ca să vii în Gaza şi să tămăduieşti de boală pe cei trei fii ai mei care sînt gata să moară, ca şi în cetatea cea elenească să se preamărească numele Domnului prin venirea ta şi prin tămăduirea fiilor mei şi, astfel, să se ruşineze Marnas, necuratul zeu al Gazei, cel cinstit de cei necredincioşi”. Iar sfîntul se lepăda, zicînd: „Eu niciodată nu ies din pustie şi nu mă apropii nu numai de cetate, dar nici de sat”. Dar femeia atît insista prin rugămintea sa cu lacrimi, încît sfîntul a făgăduit să vină după apusul soarelui.

Fiind seară adîncă, sfîntul a venit în Gaza şi cînd s-a atins de tinerii cei bolnavi, chemînd peste dînşii numele lui Iisus Hristos, îndată a ieşit din ei sudoare multă şi în acelaşi ceas s-au sculat sănătoşi şi, luînd hrană, au mulţumit lui Dumnezeu şi au sărutat sfintele mîini ale doctorului lor. Apoi a străbătut vestea despre aceasta prin toată Gaza şi de atunci au început bolnavii cei cuprinşi de felurite boli să meargă în pustie la Cuviosul Ilarion, cîştigînd tămăduiri cu rugăciunile lui; pentru aceasta mulţime de păgîni credeau în Domnul nostru Iisus Hristos şi mulţi au voit să rîvnească vieţii lui celei îmbunătăţite şi, lăsînd lumea, petreceau cu dînsul în pustiu. Apoi degrabă s-a înmulţit numărul ucenicilor lui şi a fost Sfîntul Ilarion în Gaza şi în Palestina întîiul povăţuitor de monahi, precum Sfîntul Antonie în Egipt.

Odinoară s-a dus la cuviosul o femeie oarbă care, pierzîndu-şi lumina ochilor de zece ani, îşi cheltuise toată averea sa la doctori şi nici un folos nu cîştigase. Pe aceasta sfîntul a tămăduit-o prin scuipare, asemănîndu-se Domnului său; pentru că a scuipat în faţa ei şi ea îndată a văzut şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Un servitor al unui boier din Gaza, pe cînd şedea în şaretă, a fost rănit de diavol şi a înţepenit cu totul, încît nu putea nicidecum să se mişte cu nici o parte a trupului, numai singură limba îi era liberă. Acest rob a fost dus la Cuviosul Ilarion în pustie, pe care văzîndu-l, sfîntul a zis: „Nu-ţi este cu putinţă a te tămădui de neputinţa ta, de nu vei crede mai întîi în Hristos Domnul, Cel ce poate să te tămăduiască”. Iar bolnavul cu osîrdie, a răspuns: „Cred întru El, numai să mă tămăduiască”. Şi sfîntul, făcînd rugăciune, l-a tămăduit cu puterea lui Hristos şi învăţîndu-l credinţa, i-a poruncit să se boteze. Şi aşa s-a întors robul acela vindecat de robia diavolească şi sănătos cu trupul şi cu sufletul.

Un alt om tînăr din părţile Ierusalimului, cu numele de Marsit, foarte voinic la corp încît putea să ridice cincisprezece oboroace (saci) de grîu şi să le ducă şi nu-i trebuia asin pentru a căra lucrurile, diavolul a intrat într-însul şi îl chinuia, gonindu-l prin pustietăţi şi prin cîmpii. Prinzîndu-l oamenii i-au legat mîinile şi picioarele cu lanţuri şi cu cătuşe de fier şi cu multă întărire îl străjuiau pe el la închisoare. Însă el, cu îndoită tărie, şi cu cea diavolească şi cu cea firească a sa, a sfărîmat cu înlesnire toate legăturile şi întăririle uşii şi, scăpînd, îi ucidea pe oamenii care-l întîmpinau în cale: unora muşcîndu-le nasul, buzele şi urechile, unora sfărîmîndu-le mîinile şi picioarele, altora scoţîndu-le ochii, iar pe alţii sugrumîndu-i de gît şi omorîndu-i şi mai făcea şi alte cumplite fapte în locul acela, încît nimeni nu putea să-l îmblînzească. Si adunîndu-se popor mult şi prinzîndu-l, l-au legat peste tot trupul cu fiare şi trăgîndu-l ca pe un bou sălbatic, l-au dus la Cuviosul Ilarion care, văzîndu-l, a poruncit să-l dezlege şi îndată s-a făcut blînd ca un mieluşel. Apoi, rugîndu-se mult pentru el, a zis către diavolul care era într-însul: „Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, necurate duhule, să ieşi din omul acesta şi să te duci în locuri fără de apă”. Şi l-a scuturat pe el diavolul şi, aruncîndu-l la pămînt, a ieşit dintr-însul. Apoi, prin darul Domnului şi cu rugăciunile sfîntului, s-a făcut sănătos omul acela şi foarte mult îl preamărea pe Cuviosul Ilarion. Iar el i-a poruncit lui şi celor ce erau acolo, zicînd: „Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul Celui iubitor de oameni, al Mîntuitorului, Care durerile noastre le-a purtat pentru mila Lui cea negrăită către noi robii Lui. Deci pe Acela neîncetat să-L slăvim şi să-I mulţumim”.

Un alt bărbat oarecare, cu numele Orion, om din cei bogaţi şi căpetenie a cetăţii Aila, a fost dus la cuviosul legat cu lanţuri de fier, căci o legiune de diavoli sălăşluia într-însul. Acesta, cînd s-a apropiat de cuvios, s-a smuls din mîinile celor care îl duceau şi, alergînd apoi, l-a apucat pe sfîntul şi l-a ridicat mai sus decît el. Atunci au strigat cu toţii, pentru că se temeau să nu-l trîntească pe sfînt la pămînt şi să-i sfărîme oasele cele uscate de atîta post. Iar sfîntul, zîmbind, a zis: „Lăsaţi pe pîrîşul meu să se lupte cu mine”. Şi întinzîndu-şi mîna înapoi, a apucat de păr pe cel îndrăcit şi l-a pus el înaintea picioarelor sale şi legîndu-i mîinile şi călcînd pe picioarele lui, îi zicea: „Munceşte-te, legiune de diavoli, munceşte-te!”. Iar diavolii strigau din om cu multe feluri de glasuri, ca o gîlceavă de popor mult. Apoi a început sfîntul a se ruga: „Doamne Iisuse Hristoase, slobozeşte pe ticălosul acesta din legiunea diavolilor, pentru că Tu, precum biruieşti pe unul, aşa poţi şi pe mai mulţi să-i biruieşti”. Şi îndată au ieşit din el toţi diavolii cu ţipăt mare. Iar omul, izbăvindu-se de chinurile lor, s-a făcut sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului Ilarion, plăcutul Lui.

Iar după o vreme oarecare a venit cu femeia şi cu prietenii săi, aducînd sfîntului mari daruri pentru tămăduire. Dar sfîntul nu a primit darurile, zicînd: „Au nu ai auzit ce a pătimit Gheezi, luînd plată de la bărbatul cel vindecat de lepră? Pentru că nu se vinde darul Domnului! Mergi de le împarte pe acestea la săracii din cetatea ta, căci nouă, celor ce stăm în pustiu, nu ne sînt de folos acestea”. Si aşa i-a întors cu darurile înapoi pe ei.

