Despre ,,trezvia minții”

Despre ,,trezvia minții”

Hristos a Înviat, iubiților în Hristos,
o scrisoare care trebui să ajungă după amiază dar a întârziat până înspre
noapte…

Aș vrea să vă amintesc despre o lucrare de mare ajutor pe calea despătimiri și apropierii de Dumnezeu. Recomandarea mea ar fi să se citească câte puțin, o pagină, o jumătate de pagină / zi, și chiar așa ar fi indicat, că să se extindă citirea acestei cărți trezvitoare pe o perioadă îndelungată, rolul ei fiind unul de suport în lucrarea întreprinsă de frățiile voastre – trăirea în rugăciunea și trezvia minții.

De aceea nimeni să nu dea în vreo întristare, motivând că totul a trecut,
căci lucrurile, așa cum se arată, de abia au început.
Trezvia și viața înaltă se pune în fața fiecărui chip de zeu,
care tinde spre înălțimi cerești căutând pe Prea Înaltul Dumnezeu…

Consider că e bine să includem în citirea noastră cartea Arhim. Emilian Simonopetriul ,,Tâlcuiri la Filocalie” în care el explică textele Sfântului Isihie din „Cuvântul despre trezvie”.

Această cartea nu este, cum s-ar aștepta, una „care să te prindă” care să te fascineze în așa măsură, că de acum încolo să vorbești tuturor vecinilor numai despre trezvie. Chiar și dacă plicticoasă nu se arată, ci din contra foarte vioaie și ușoară de citi, explicațiile luând existență vie în fața oamenilor înțelepți, precum și este tradusă din limba greacă de Gheronda Agapie (Corbu) de la schitul isihast Buna-Vestire, și a fost destinată oamenilor înțelepți, totuși, citirea ei nu este o activitate de relaxare, ci este și rămâne ,,o lucrare spiritual” care cere voință și efort.

Așadar, citirea cărții recomandate fiind un angajament și lucrare, ar putea avea, cum spuneam, rolul de introducere în lucrarea trezviei, dar și pe mai departe menținere pe cale, prin îngrijirea alimentării zilnice a băuturii trezvitoare.

Domnul să vă binecuvânteze.



De la oameni înțelepți

Despre cartea lui Iisus, Fiul lui Sirah, Ecclesiasticul

Filosofie adevărată este aceea știință care știe să-l învețe pe om să fie filosof, adică iubitor de înțelepciune. Iar înțelepciunea nu se vede doar într-un intelect dezvoltat, cu toate că și lucrarea intelectuală, adică a minții, se cere la tot omul, ci se arată înțelepciunea în felul în care omul viețuiește. Probabil că Iisus Fiul lui Sirah, a cărui carte a fost vrednică să intre în cărțile canonice ale Sfintei Scripturi, nu avea nevoie să folosească limbajul filosofilor elevați de după secolul XV după care suntem astăzi obișnuiți să clasificăm înțelepciunea. Însă, el putea să învețe poporul, putea să predea oamenilor din popor înțelepciunea și ei ascultau învățătura lui. Văzând că-i învață înțelepciunea se lăsau învățați și formați de el. Învățătura lui urmărea ca chipul lor să se asemene Chipului Dumnezeiescului Creator și aceasta este mare înțelepciune. Pe tânăr îl îndeamnă ca din tinerețe să aleagă învățătura. Să ne uitam la tinerii noștri de astăzi, întra-adevăr ei își aleg învățământul, studiul, educația, pentru care îi felicităm și ne bucurăm pentru succesele lor considerându-le a fi ale noastre, dar suntem și îngrijorați, căci s-ar putea ca acestea alegere să nu fie tot timpul aceeași cu „Învățătura, care trebui aleasă la tinerețe și urmărită până la bătrânețe că să afle înțelepciunea”, a Ecclesiasticului.

Înțelepciunea Ecclesiasticului bibilic se ascunde în cuvinte care par simple la citit, dar în realitate ele au fost înțelese doar dacă a urmat și schimbarea vieții după sfaturile înțelepciunii, dacă cititorul a deprins înțelepciunea și o urmează. Devenind ucenic iubitor de înțelepciune  – Filosof – el recitește zilnic învățăturile și pătrunzând în sensuri o pune în practică. De aceea aș spune că toate rândurile Ecclesiasticului sunt poezie, frumusețe, înțelepciune, care se citesc și recitesc, spre o viață trăită în înțelepciune, cu înțelepciune și prim înțelepciune. Astfel lucrarea dă rezultate.

Și iarăși iubiților auzim cuvântul de ,,lucrare”. Atunci când vorbim despre practicarea rugăciunii spunem despre o ,,Lucrare” și acum când vorbim despre filosofie și înțelepciune întrebuințăm iarăși cuvântul ,,Lucrare”, adică ne referim la un angajament, la o activitate asumată, la o ,,lucrare” pe care o lucrăm. Așa ajungem la concluzie că toate prin lucrare se primesc.


Cartea înțelepciunii lui Iisus, Fiul lui Sirah, Ecclesiasticul
cap. 7

Să nu te faci vrăjmaş în loc de prieten, că numele rău ruşine şi ocară va moşteni; aşa este păcătosul cel cu două limbi.

Nu te lăsa în voia patimilor tale, ca să nu fii târât de ele ca de un taur furios.

Altfel frunzele tale vei mânca şi roadele tale vei pierde şi vei rămâne ca un lemn uscat.

Sufletul rău va pierde pe cel ce-l are pe el şi va face bucurie vrăjmaşilor.

Graiul dulce înmulţeşte pe prieteni şi limba cea binegrăitoare îndatorează, deseori, la răspunsuri binevoitoare.

Mulţi să fie cei ce trăiesc în pace cu tine, iar sfetnicii tăi să fie dintr-o mie unul.

Dacă vrei să-ţi faci un prieten, fă-l punându-l la încercare şi nu te grăbi să te încrezi în el.

Pentru că este prieten până la o vreme şi nu va rămâne în ziua necazului tău.

Şi este prieten care se întoarce în duşman şi cearta dintre voi va da-o pe faţă, spre ocara ta.

Şi este prieten soţ de masă şi nu va rămâne lângă tine în ziua necazului tău.

Şi în zilele cele bune ale tale va fi ca şi tine şi cu slugile tale va îndrăzni.

Dar de te vei smeri, va fi împotriva ta şi de la faţa ta se va ascunde.

Depărtează-te de duşmanii tăi şi fii cu pază faţă de prietenii tăi.

Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară.

Cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui.

Prietenul credincios este leacul vieţii şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el.

Cel ce se teme de Domnul bine va ţine prieteşugul său, căci ca la sine ţine la aproapele lui.

Fiule! Din tinereţile tale alege învăţătura şi până la cărunteţile tale vei afla înţelepciune.

Ca şi cel ce ară şi seamănă, apropie-te de ea şi aşteaptă roadele ei cele bune.

Căci cu lucrarea ei puţin te vei osteni şi curând vei mânca roadele ei.

Cât de grea este celor neînvăţaţi şi cel nepriceput nu va stărui în ea.

Căci ea este pentru el ca o piatră grea de încercare, de aceea el nu va zăbovi s-o arunce.

Că înţelepciunea îndreptăţeşte numele ei şi nu la mulţi este arătată.

Ascultă, fiule, şi primeşte învăţătura mea şi nu lepăda sfatul meu.

Şi bagă picioarele tale în obezile ei şi în lanţul ei grumazul tău.

Încovoaie umărul tău şi o poartă pe ea şi să nu-ţi fie greu de legăturile ei.

Cu tot sufletul tău apropie-te de ea şi cu toată puterea ta păzeşte căile ei.

Cearcă-o şi o caută şi ţi se va arăta şi, dacă o vei afla, să nu o laşi.

Că mai pe urmă vei afla odihna ei şi ţi se va întoarce întru bucurie.