După aceasta a fost dus la Cuviosul Ilarion un anume slăbănog, pe nume Zonan, săpător de piatră din Maiuma şi îndată, cu sfintele lui rugăciuni, s-a făcut sănătos. Apoi a fost adusă la sfînt, din hotarele Gazei, o femeie îndrăcită pentru o pricină ca aceasta: un oarecare tînăr a iubit-o şi poftea ca să fie cu dînsa, iar ea îl depărta de la dînsa şi nu se învoia la necurata lui poftă. Văzînd tînărul că nu sporeşte nimic, nici cu cuvinte amăgitoare, nici cu daruri de mare preţ, a mers la Memfis, cetatea Egiptului, la vrăjitorii lui Asclipie şi, spunînd acelora durerea cu care era rănită inima lui din pricina acelei fecioare, a luat de la dînşii nişte cuvinte vrăjitoreşti scrise pe o tăbliţă de aramă şi s-a întors acasă; iar tăbliţa aceea a îngropat-o sub pragul casei în care vieţuia fecioara, pentru că aşa îl învăţaseră vrăjitorii. Şi îndată a intrat diavolul în fecioară şi a prins-o pe ea cu pofta păcatului, încît a început fără ruşine a striga, chemînd singură pe tînărul acela, spre îndeplinirea poftei. Apoi fără de ruşine se dezbrăca, aruncînd de pe ea hainele şi se tulbura, aprinzîndu-se de focul păcatului.

Văzînd acest lucru, părinţii ei au cunoscut că de la diavol i-a venit ispita aceasta şi, luînd-o, au dus-o la Cuviosul Ilarion în mănăstire, căci acum cuviosul adunase mulţime de fraţi şi făcuse o mănăstire mare. Şi fiind adusă la cuvios fecioara, răcnea într-însa diavolul, tînguindu-se şi zicînd: „Mai bine îmi era cînd mă aflam în Memfis înşelînd pe oameni cu nălucirile din vis, decît acum cînd sînt adus aici”. Apoi diavolul a strigat: „Fără de voie am intrat în fecioara aceasta, şi cu sila sînt trimis într-însa de cel ce mă stăpîneşte pe mine, iar acum cu amar mă muncesc şi nu pot să ies, pentru că sînt legat de tăbliţa cea de aramă care este îngropată sub prag. Deci nu pot ieşi, pînă nu mă va dezlega tînărul care m-a legat pe mine”. Iar sfîntul, zîmbind puţin, i-a zis: „Dar în aceasta stă puterea ta cea mare, diavole? Fiindcă eşti legat ca cu o aţă, zici, de tăbliţa cea de aramă eşti ţinut cu sila?” Apoi l-a întrebat: „Pentru ce nu ai intrat în tînărul cel ce te-a legat?” A răspuns diavolul: „Are el un alt diavol, tovarăş al meu, iubitor de pofte”. Şi rugîndu-se sfîntul, l-a gonit pe el din fecioară şi a învăţat-o pe ea să se ferească de cursele vrăjmaşului, să fugă de întîlniri cu tinerii şi să nu vorbească cu cei care sînt fără de ruşine.

De asemenea, un boier oarecare, avînd în el duh necurat, a mers la Sfîntul Ilarion şi a cîştigat tămăduire. Pentru aceasta, mulţumindu-i, a dus doctorului celui fără de plată, adică Cuviosului Ilarion, zece litre de aur şi l-a rugat să le ia. Iar sfîntul i-a arătat lui o pîine de orz, zicîndu-i: „Cei ce se hrănesc cu o pîine ca aceasta aurul îl socotesc ca un gunoi”. Şi neluînd aurul a slobozit pe boier sănătos.

Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion şi de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dînsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: „Pentru ce vă osteniţi, făcînd atît de lungă cale şi venind la mine? Aveţi aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile”.

Prin toată Palestina a început acum a se face mănăstiri, cu binecuvîntarea Sfîntului Ilarion, şi toţi monahii veneau la dînsul ca să audă din gura lui cuvînt de învăţătură, iar el pe toţi îi povăţuia la calea mîntuirii. O dată a fost rugat de fraţii ce veneau la dînsul să meargă să cerceteze mănăstirile care se înmulţiseră prin rugăciunile şi cu binecuvîntarea lui, apoi să le întărească şi să le dea îndreptar de viaţă. Şi cînd a ieşit în cale s-au adunat la dînsul mulţime de fraţi, cam trei mii, şi îi urmau sfîntului, îndulcindu-se de învăţăturile lui cele pline de miere. Înconjurînd cuviosul mănăstirile şi cercetînd pe fraţi, a făcut multe minuni. Un frate primitor de străini îşi avea via sa, din care în tot anul lua cam o sută de măsuri de vin. Acesta l-a primit cu dragoste pe Sfîntul Ilarion şi a rugat pe fraţi ca, mergînd în via lui, să ia fiecare struguri cît va voi, pentru că erau copţi. Şi fraţii şi-au luat fiecare cît au voit şi erau cam la trei mii de fraţi.

Văzînd cuviosul o dragoste ca aceea la fratele acela, a binecuvîntat via lui şi fratele a luat vin – în anul acela – din via sa, mai mult decît trei sute de măsuri. Aşa binecuvîntarea cuviosului a înmulţit vinul pentru iubirea de străini a acelui frate. Iar alt frate, zgîrcit şi împietrit la inimă, văzînd pe sfîntul că merge cu turma sa cea duhovnicească pe aproape, a pus străjeri la via sa ca să nu ia cineva vreun strugure de la dînsul; şi străjerii aruncau cu pietre asupra lor, zicînd: „Să nu vă apropiaţi de acestă vie, că este străină”. Şi a fost lipsit fratele acela de binecuvîntarea sfîntului, pentru că foarte puţin vin a luat din vie şi acela a fost acru.

Odată, mergînd în pustiul Cadis ca să cerceteze pe un ucenic al său, i s-a întîmplat a merge printr-o cetate barbară, care se chema Elusa, în care a nimerit la un praznic diavolesc, pentru că mulţime de popor barbar se adunase în cetatea aceea de prin satele vecine şi făcea jertfe şi dansa în capiştea necuratei zeiţe Afrodita. Aceştia, auzind că Sfîntul Ilarion s-a apropiat, au ieşit cu femeile şi copiii în întîmpinarea lui, pentru că se auzise mult despre dînsul, că este mare făcător de minuni. Şi văzîndu-l pe el şi-au plecat capetele şi au strigat cu toţii în limba siriană: „Varah! Varah!” adică: „Binecuvîntează! Binecuvîntează!” Şi au adus la dînsul mulţime de neputincioşi şi de îndrăciţi şi pe toţi i-a tămăduit cuviosul cu puterea lui Hristos. Şi învăţîndu-i pe ei despre Unul adevăratul Dumnezeu pe toţi i-au adus la credinţă şi nu s-a dus de la dînşii pînă ce nu a risipit capiştea cea idolească şi i-a sfărîmat pe idoli. Apoi au făcut o sfîntă biserică şi s-au botezat în numele Domnului. Deci întărindu-i pe ei cuviosul în credinţă şi dîndu-le binecuvîntare, a plecat în calea sa.