Şi îţi vor fi obezile ei acoperământ de tărie şi lanţurile ei podoabă de mărire.

Că podoabă de aur este în ea şi legăturile ei fire de iachint.

Ca şi cu haină de mărire te vei îmbrăca cu ea şi cunună de bucurie îţi vei pune.

De vei vrea, fiule, vei învăţa şi, de vei pune sufletul tău, iscusit vei fi.

De-ţi va plăcea să asculţi, vei învăţa şi de vei pleca urechea ta, înţelept vei fi.

Stai în tovărăşia celor bătrâni şi cu cel înţelept te uneşte.

Tot graiul dumnezeiesc pofteşte a-l auzi şi pildele înţelegerii să nu treacă de la tine.

De vei vedea înţelept, intră la el şi pragurile uşilor lui să le roadă piciorul tău.

Cugetă întru poruncile Domnului şi întru legea Lui pururea să gândeşti.

El va întări inima ta şi pofta înţelepciunii tale se va da ţie.


Sursa: Biblia Ortodoxă

,,Lucrarea minții”


Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi

şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare

Imagini pentru padure"


RUGĂCIUNEA SCURTĂ DAR ADESEORI FĂCUTĂ E MAI DE FOLOS DECÂT CEA LUNGĂ

În Scriptură despre un lucru ce se face ades se zice de obicei că e săvârşit necurmat. Astfel, de  pildă: „preoţii intră pururea în cea dintâi a templului, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei, 9, 6), asta înseamnă în toate ceasurile hotărâte pentru ele, iar nu chiar neîncetat; ziua şi noaptea cât de des, dar nu fără nici o ieşire. Iar dacă preoţii petreceau fără ieşire în biserică, păzind focul ce se pogora din cer şi punând mereu lemne dedesubt, ca să nu se stingă, totuşi, ei nu făceau aceasta cu toţii deodată împreună, ci schimbându-şi cetele, precum se scrie şi de Sf. Zaharia: „săvârşea înaintea lui Dumnezeu cele preoţeşti în rândul cetei sale” (Luca 1, 8). Tot astfel trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, despre care Apostolul porunceşte să se facă neîncetat, fiindcă îi este cu neputinţă unui om să petreacă în rugăciune aşa fel, încât să n-o întrerupă nici ziua, nici noaptea. El are nevoie de vreme şi pentru alte lucruri, pentru îndeletnicirile trebuincioase casei, vreme de lucru, vreme pentru convorbiri, vreme să mănânce şi să bea, vreme de odihnă şi de somn. Cum am putea, prin urmare, să ne rugăm neîncetat, altminteri decât printr-o deasă rugăciune? Iar o rugăciune ades făcută se schimbă într-o rugăciune neîncetată. Astfel îngrijeşte-te ca rugăciunea ta deasă, dar scurtă, să nu sporească prin cuvinte de prisos, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi despre aceasta. Sf. Teofilact, în tâlcuirea Evangheliei de la Matei, scrie: „nu se cuvine să lungim rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des” (Cap. VI). Iar la Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile asupra epistolelor Sf. Pavel, stă scris astfel: „cine rosteşte lucruri de prisos în rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Ep. către Ef. VI omilia 24). Afară de aceasta, tot în tâlcuirea aceluiaşi loc din Evanghelie, Teofilact spune: „orice vorbă de prisos este grăire în deşert”. Precum a spus Apostolul: „mai bine vreau să rostesc cinci cuvinte cu înţelegere, decât zece mii într-o minte risipită” (I Cor. 14, 19). E mai bine deci să înalţ către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare aminte, decât să rostesc nenumărate cuvinte la care nu iau seama şi să umplu în zadar văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu.

Afară de aceasta, cuvintele Apostolului mai sus pomenite: „neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17) trebuiesc tâlcuite în înţelesul rugăciunii celei săvârşite cu mintea, fiindcă mintea într-adevăr poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi I se poate ruga Lui neîncetat.

Astfel începe acum, omule, să te îndeletniceşti cu răgaz de învăţătura ce ţi s-a arătat în numele Domnului începe, potrivit îndemnului Apostolului care spune aşa: „orice săvârşiţi cu cuvîntul sau  cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus să le faceţi” (Col. 3,17). Aceasta este ca şi cum s-ar spune: faceţi totul în cuget bun şi nu atât din dorinţa de a avea folos voi înşivă, chiar dacă acest folos ar fi el duhovnicesc, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca în toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre, numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru să se proslăvească.

Dar mai întâi de toate, tu lămureşte ţie însuţi printr-o scurtă tâlcuire: despre ce anume este această rugăciune?

Rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor Ia Dumnezeu. Să te rogi, înseamnă să te înfăţişezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să priveşti la El cu ochii minţii fără abatere şi de vorbă să stai cu El, într-o teamă plină de evlavie şi încredere.

Adună-ţi astfel toate gândurile şi lepădând toată grija vieţii celei din afară, îndreaptă mintea ta către Dumnezeu.

Sursa: Sbornicul Vol. I, Colecție de texte despre Rugăciunea lui Iisus/Сборник текстов о молитве Иисуса

Papa Bartolomeu: Este Patriarhul Fanarului capul Bisericii pământești?


Ce au spus Sfinții Părinți despre întâietatea Patriarhului Constantinopolului ca șef (cap) al Bisericii Ortodoxe.

„Chestiunea ucraineană” în Ortodoxie are nu numai o semnificație canonică, ci și una dogmatică. Acest lucru se datorează aplicării practice a ereziei neopapismului constatinopolitan – care pretinde că șeful (capul) Bisericii pe pământ este Patriarhul Constantinopolului, numit în sens distorsionat „ecumenic” (n.t. ecumenic = mondial). Este vorba despre copierea unuia dintre principalele și celei mai condamnate de Sinoade și Sfinții Părinți erezii a Romei papiste, conform căreia, – șeful Bisericii pământești (vizibile) este Papa Romei.

Articolul aici

,,Lucrarea minții”

RUGĂCIUNEA SCURTĂ DAR ADESEORI FĂCUTĂ E MAI DE FOLOS DECÂT CEA LUNGĂ

Imagini pentru luminoasa pădure


Dar va întreba cineva: pentru ce, în Epistola către Tesaloniceni, Apostolul spune: „neîncetat rugaţi- vă”! (I Tes. 5,17).

În Scriptură despre un lucru ce se face ades se zice de obicei că e săvârşit necurmat. Astfel, de  pildă: „preoţii intră pururea în cea dintâi a templului, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei, 9, 6), asta înseamnă în toate ceasurile hotărâte pentru ele, iar nu chiar neîncetat; ziua şi noaptea cât de des, dar nu fără nici o ieşire. Iar dacă preoţii petreceau fără ieşire în biserică, păzind focul ce se pogora din cer şi punând mereu lemne dedesubt, ca să nu se stingă, totuşi, ei nu făceau aceasta cu toţii deodată împreună, ci schimbându-şi cetele, precum se scrie şi de Sf. Zaharia: „săvârşea înaintea lui Dumnezeu cele preoţeşti în rândul cetei sale” (Luca 1, 8). Tot astfel trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, despre care Apostolul porunceşte să se facă neîncetat, fiindcă îi este cu neputinţă unui om să petreacă în rugăciune aşa fel, încât să n-o întrerupă nici ziua, nici noaptea. El are nevoie de vreme şi pentru alte lucruri, pentru îndeletnicirile trebuincioase casei, vreme de lucru, vreme pentru convorbiri, vreme să mănânce şi să bea, vreme de odihnă şi de somn. Cum am putea, prin urmare, să ne rugăm neîncetat, altminteri decât printr-o deasă rugăciune? Iar o rugăciune ades făcută se schimbă într-o rugăciune neîncetată. Astfel îngrijeşte-te ca rugăciunea ta deasă, dar scurtă, să nu sporească prin cuvinte de prisos, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi despre aceasta. Sf. Teofilact, în tâlcuirea Evangheliei de la Matei, scrie: „nu se cuvine să lungim rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des” (Cap. VI). Iar la Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile asupra epistolelor Sf. Pavel, stă scris astfel: „cine rosteşte lucruri de prisos în rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Ep. către Ef. VI omilia 24). Afară de aceasta, tot în tâlcuirea aceluiaşi loc din Evanghelie, Teofilact spune: „orice vorbă de prisos este grăire în deşert”. Precum a spus Apostolul: „mai bine vreau să rostesc cinci cuvinte cu înţelegere, decât zece mii într-o minte risipită” (I Cor. 14, 19). E mai bine deci să înalţ către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare aminte, decât să rostesc nenumărate cuvinte la care nu iau seama şi să umplu în zadar văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu.