Cuviosul avea un astfel de dar de la Dumnezeu că prin mirosirea trupească şi prin atingerea hainelor, cunoştea de ce patimă este cuprins fiecare. Odată un frate avar şi iubitor de argint a trimis sfîntului verdeţuri de mîncare din grădina sa. Făcîndu-se seară şi şezînd sfîntul să primească hrana, au pus ucenicii înaintea lui verdeţurile cele trimise de la acel frate avar. Iar sfîntul, văzîndu-le, a întors faţa, zicînd: „Nu pot suferi mirosul urît care iese din verdeţurile acestea! Luaţi-le de aici”. Iar fericitul Isihie, ucenicul lui, îl silea să guste şi să binecuvînteze dragostea fratelui şi îi zicea: „Să nu scîrbeşti, părinte, de verdeţurile pe care le-a adus fratele, căci a adus cu credinţă pîrgă din grădina sa”. Iar sfîntul a răspuns: „Oare nu ţi se pare ţie că aceste verdeţuri miros a zgîrcenie?” Iar Isihie a zis: „Oare pot verdeţurile, afară de firescul lor miros, să miroase a vreo patimă?” A răspuns sfîntul: „Dacă nu mă crezi pe mine, dă aceste verdeţuri la boi şi vezi dacă le vor mînca?” Iar Isihie, luîndu-le, le-a dus şi le-a pus în iesle înaintea boilor, iar boii, mirosind verdeţurile, au început a rage, neputînd suferi mirosul urît şi, scăpînd de la iesle, au fugit.

Atunci avea sfîntul şaizeci şi trei de ani şi, adunîndu-se mulţime de fraţi, a fost necesar ca să mărească mănăstirea şi să aibă mai multă grijă. Acest lucru împiedica liniştea lui. Pe lîngă această mulţime de oameni, veneau la dînsul, unii pentru tămăduiri, alţii pentru binecuvîntare; apoi veneau la dînsul episcopi şi preoţi împreună cu alţi slujitori bisericeşti şi boieri şi domni din cetăţi şi din stăpîniri mari, poftind să audă de la dînsul cuvîntul lui Dumnezeu şi să ia binecuvîntare. Deci, supărîndu-se sfîntul de aceasta, că nu-l lăsau, cei ce veneau, să se liniştească, plîngea, aducîndu-şi aminte de liniştea sa cea dintîi, cînd vieţuia numai el singur. Şi văzîndu-l pe el fraţii întotdeauna aşa de mîhnit şi plîngînd, îl întrebau, zicîndu-i: „De ce te mîhneşti aşa şi plîngi, părinte?” Iar el le-a răspuns: „Plîng şi mă mîhnesc pentru aceea, că iarăşi m-am întors în lume şi că mi-am luat plata mea, de vreme ce toţi palestinienii şi cetăţile cele dimprejur mă slăvesc pe mine şi voi, aşişderea, mă cinstiţi ca pe un stăpîn şi tuturor celor din mănăstire, eu stăpîn mă numesc”. Auzind acestea fraţii, au cunoscut că în taină voieşte să se ducă de la dînşii şi-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar stareţul s-a mîhnit astfel doi ani.

A venit la dînsul Aristeneta, femeia lui Elpidie eparhul, căreia i-a tămăduit de boală pe cei trei fii care erau să moară şi i-a cerut binecuvîntare şi rugăciuni de cale, că voia să meargă în Egipt, să se închine Cuviosului Antonie. Sfîntul Ilarion, auzind de Antonie, a suspinat şi a zis: „O, de mi-ar fi cu putinţă să merg şi eu acolo şi să văd în viaţă pe sfîntul şi iubitul meu părinte Antonie, dar cu sila sînt ţinut de fraţi şi nu pot să merg la dînsul”. După aceea, tăcînd, a plîns foarte mult şi a zis: „Iată, acum este a doua zi de cînd toată lumea se mîhneşte pentru adormirea marelui luminător Antonie, pentru că acum cuviosul a ieşit din trup”. Auzind de aceasta femeia şi toţi care erau acolo au înţeles că lui Ilarion i s-a descoperit de la Dumnezeu mutarea din viaţa aceasta a Cuviosului Antonie. Şi s-a întors Aristeneta la casa sa şi după puţine zile s-a auzit într-adevăr vestea de adormire a Cuviosului Antonie.

Apoi Sfîntul Ilarion, nesuferind gîlcevile şi cinstea oamenilor şi pe lîngă acestea avînd şi descoperire de la Dumnezeu ca să plece de acolo, i-a chemat pe cîţiva dintre ucenicii săi şi le-a poruncit să meargă cu dînsul. Iar ei, aducînd un asin, au pus pe el pe Cuviosul Ilarion, pentru că nu putea din cauza bătrîneţii să călătorească şi, sprijinindu-l pe el pe asin, călătoreau împreună cu dînsul. Înştiinţîndu-se de ceilalţi fraţi şi din cetăţile şi din satele de primprejur cum că l-au lăsat pe Cuviosul Ilarion să plece, s-au adunat cam la zece mii de oameni şi, alergînd după dînsul, l-au ajuns şi cu plîngere căzînd către dînsul se rugau să nu plece, zicînd: „Pe tine, părinte, te avem după Dumnezeu în Palestina, întărindu-ne pe noi şi ajutîndu-ne, deci să nu ne laşi pe noi ca pe nişte oi care nu au păstor”. Iar el îi sfătuia, zicîndu-le: „Ce faceţi, fiilor, că-mi zdrobiţi de durere inima mea? Spre ştirea voastră să fie, că nu fără voia Domnului fac aceasta, pentru că m-am rugat lui Dumnezeu şi mi-a poruncit să mă duc de aici, ca să nu văd necazurile ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu şi să nu privesc la risipirea locaşurilor sfinţilor, la stricarea altarelor şi la vărsarea sîngelui fiilor mei; deci să nu mă opriţi, fiii mei”. Ei, auzind că i s-a descoperit lui necazul ce are să vie, mai cu stăruinţă au început a-l ruga ca să nu-i lase, ci mai cu seamă în nenorociri să le ajute cu rugăciunile sale. Iar el, scîrbindu-se, lovea cu toiagul în pămînt, zicînd: „Nu voi mînca, nici nu voi bea, de nu mă veţi lăsa, şi dacă vreţi ca să mă vedeţi mort, opriţi-mă”. Iar ei şapte zile stăruind prin rugăciune şi văzînd neschimbat gîndul lui, l-au slobozit cu pace şi l-au petrecut cu lacrimi pînă departe, toată mulţimea poporului. Şi sosind la cetatea care se numea Vetilia, şi-au plecat genunchii şi s-au rugat cu toţii. Şi încredinţîndu-i pe ei Domnului, i-a slobozit la locurile lor.