Afară de aceasta, cuvintele Apostolului mai sus pomenite: „neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17) trebuiesc tâlcuite în înţelesul rugăciunii celei săvârşite cu mintea, fiindcă mintea într-adevăr poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi I se poate ruga Lui neîncetat.

Astfel începe acum, omule, să te îndeletniceşti cu răgaz de învăţătura ce ţi s-a arătat în numele Domnului începe, potrivit îndemnului Apostolului care spune aşa: „orice săvârşiţi cu cuvîntul sau  cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus să le faceţi” (Col. 3,17). Aceasta este ca şi cum s-ar spune: faceţi totul în cuget bun şi nu atât din dorinţa de a avea folos voi înşivă, chiar dacă acest folos ar fi el duhovnicesc, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca în toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre, numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru să se proslăvească.

Dar mai întâi de toate, tu lămureşte ţie însuţi printr-o scurtă tâlcuire: despre ce anume este această rugăciune?

Rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor Ia Dumnezeu. Să te rogi, înseamnă să te înfăţişezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să priveşti la El cu ochii minţii fără abatere şi de vorbă să stai cu El, într-o teamă plină de evlavie şi încredere.

Adună-ţi astfel toate gândurile şi lepădând toată grija vieţii celei din afară, îndreaptă mintea ta către Dumnezeu.

,,Lucrarea minții”

Imagine similară


RUGĂCIUNEA SCURTĂ DAR ADESEORI FĂCUTĂ E MAI DE FOLOS DECÂT CEA LUNGĂ

Cu privire la rugăciunea făcută de minte în inimă, am aflat de la cei iscusiţi în cugetarea de Dumnezeu că e mai înflăcărată şi mai de folos rugăciunea scurtă, dar lucrată ades, decît cea lungă.

De altminteri şi rugăciunea lungă e foarte folositoare, dar numai pentru cei desăvârşiţi, iar nicidecum pentru cei începători. Mintea omului, care nu e deprinsă cu ea, nu poate rămâne multă vreme în rugăciune lungă în faţa lui Dumnezeu, ci omul e biruit de obicei de neputinţa  nestatorniciei minţii, este risipit între cele din afară şi de aceea într-însul repede se răceşte căldura duhului. O astfel de rugăciune nu mai este rugăciune, ci numai tulburare a minţii, ce se naşte de pe urma abaterii gândurilor când într-o parte când într-alta; şi aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericeşti de obşte cât şi în pravilele ce se citesc îndelung prin chiliile călugărilor. Pe câtă vreme rugăciunea cea scurtă, dar ades făcută, este mult mai statornică, fiindcă mintea, aducându-se pentru multă vreme în Dumnezeu, o poate săvârşi cu mare căldură. De aceea şi Domnul spune: „când vă rugaţi nu grăiţi multe” (Matei, 6, 7), căci nu după mulţimea cuvintelor voastre veţi fi auziţi. şi Sf. Ioan Scărarul învaţă: „nu încercaţi să spuneţi multe, ca să nu vi se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a atras mila lui Dumnezeu şi un singur cuvânt rostit cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. O poliloghie, adică zicerea de multe cuvinte, când este întinsă peste măsură într-o rugăciune risipeşte mintea în închipuiri, pe câtă vreme monologhia, zicerea unui singur cuvânt, ajută minţii să se adune”.