Apoi, alegîndu-şi patruzeci de fraţi pe care îi ştia că pot suferi osteneala căii cu post, gustînd numai după apusul soarelui puţină hrană, numai pe aceştia i-a luat cu sine şi, mergînd cinci zile, au sosit în Pelusia. Şi cercetînd pe fraţii care erau în pustiul cel de aproape, în locul ce se numea Lihnos, s-a dus de acolo şi în trei zile a venit în cetatea Taval, unde a văzut pe episcopul Dracontie mărturisitorul, cel ce era în surghiun acolo, şi s-au mîngîiat amîndoi cu vorba cea de Dumnezeu insuflată. Şi iarăşi mergînd cîteva zile cu mare osteneală a sosit la Vavilon ca să cerceteze pe episcopul Filon mărturisitorul. Căci pe aceşti doi bărbaţi i-a izgonit în acele locuri Constantie împăratul, după pîra răucredincioşilor arieni. Aici cuviosul, văzîndu-l pe fericitul Filon şi vorbind cu dînsul, s-a dus în cale şi a mers la cetatea ce se numea Afrodeton, şi de acolo mergînd încă trei zile prin înfricoşata şi cumplita pustie, a ajuns la un munte înalt unde petrecea Cuviosul Antonie. Acolo a aflat pe doi ucenici ai lui Antonie, pe Isaac şi pe Pelusian care, văzînd pe Sfîntul Ilarion, s-au bucurat foarte mult. Aici locul era foarte frumos şi îl înconjura Sfîntul Ilarion cu mare osîrdie. Iar Isaac şi Pelusian arătau lui Ilarion locurile şi lucrurile lui Antonie, zicînd: „În acest loc cînta sfîntul nostru părinte Antonie, în locul acela se liniştea şi se ruga, iar aici şedea şi împletea coşniţe. Aici avea obiceiul să se odihnească după osteneală, iar acolo dormea. Această vie şi aceşti pomi el i-a sădit şi această arie cu mîinile sale a făcut-o şi cisterna aceasta pentru udatul grădinii cu mare osteneală şi cu sudoare el a săpat-o. Şi aceasta este sapa pe care a avut-o sfîntul pentru săparea pămîntului multă vreme”.

Acestea şi multe altele le arătau fericitului şi mergînd la locul unde avea obiceiul Sfîntul Antonie de se odihnea, cu frică şi cu bucurie a sărutat locul acela şi s-a culcat pe dînsul. Iar deasupra muntelui aceluia erau două chilii de piatră în care Cuviosul Antonie ieşea la linişte, ascunzîndu-se de supărările credincioşilor ce veneau la dînsul. Şi acolo Ilarion şedea pe trepte, îi arătau via şi livada cu diferiţi pomi care aveau rod mult şi ziceau: „Pe aceştia i-a sădit Sfîntul Antonie mai înainte cu trei ani”. Apoi s-a odihnit acolo Cuviosul Ilarion îndestulată vreme împreună cu fraţii săi şi iarăşi s-au întors la Afrodition şi de acolo i-a slobozit pe fraţi, poruncindu-le să se întoarcă în Palestina, în mănăstirea lor, şi i-a luat numai pe doi fraţi cu dînsul şi a mers cu dînşii în pustiul din apropierea cetăţii aceleia şi acolo petrecea cu pace, în flămînzire, în rugăciune, în nevoinţe, ca şi cum atunci ar fi început călugăria şi viaţa întru Hristos.

După trecerea din viaţă a Cuviosului Antonie a fost în locurile acelea secetă şi foamete mare trei ani, încît ardea pămîntul de arşiţa soarelui şi ziceau creştinii: „Pentru moartea Cuviosului Antonie nu numai oamenii, dar şi pămîntul se mîhneşte şi cerul nu mai dă ploaie”. Deci oamenii şi dobitoacele se topeau de foame şi de sete. Şi auzind că în locurile acestea vieţuieşte Sfîntul Ilarion, ucenicul lui Antonie, s-a adunat mulţime mare de oameni cu femei şi copii şi mergînd în pustie la Cuviosul Ilarion cu tot dinadinsul îl rugau pe el, zicîndu-i: „Pe tine te-a trimis Dumnezeu la noi, ca urmaş a lui Antonie; deci milostiveşte-te spre noi şi te roagă Domnului ca, după multă mila Sa, să dea ploaie pămîntului nostru celui uscat”. Iar Sfîntul Ilarion, văzînd primejdia poporului care era chinuit de foame şi de sete, şi-a ridicat ochii şi mîinile spre cer şi s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorît o ploaie mare şi a adăpat tot pămîntul din destul. Din acel ceas au început popoarele a veni la dînsul, aducînd pe neputincioşii lor. Văzînd sfîntul cum lumea îl supără şi aici şi nu-l lasă să se liniştească, a voit să se ducă în pustiul ce se numea Oasim şi, sculîndu-se, a mers cu cei doi ucenici ai săi. Şi, trecînd Alexandria, a mers la Vruhia şi acolo a aflat cîţiva fraţi cunoscuţi care l-au primit pe el cu mare bucurie şi a petrecut la dînşii puţine zile, apoi a voit să se ducă. Insă fraţii nu voiau să-l lase să plece, rugîndu-l să rămînă cu dînşii. Dar el a gîndit să plece noaptea în taină. Gătindu-i ucenicii asinul, fraţii au şi venit şi au căzut la uşa lui, zicînd: „Mai bine ne este nouă să murim la picioarele tale, decît aşa degrabă să ne despărţim de tine”. Atunci cuviosul i-a rugat, zicîndu-le: „Scula-ţi-vă, fiilor! Mai de folos vă este vouă şi mie să mă lăsaţi să plec, căci arătarea lui Dumnezeu îmi porunceşte să mă duc de aici şi pentru aceasta mă grăbesc să mă duc de la voi, ca să nu fiţi şi voi în necaz pentru mine. Căci, cu adevărat, mai pe urmă veţi înţelege că nu în zadar mă grăbesc să plec de la petrecerea cea împreună cu voi”. Iar fraţii, auzind acestea, s-au sculat iar el, făcînd rugăciune, i-a sărutat şi a ieşit, umblînd spre pustiul cel neumblat, păzindu-l pe el darul lui Dumnezeu.

Într-o altă zi, după plecarea lui din Vruhia, au venit necredincioşii Gazei cu judecători din Vruhia, întrebînd unde este Ilarion şi, înştiinţîndu-se că s-a dus, au zis între ei: „De bună seamă că vrăjitorul acela a ştiut ce era să i se întîmple de la noi şi a fugit”. Căci necredincioşii gazeni urau pe Sfîntul Ilarion, fiindcă păgînii, părăsind pe Marnas zeul lor, alergau la dînsul. Dar mai ales preoţii lui Marnas se mîniau foarte tare din această pricină şi în tot chipul căutau să-l piardă pe Cuviosul Ilarion, dar nu puteau, pentru că toate cetăţile dimprejur şi satele îl cinsteau. Apoi nelegiuiţii au aflat vreme potrivită pentru împlinirea răutăţii lor cea plănuită încă de cînd a murit împăratul Constantie şi împărăţia a fost luată de păgînul Iulian, slujitorul diavolilor.