Dar va întreba cineva: pentru ce, în Epistola către Tesaloniceni, Apostolul spune: „neîncetat rugaţi- vă”! (I Tes. 5,17).

urmează.

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Justin Noul Theolog, de la Celie: Despre Dumnezeu Judecătorul

Imagini pentru Judecatorie


De-a lungul tuturor schimbărilor și prefacerilor ei, făptura toată înaintează către sfîrșitul său. De-a lungul tuturor zilelor și tuturor nopților, toți oamenii – și, odată cu ei și în urma lor, întreaga zidire – înaintează spre ziua cea mai de pe urmă, în care se va sfîrși taina acestei lumi și a istoriei omenești. Toate zilele, ca niște rîuri albe, și toate nopțile, ca niște rîuri negre, străbat văile și prăpăstiile ființării, smulgînd cu ele toate ființele și toată zidirea către ziua cea mai de pe urmă, în care trebuie să ajungă și să își termine curgerea lor. Tot ceea ce a trăit și trăiește în colivia timpului trebuie să ajungă la această zi, cea mai de pe urmă, trebuie să coboare pe malul ei. Nu există ființă și nici făptură pe care rîul timpului să n-o aducă la această zi, cea mai de pe urmă. Odată cu această zi, timpul va înceta ființarea sa, drept care ea se și numește în Apocalipsă ziua cea de pe urmă (Ioan 6:39, 40, 44; 11:24; 12:48), ziua cea mare (Faptele Apostolilor 2:20; Iuda 6). Deoarece aceasta este ziua cea de Dumnezeu rînduită, în care El va judeca lumea (Faptele Apostolilor 17:13), ea se mai numește și ziua judecății (Matei 10:15; 11:22, 24; 12:36; II Petru 2:9; 3:7; I Ioan 4:17), ziua urgiei, și a descoperirii și a dreptei judecăți a lui Dumnezeu (Romani 2:5). Dar – de vreme ce toată judecata s-a dat Fiului (Ioan 5:22) și de vreme ce El Se va arăta în ziua cea mai de pe urmă ca Judecător întru slavă – atunci ziua aceasta se mai numește și ziua Fiului Omului (Luca 17:22, 24, 26), ziua Domnului (II Petru 8:10; I Tesaloniceni 5:2, Cf. și Iezechil 15:5; Isaia 2:12; Ioil 2:31; Înțelepciunea lui Solomon 1:14; Maleahi 4:1), ziua lui Hristos (II Tesaloniceni 2:2; Filipeni 1:10; 2:16), ziua Domnului nostru Iisus Hristos (II Corinteni 1:14; I Corinteni 1:8; 5:5), ziua judecății și a pierzaniei oamenilor fără de Dumnezeu (II Petru 3:7; 2:9).

Sursa: Arhim. Dr. Justin (Popovici) Biserica Ortodoxa si ecumenismul

Mulțumiri la felicitări (Video). Cerescul Patron – Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, Mitropolitul de Pentapolis


I. Mulțumiri la felicitările dvs. – ale frățiilor și ale sfințiilor voastre – de ,,Ziua Onomastică”

II. Un fragment citit din cartea Sfântului Nectarie de Eghina ,,Despre îngrijirea sufletului”
Despre libertatea morală, că omul este liber din punct de vedere moral

Şi Dumnezeu l-a făcut pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el (Gen. 1:27)