Gazenii necredincioşi, slujitori idoleşti, apropiindu-se de împăratul cel fărădelege au clevetit mult asupra Cuviosului Ilarion şi asupra ucenicilor lui şi au cerut scrisori poruncitoare ca să risipească mănăstirea lui din Palestina, aproape de Gaza, şi pe ucenicii lui, bătîndu-i, să-i izgonească din hotarele lor, iar pe Cuviosul Ilarion, aşişderea şi pe Isihie, ajutorul lui, să-i ucidă. Astfel au şi făcut nelegiuiţii, au risipit mănăstirea şi au izgonit turma lui Hristos. Iar Isihie, care era iubit foarte mult de fericitul Ilarion, ca cel mai rîvnitor decît alţii în ascultare, se ascundea prin pustietăţi, fugind de mîinile celor fărădelege. Iar Cuviosul Ilarion, fiind păzit de Dumnezeu, vieţuia în pustiul Oasim. Şi petrecînd el în acel pustiu un an, a venit la dînsul Adrian, ucenicul lui, spunîndu-i că împăratul Iulian a fost ucis şi, deci, îl roagă pe cuvios să meargă în Palestina, la locul cel dintîi, pentru că acum s-a stabilit pacea Bisericii. Însă sfîntul, iubind liniştea, n-a vrut să meargă în Palestina şi văzînd că nici în pustiul Oasim nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustiul din părţile Liviei, împreună cu ucenicul Zinon, iar Adrian şi celălalt ucenic s-au întors în Palestina.

Ajungînd Cuviosul Ilarion în cetatea Pareton, cea de lîngă mare, s-a urcat în corabie şi s-a dus în Sicilia, ca să scape de slava omenească. Stăpînul acelei corăbii avea cu dînsul un fiu care era muncit de un duh necurat, iar diavolul striga într-însul: „Ilarioane, robul lui Dumnezeu, pentru ce nici pe mare nu ne dai nouă odihnă? Deci aşteaptă pînă ce vom sosi la mal, ca să nu mă duc aici în prăpastie!” Iar sfîntul i-a răspuns: „Dacă Dumnezeu îţi porunceşte ţie ca să fii întru zidirea Sa, apoi fii; iar de te izgoneşte El, ce am de aceasta, pentru că eu sînt om păcătos”. Auzind acestea, tatăl copilului ce pătimea a căzut la picioarele sfîntului împreună cu toţi cei ce erau în corabie, rugîndu-l pe el să miluiască pe copil şi să izgonească diavolul dintr-însul, iar Sfîntul Ilarion nu voia, spunînd că este păcătos. Apoi i-a zis: „De îmi făgăduiţi că nu veţi spune nimănui despre mine şi nimeni nu va afla de pămîntul acela în care mergem, voi ruga pe Stăpînul meu să gonească vicleanul duh”. Iar ei cu jurămînt s-au făgăduit. Făcînd rugăciunea cuviosul a gonit pe diavol din copil şi toţi au slăvit pe Dumnezeu. Sosind corabia la muntele Siciliei, ce se cheamă Pahin, Sfîntul Ilarion a dat corăbierului drept plată o Evanghelie, pe care singur cu mîna sa o scrisese cînd era tînăr, pentru că nu avea altceva să-i dea, fiind sărac cu duhul şi cu trupul. Iar corăbierul n-a luat-o deşi sfîntul îl ruga pe dînsul să o ia. Apoi corăbierul a zis: „Nu voi primi nimic de la voi cei săraci care nu aveţi nimic”. Iar sfîntul se bucura cu duhul, văzîndu-se pe sine desăvîrşit sărac şi neavînd nimic din cele deşarte. Apoi, depărtîndu-se de mal cam la douăzeci de stadii, vieţuia împreună cu ucenicul său. Şi în fiecare zi aducînd ucenicul cîte o sarcină de lemne, le ducea în satul ce era aproape şi pe preţul lor cumpăra o bucăţică de pîine şi cu aceasta se hrăneau amîndoi, mulţumind lui Dumnezeu.

Însă nu a putut cetatea să se ascundă deasupra muntelui stînd; căci la Roma un om îndrăcit a strigat în biserica Sfîntului Petru: „Nu de mult, în Sicilia, a venit Cuviosul Ilarion, robul lui Hristos şi nimeni nu-l ştie pe el, socotind că se va putea tăinui. Deci mă voi duce acolo şi îl voi spune pe el”. Şi aşa a fost; pentru că ducîndu-se omul acela în Sicilia a aflat pe Sfîntul Ilarion în Pahin, apoi a căzut înaintea colibei lui şi a cîştigat tămăduire cu rugăciunile cuviosului. Şi din acea vreme s-au înştiinţat despre dînsul vieţuitorii acelui loc şi a început a veni la dînsul mulţime de creştini care, căutînd tămăduire la dînsul pentru bolile lor, nu se întorceau nevindecaţi. Iar omul cel din Roma care a fost tămăduit a dat mari daruri sfîntului, mulţumindu-i pentru tămăduire, dar Sfîntul Ilarion nu a primit, zicînd: „Scris este: în dar aţi luat, în dar să daţi”.

Sfîntul petrecînd în Sicilia cu iubitul său ucenic, fericitul Isihie a căutat pe Cuviosul Ilarion, iubitul său părinte, trei ani, prin toată lumea şi a străbătut cu sîrguinţă multe ţări şi munţi şi pustietăţi, dar nu I-a aflat. Apoi fiind în cetatea Metoni, care se află în Peloponez, lîngă mare, a auzit de la un negustor iudeu cum că s-a arătat în Sicilia un prooroc creştin care face multe minuni. Şi l-a întrebat Isihie pe el: „Cum îl cheamă pe acesta şi ce fel de chip are?” A răspuns evreul: „Nu l-am văzut pe el şi nici numele nu îl ştiu, ci numai am auzit de dînsul”. Iar Isihie, înţelegînd că este acela pe care îl caută el, s-a suit într-o corabie şi a pornit spre Sicilia. Apoi a întrebat despre dînsul pe oamenii care mărturiseau, cum că multe minuni a făcut şi de la nici unul din ei nu a primit drept răsplată nici o fărîmă de pîine. Şi aflîndu-l pe el în Pahin, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi udîndu-le cu lacrimi, încît abia a putut cuviosul să-l ridice de la pămînt pe cel care plîngea de bucurie şi, vorbind cu dînsul cuvinte folositoare, l-a mîngîiat. Apoi, nu după multă vreme văzînd sfîntul pe mulţi venind la dînsul şi preamărindu-l pe el, a zis către ucenicii săi Isihie şi Zinon: „Nu ne este nouă cu putinţă, fiilor ca să vieţuim nici aici, ci să mergem în altă parte, unde nimeni să nu ştie de noi”. Şi plecînd împreună cu dînşii s-au dus în taină la Epidavra, cetatea Dalmaţiei, Domnul îndreptîndu-l pe el acolo, spre facerea de bine a mai multora. Petrecînd puţine zile aproape de Epidavra, într-un loc liniştit, locuitorii acelei ţări au aflat cum că Ilarion, plăcutul lui Dumnezeu, care a fost în Sicilia, a venit la dînşii. Pentru că Dumnezeu arătat făcea pe robul său şi îl preamărea. Oamenii, unul de la altul auzind despre dînsul, s-au adunat şi au venit acolo şi închinîndu-se au început a-l ruga pe dînsul să le ajute în primejdia cea mare a lor. Pentru că un balaur foarte mare şi înfricoşat petrecea în locurile acelea şi le mînca boii cei mari şi înghiţea oameni şi a pierdut mulţime nenumărată de oameni şi de dobitoace. Acestea auzindu-le sfîntul, a poruncit ca să adune mulţime de lemne şi să aprindă un foc mare. Iar el, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat Domnului ca să miluiască pe poporul Său şi să-i izbăvească pe ei de cumplitul balaur, pentru slava numelui Său cel sfînt. Apoi a început a-l chema pe balaur şi iată că balaurul a venit de parcă era tras cu de-a sila spre junghiere şi, privind, s-au înspăimîntat cu toţii. Şi a poruncit sfîntul balaurului ca să intre în foc şi îndată, supunîndu-se cuvintelor sfîntului, balaurul a intrat în foc şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi au mulţumit Sfîntului Ilarion. Apoi, din ziua aceea, mulţi veneau la dînsul, lucru pentru care se mîhnea sfîntul şi gîndea unde ar afla un loc în care s-ar putea ascunde de oameni, ca să petreacă în linişte.

În acea vreme a fost un cutremur puternic de pămînt şi din cauza acestui cutremur a clocotit şi marea cu valuri înfuriate şi a ieşit din malurile sale, înălţîndu-se atît de mult încît şi munţii erau acoperiţi de valurile mării şi apele retrăgîndu-se, corăbiile rămîneau pe locurile înalte. Şi văzînd acestea, oamenii din cetatea Epidavra, care era în apropierea mării, socoteau cu toţii cum că al doilea potop are să fie, şi fiind cuprinşi de frică, gîndeau că o să se răstoarne pămîntul şi avînd înaintea ochilor moartea, cu mare plîngere se tînguiau. Apoi, aducîndu-şi aminte de Sfîntul Ilarion, au alergat cu toţii la dînsul, mari şi mici şi femei şi copii, cu plîngere rugîndu-l pe el să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, ca să-şi întoarcă dreapta Sa mînie. Iar sfîntul, sculîndu-se, a mers cu dînşii la cetatea lor şi ajungînd a stat între cetate şi între marea care se înălţase foarte sus, încît se părea că vrea să înece cetatea. Apoi sfîntul, însemnînd pe nisip trei cruci şi ridicîndu-şi mîinile în sus, se ruga cu tot dinadinsul Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să miluiască zidirea Sa. Şi aşa rugîndu-se sfîntul, s-a arătat iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pentru că încet marea s-a alinat cu porunca lui Dumnezeu, intrînd în matca ei, căci cutremurul a încetat şi vînturile s-au potolit. Această mare minune a Domnului şi puterea rugăciunilor Cuviosului Ilarion o povesteau în cetatea Epidavra părinţii la fii din neam în neam.

Nesuferind sfîntul să fie slăvit de oameni, a plecat noaptea de acolo şi aflînd o corabie care mergea spre Cipru, s-a suit în ea împreună cu ucenicii săi. Dar pe cînd pluteau pe mare, au năvălit asupra lor tîlharii şi s-au îngrozit toţi cei ce erau în corabie, iar sfîntul îi mîngîia, zicîndu-le: „Au doar mai mulţi sînt ei decît oastea lui Faraon, pe care a înecat-o Dumnezeu în mare?” Şi cînd s-au apropiat tîlharii de corabie, ca la o aruncătură de piatră, sfîntul a făcut semn cu mîna spre dînşii, zicîndu-le: „Destul vă este vouă că aţi venit pînă acolo”. Şi s-au oprit corăbiile tîlharilor, neputînd să înoate mai departe şi să se apropie de corabia în care era sfîntul. Şi mult trudindu-se tîlharii vîslind, nimic nu au sporit, căci au fost aruncaţi şi mai departe de corabie, întorcîndu-se cu ruşine cu puterea lui Dumnezeu. Apoi Sfîntul Ilarion, ajungînd pînă la ostrovul Ciprului, s-a sălăşluit la un loc pustiu ca la două stadii de la cetatea Pafos. Dar şi acolo nu s-a putut tăinui, pentru că singuri diavolii ce locuiau în oameni spuneau poporului de venirea lui. Apoi, şi din toată partea aceea, cu porunca lui Dumnezeu adunîndu-se îndrăciţii, cam două sute la număr, bărbaţi şi femei, au venit la sfîntul şi toţi, cu ajutorul rugăciunilor lui, s-au tămăduit de îndrăcire. Petrecînd în acel loc doi ani, a voit să plece de acolo, căutînd locuri pustii, unde să-şi sfîrşească în linişte viaţa sa. Şi depărtîndu-se cam la douăsprezece stadii de la mare, a aflat un loc ascuns şi înfricoşat, între nişte munţi înalţi, şi erau mulţi pomi roditori în locul acela, din care el n-a gustat rod niciodată. Acolo erau ape bune pogorîndu-se de la înălţimea munţilor, o grădină cu verdeţuri şi o capişte idolească pustie, în care locuiau o mulţime de diavoli. Sfîntul Ilarion iubea locul acela, de vreme ce era foarte pustiu şi a petrecut acolo cinci ani. Iar diavolii strigau ziua şi noaptea, cu glasuri ostăşeşti, vrînd să-l înfricoşeze pe Sfîntul Ilarion şi să-l gonească de acolo, iar el cu neîncetate rugăciuni se împotrivea lor şi, liniştindu-se, se odihnea, de vreme ce pentru pustietatea acelui loc şi din pricina mulţimii diavolilor nimeni nu îndrăznea să vină la dînsul.

În una din zile, ieşind din coliba sa, sfîntul a văzut un om slăbănog zăcînd şi l-a întrebat pe Isihie: „Cine este omul acesta şi cine l-a adus pe el aici”. Isihie a răspuns: „Este stăpînul acestui loc, în care locuim noi”. Iar sfîntul a plîns şi întinzîndu-şi mîna a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”. Şi în acel ceas slăbănogul s-a sculat cu toate mădularele întregi şi desăvîrşit sănătos umbla lăudînd pe Dumnezeu. Şi aflîndu-se de acestă minune, toţi cei care locuia împrejur au venit la dînsul nemaitemîndu-se de duhurile vrăjmaşului, nici de calea cea rea.

Cuviosul Ilarion, aducîndu-şi aminte de fraţii care erau în Palestina, l-a trimis pe fericitul Isihie să cerceteze şi să se închine lor din partea lui. Iar el văzîndu-se şi acolo căutat şi supărat de cei ce veneau la el, cugeta ca să se ducă mai departe, însă aştepta venirea lui Isihie. Dar în acea vreme a murit ucenicul lui, fericitul Zinon.