Omul, zidit fiind de Dumnezeu, ca să întruchipeze la scară mică pe pământ nesfârşita măreţie a dumnezeiescului chip al Creatorului, trebuia să poarte întru sine proprietăţile lui Dumnezeu, să fie în strânsă relaţie cu El. în calitate de chip al lui Dumnezeu, omul trebuia să fie o fiinţă cu conştiinţă de sine, liber şi in-dependent, fiindcă o fiinţă fără conştiinţă, fără libertate şi independenţă, este nevrednică de o asemenea înaltă chemare, de o asemenea vocaţie, adică a împlinirii marii voinţe a Dumnezeiescului Creator. Aşadar libertatea omului este o necesitate exigentă a marii lui apostolii, a creaţiei şi venirii lui pe lume şi, prin urmare, o condiţie necesară şi cuvenită. Fără libertate, omul ar fi pe aceeaşi treaptă cu restul animalelor. Robia şi determinismul ar marca lucrările Iui şi ar mişca vederile sale într-un cerc închis, în care s-ar învârti în gol. Ideile de bine, frumos i-ar fi cu lotul necunoscute. Ar ignora cu totul să deosebească ce este ruşinea, ce este răul, minciuna, neavând o putere de-sine-lucrătoare, care să-i permită să iasă din cercul închis al instinctelor naturale. Ignorarea binelui, a frumosului, a adevărului l-ar face pe om o fiinţă amorală şi ar şterge însăşi noţiunea de morală ca pe o expresie lipsită de sens, ceea ce ar face faptele şi lucrurile omului nedeosebite de cele ale animalelor, fără sens şi neca-racteristice lui. Iar această lipsă de sens şi asemănare a caracterului lor cu acela al animalelor ar face ca în mintea şi în inima omului să nu se trezească nici o simţire, nici o percepţie, nici o impresie sau întipărire sau reprezentare în conştiinţă. Această lipsă va lăsa inima iară conştiinţă, mintea oarbă şi inactivă. Non-conştiinţa şi orbirea s-ar îngroşa ca o negură deasă şi ar întuneca minunatul chip al Dumnezeiescului Creator – chipul cel strălucit lucrat şi minunat măiestrit de mâna creatoare, în care strălucesc bunătatea, înţelepciunea şi virtutea şi îl vor împiedica să vadă şi să îl recunoască pe Făcătorul şi plăsmu-itorul a toate. Atunci şi sufletul ar ignora complet pe Dumnezeu şi dumnezeieşti le caracteristici, şi creatura nu ar putea nicidecum slăvi, lăuda, cânta pe Dumnezeu întru cunoştinţă şi nici nu l-ar putea mulţumi. Omul, fără libertate morală, nu va fi diferit cu nimic faţă de restul animalelor. Libertatea morală îl dovedeşte pe om a fi o fiinţă morală, raţională şi chip al lui Dumnezeu. O fire raţională şi fără libertate morală ar fi ca o pasăre iară aripi, ar fi o scădere şi o lipsă în creaţia lui Dumnezeu, ceva fără rost, un lucru întru totul nepotrivit cu dumnezeiasca înţelepciune şi bunătate. Firea raţională a omului impune, ca o consecinţă necesară imediată, libertatea morală şi independenţa, de vreme ce omul, fiind raţional, a devenit prin însuşi acest fapt liber şi independent. Este, prin urmare, o fiinţă liberă din punct de vedere moral. O fiinţă neliberă şi dependentă sau supusă tendinţelor instinctuale nu este o fiinţă raţională, fiindcă ceea ce este duh este prin fire liber şi independent şi nu este supus de nimeni. Nici n-ar putea o asemenea fiinţă iară libertate să aibă un suflet raţional care să poarte în sine caracteristicile chipului dumnezeiesc, inteligibilul şi neatârnarea, fiindcă acestea sunt cele care îl arată pe om liber şi independent. O fiinţă neliberă are un suflet iraţional şi supus, fiindcă nelibertatea este semnul unui suflet iraţional şi caracterul unei naturi supuse simţurilor, iar nu şi al unei firi inteligibile. Firea inteligibilă se mişcă de la sine şi prin acest fapt este şi liberă, fiindcă faptul de a se mişca de la sine, în măsura în care se mişcă după voinţă, înseamnă a fi liber, ca unul care e liber se mişcă unde, cum şi când voieşte. Această mişcare după voinţă îi dă puterea să se cugete pe sine ca o fiinţă care este şi care le are pe cele din jurul ei şi care poate să aibă. De aceea firea adevărată sau sufletul omului, ca una care ea însăşi se mişcă pe sine, ca una care se cugetă pe sine şi pe cele din jurul ei, ca una care are şi poate avea, ca una care vrea să aibă cunoştinţa, este liberă, iar omul liber şi independent este liber şi din punct de vedere moral. Firea sensibilă este neliberă, fiindcă este mişcată de altceva şi nu se mişcă în funcţie de propria voinţă, prin urmare este fără conştiinţă; iar ceea ce este fără conştiinţă este o fiinţă fără libertate morală şi, prin urmare, este o fiinţă iraţională. Omul însă, ca fiinţă conştientă, este liber cugetător, fiindcă poate accepta cunoştinţa unui lucru oarecare sau poate refuza să înveţe ceva, poate accepta să facă ceva sau poate refuza. Libertatea e cea care îl face răspunzător pentru faptele lui, ca unul care acţionează sub impulsul propriei lui voinţe şi care poate face uz bun sau rău de libertatea lui. Şi tocmai în virtutea libertăţii morale cere Dumnezeu de la om îndreptarea faptelor lui şi în virtutea aceleiaşi libertăţi este judecat de Dumnezeu şi este schimbat prin păzi-rea libertăţii lui morale sau este pedepsit pentru pierderea ei, fiindcă libertatea morală înseamnă nu a face binele sau răul după voia fiecăruia, ci de a face numai binele. A face şi bine şi rău, după voia şi socotinţa proprie, nu înseamnă libertate morală, ci un amestec de libertate şi robie. Căci atunci când fac binele, îl fac în acord cu cerinţele omului interior, care caută binele de dragul binelui, în timp ce, atunci când fac răul, îl săvârşesc mai întâi împotriva sugestiilor conştiinţei mele şi glasului interior al libertăţii morale şi apoi îl săvârşesc determinat de un motiv anume. Prin urmare voinţa, ca una care depinde de ceva anume, este neliberă şi roabă, pentru aceea nici termenul de libertate nu mai este adevărat, nu îi mai este propriu.