Apoi sosindu-i şi lui vremea ca să-şi sfîrşească alergarea cea mult obositoare, pentru că acum avea optzeci de ani şi mai înainte cunoscîndu-şi plecarea sa cea către Dumnezeu, a scris aşezămînt fraţilor cu mîna sa şi i-a lăsat lui Isihie cinstita Evanghelie pe care a scris-o el singur şi haina cea din lînă şi culionul, apoi a început a slăbi cu trupul. Iar cei ce locuiau în Pafos, auzind că Sfîntul Ilarion boleşte, au venit la dînsul bărbaţi cucernici, împreună cu o femeie oarecare care vieţuia cu dumnezeiască plăcere, pe nume Constanţa, a cărei fiică era cuprinsă de o boală şi pe aceasta a tămăduit-o Sfîntul Ilarion prin ungerea cu untdelemn. Şi simţindu-se pe sine chemat către Domnul, a început a-i ruga pe cei ce veniră să-l cerceteze, ca după moartea lui, nezăbovind deloc, îndată să-i îngroape trupul în aceeaşi grădină în care locuia. Apropiindu-i-se sfîrşitul, Sfîntul Ilarion grăia cu minte limpede: „Ieşi, suflete al meu, ce te temi? Ieşi, ce te tulburi? Optzeci de ani ai slujit lui Hristos şi te temi de moarte?” Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Şi plîngeau după dînsul cei ce erau acolo, ca şi după părintele şi învăţătorul lor, şi l-au îngropat pe el în acelaşi loc, după dorinţa şi porunca lui.

Apoi a venit fericitul Isihie din Palestina şi, neaflînd pe povăţuitorul său, s-a tînguit deasupra mormîntului mai multe zile în şir. Şi s-a gîndit să mute trupul Cuviosului Ilarion în Palestina, la fraţii săi, dar nu putea, pentru că toţi oamenii dimprejur păzeau mormîntul, ca să nu ia cineva din ţara lor o comoară ca aceea. Atunci Isihie s-a prefăcut că ar vrea să vieţuiască acolo, zicînd: „Să mor şi să mă îngrop şi eu aici împreună cu părintele meu”. Iar poporul, crezîndu-l pe el, l-a lăsat să petreacă la locul Sfîntului Ilarion. Şi după zece luni a descoperit Isihie mormîntul Cuviosului Ilarion, şi a văzut că trupul lui cel sfînt arăta ca şi cum murise de curînd, cu faţa luminoasă şi bine mirositoare şi l-a luat pe el în taină şi s-a dus în Palestina.

Apoi auzind de aceasta toţi cei ce erau în Palestina, monahi şi mireni, precum că Isihie a adus moaştele Sfîntului Ilarion, s-au adunat din toate mănăstirile şi cetăţile şi cu lumînări aprinse şi cu tămîie, petrecîndu-l cu cinste pe Sfîntul Ilarion, l-au aşezat la Maiuma, în mănăstirea lui cea dintîi.

Nu trebuie uitată şi fapta aceasta pe care a făcut-o Constanţa, femeia pomenită mai înainte care, fiind îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, avea mare osîrdie către Sfîntul Ilarion. După moartea lui, mergînd la mormînt adeseori, făcea rugăciuni de toată noaptea, ca şi către un om viu vorbea, cerîndu-i să se roage pentru dînsa. Iar după ce a aflat că trupul sfîntului a fost luat, a murit îndată, fiind cuprinsă de jale, şi cu moartea sa a adeverit cîtă credinţă şi dragoste avea pentru Cuviosul Ilarion.

Sfîntul Ilarion devenise pricină între ciprioţi şi palestinieni, lăudîndu-se fiecare cu cuviosul. Palestinienii ziceau: „Noi avem trupul Sfîntului Ilarion”, iar ciprioţii ziceau: „Noi avem duhul lui”. Căci în amîndouă aceste locuri şi în Cipru unde a fost îngropat şi în Palestina unde l-au mutat, multe minuni se săvîrşeau cu sfintele lui rugăciuni şi nenumărate tămăduiri se făceau întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime, Căruia şi de la noi i se cuvine cinste, mulţămita şi închinăciunea în veci. Amin.




Gheron Iosif Isihastul

Imagine similară


Vom pune glasul cinci, care este vesel

Capitolul 59

Dragul meu parinte, doresc ca scrisoarea mea aceasta sa te gaseasca in sanatate deplina. Noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, suntem potrivit de bine. Am primit scrisoarea ta si fotografia, care mi-au provocat multa emotie. Nu mai primisem de mult timp scrisoare de la tine si a fost ca si cand as fi primit vesti din cealalta lume. Asa mi s-a parut. Aceasta si pentru ca esti asa de departe. Nu stiu cum de ai ajuns acolo. Dumnezeu sa nu te paraseasca. Sa-si aduca aminte ostenelile talede altadata, zelul nevointei tale tineresti si sa intinda mila Lui si indurarile Lui peste metania ta. Nu te-am uitat niciodata, nici nu te-am sters din pomelnicul de la Liturghie, pentru ca esti fiul meu. Orice ar face copilul, parintele sufera, chiar daca pentru o clipa ii pare rau de ce se intampla. Motivul tacerii mele, de nu ti-am scris, este urmatorul : deoarece ma sileai sa te scot din catalog – si eu nu voiam sa o fac, pentru ca doream sa fii aghiorit in cele din urma, casa nu fiu in neascultare, am facut-o, fara sa-mi asum raspunderea, din moment ce tu ti-ai asumat-o in intregime. Dar iata unde ai ajuns. Mi-ai cerut sa-ti scriu iar, in cursul unei luni. Si ai insistat daca ai vazut ca nu-ti scriu. Deoarece trebuia sa spunem nenumarate minciuni, eu m-am temut sa-mi incarc sufletul si am preferat mai curand tacerea pentrua alunga greutatea. Acum, toate acestea au trecut. Eu te am totdeauna in minte, te iubesc si sufar pentru tine. Numai atunci cand este vatamat sufletul meu nu sunt de acord. Deoarece Dumnezeu intrece cu mult iubirea omeneasca.

Toate bunatatile acestei lumi daca mi le daruiesti, daca eu primesc instiintare ca un lucru nu este dupa voia lui Dumnezeu, nu-l voi face in veac.

Din moment ce, ziua si noaptea, cer sa se faca voia lui Dumnezeu, cum sa o incalc? De aceea, sa nu spui ca nu te iubesc, ci ca Dumnezeu nu este deacord cu gandul tau. Imi scrii despre necazurile tale. Sunt instiintat si fara sa-mi scrii, ca suferi mult. Te vad luptandu-te cu fiarele in intuneric, intr-un labirint, fara sa stii ce faci. Si eu, ca o a doua Ariadna, iti dau firul ca sa poti iesi din labirint. Iti deschid poarta si cu dragoste parinteasca nemincinoasa te rog sa revii. Vino, fiul meu; vino sa ne impacam, sa-ti vii in fire. Ca doctor, pot sa-ti vindec patima tulburarii si a intristarii care te stapaneste acum cu tarie. Vino, caci iata, voi schimba tonul. Vom pune glasul cinci, care este vesel. Voi taia vitelul cel gras, ca sa ne veselim. Sunt plin de dragoste si de iertare. Te voi primi ca un tata iubitor, cu bratele deschise, ca pe fiul din parabola. Iti voi saruta gura care poate a grait lucruri urate, pentru ca de acum sa fie binecuvantata si sa graiasca numai lucruri cuviincioase; pe nimeni sa numai judece vreodata. Eu sunt atat de satul de toate acestea, incat orice as auzi, orice mi-ar spune cineva, nu ma mai afecteaza in nici un fel. De altfel, suntem oameni. Intr-un fel vezi tu lucrurile, altfel le vad eu. Numai sa vedem in Dumnezeu. Smerenia mea, nu cred ca am deranjat sau intristat nici pe tine nici pe altcineva cu hotararea mea de amerge la manastire. Nu da crezare celor pe care le auzi. Adevarul este un lucru tare scump si nu il gasesti in cuvantul fiecaruia. Dupa cum traieste, asa si vorbeste fiecare dintre oameni. Invata sa cunosti din felul de viata adevarul cuvintelor. Intelege ce-ti spun. Stii foarte bine ca eu nu vorbesc lucruri de prisos. Tot ce am de spus in legatura cu persoana ta iti spun, deoarece iubesc sufletul tau mai presus de orice si doresc mantuirea ta. Iata ca, anul acesta, cumparand struguri pentru vin, nu am uitat sa iau si pentru ” diaconia ” ta. Atunci cand va veni fiul meu, am spus, sa gaseasca pregatit potirul dragostei si afectiunii mele parintesti. Bucura-te, dar, iubitul meu fiu, si te implor : atat cat mai esti departe de mine, ai grija! Ai grija! Sa nu-ti pierzi parintele! Nu uita pentru ce te-ai facut calugar! Acum doua zile a murit aici, la Laco-skiti, un parinte vlah. Cand au mers la groapa sa-l inmormanteze, s-a sculat si le-a spus celor de fata ca a iesit din iad, unde a fost dus deoarece se imbata in timpul vietii. „Aveti grija, le-a spus, sa nu veniti si voi acolo ” . Si a murit, apoi, in clipa urmatoare si l-au inmormantat. Asadar, fiul meu Abesalom, asculta de glasul meu parintesc, fugi ca un cerb si scapade cursele vrajmasului, ai grija sa nu fii prins in ispitele pacatelor. Stii ca, in ciuda tuturor, mult te-a iubit sufletul meu si neincetat ma rog pentru nemurirea sufletului tau. Ai grija de sufletul tau, pentru ca sa nu plangi cu amar in ceasul mortii. Te imbratisez ca pe un fiu al meu si iti doresc tot binele ca unui fiu drag. Nu uita ca te am imbracat in mantia pocaintei si am pus, inel in degetul mainii tale. Ingrijeste-te sa intri in camara de nunta, pentru ca sa nu ramai pe dinafara si sa plangi amarnic.

Al tau parinte si rugator pacatos,
Iosif

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Paisie Aghioritul

Despre rugăciune


Calea cea mai sigură este să cultivăm rugăciunea cu nobleţe, fără să existe voie proprie, ci doar jertfire de sine.

Să cugetăm la marile binefaceri ale lui Dumnezeu şi totodată la marea noastră nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. Făcând aşa, sufletul se va smeri singur şi va cere mila lui Dumnezeu cu durere. Astfel vom simţi din ce în cemai mult nevoia de mila lui Dumnezeu, iar rugăciunea va aduce încet-încet însuflet, mai întâi dulceaţa dumnezeieştii mângâieri iar mai târziu dumnezeiasca veselie.




Editor 
Monahia Theoctista
Sursa: Despre rugăciune, Sfântul Paisie Aghioritul

http://www.evanghelismos.ro/carte/1307/vol_6_despre_rugaciune


Despre Rugăciune



Bună dimineața fraților în Hristos, 

M-am gândit ca în această dimineață de sâmbătă, înainte de plecare la activitățile prin care îl slujim pe Dumnezeul nostru și întreaga administrație în care ne-a inclus, pe fiecare la locul lui sub bolta acestui cer,  să vă pun la dispoziție puțin din scrierile Sfântului Cuviosului Siluan Athonitul. 

Unii dintre noi s-au trezit de mult și au plecat deja, și, cum am devenit obișnuiți să accesăm dispozitivele portabile, cred că este bine, ca atunci când vor avea puțin timp pentru citirea noutăților să aibă posibilitatea să vadă ceea ce oamenii caută. 

Știu că acum apare în adâncul sufletului întrebarea sau chiar dezacordul cu susținea mea că toți oameni urmăresc aceleași lucruri sau că nu sunt conștienți ce exact urmăresc. 

În realitate toți oameni sunt foarte asemănători în ființa lor, sunt oameni, și urmăresc ceea ce caută firea umană creată de Dumnezeu și supusă nevoilor actuale.

Prin urmare unii  urmăresc știrile convinși că sunt la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, pe când în lume se petrec tot timpul aceleași lucruri doar ca se schimbă personajele, locurile, actori, regizorii etc.   

Dar altceva este dacă creștinul citește câteva rânduri despre rugăciune de la oameni care au ajuns la îndumnezeire. Aceste știri sunt permanent noi, actuale și au o utilitate maximă în viața cotidiană. 

Să-l lăsăm pe Sfântul Siluan prietenul și duhovnicul nostru să ne vorbească prin scrierile sale.

 Omule, învaţă smerenia lui Hristos şi Domnul îţi va da să guşti dulceaţa rugăciunii. Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate, şi rugăciunea te va iubi. Fii ascultător, supune-te cu bună conştiinţă stăpânirilor rânduite, fii mulţumit de toate şi atunci inima ta se va curaţi de gândurile deşarte. Adu-ţi aminte că Domnul te vede şi teme-te să nu întristezi cum­va pe fratele tău; nu-1 judeca şi nu-1 dispreţui nici măcar cu o privire, şi Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El însuşi întru toate.

Duhul Sfânt se aseamănă unei mame pline de dragoste. O mamă îşi iubeşte copilul şi-i este milă de el, tot aşa şi Duhului Sfânt îi este milă de noi, ne iartă, ne vindecă, ne povăţuieşte şi ne bucură; Duhul Sfânt se face cunoscut în rugăciunea smerită. 

Cine iubeşte pe vrăjmaşi va cunoaşte degrabă pe Dom­nul prin Duhul Sfânt, dar despre cel ce nu-i iubeşte, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe alţii şi nu cunoaşte pe Domnul. 

Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa­ge, căci este atras spre El prin harul pe care 1-a cunoscut în rugăciune.

Pentru rugăciune ne sunt date bisericile; în biserici slujbele se săvârşesc după cărţi. Dacă biserica şi cărţile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea lăuntrică însă e oricând şi oriunde cu tine. în biserici se săvârşesc dumnezeieştile slujbe şi viază Duhul Sfânt, dar cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, şi pentru cine se roagă în sufletul său, pentru acela lumea întreagă se face biserică; dar aceasta nu este pentru toţi.