„Sufletul – zice Sfântul Grigorie al Nissei – arată prin sine însuşi domnia şi înălţimea, fiind departe de treapta de jos prin aceea că nu are nici un stăpân şi că este liber şi guvernat de propriile voiri, fiindu-şi propriul stăpân. Şi aceasta de ce anume ţine, dacă nu de faptul de a fi împărat? Să iubim binecuvântarea şi să fugim de blestem: de noi depinde a alege pe fiecare dintre cele două după vrednicie: spre care din ele înclinăm din dispoziţia sufletului.”

Cu adevărat de noi ţine a alege sau a respinge ceea ce nu voim sau ceva de care ne scârbim. De pildă, Adam cel liber moral avea putinţa să rămână în păzirea legii lui Dumnezeu pe care îl iubeşte prin fire şi avea putinţa să calce legea, din înşelare, supunând propria lui voinţă voinţei diavolului, adică avea putinţa ori să rămână liber moral, ori să devină rob. Totuşi definiţia termenilor diferă mult, fiindcă libertatea morală este aceea de a face binele, iar nu răul, fiindcă cei ce face răul este deja un rob din punct de vedere moral. Liber fiind, poate fi predat robiei, dar în robie fiind, nu mai poate lucra liber, de vreme ce liber din punct de vedere moral înseamnă a face binele mişcat de propria voinţă. Iar libertatea morală este stăruinţa de bunăvoie în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta o descrie şi spusa înţeleptului Sirah despre libertatea morală: Domnul dintru început a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mâna sfatului său “, „ Pus-a înaintea ta foc şi apă, şi ori la care vei vrea vei întinde mâna ta . Înaintea omului sunt viaţa şi moartea şi oricare îi va plăcea i se va da? Din acestea se arată ă omul este liber moral să facă alegere între foc şi apă, viaţă şî moarte, bine şi rău. Dar cel ce mai înainte de alegere era liber moral, dacă va alege răul, prin însăşi această alegere va face dovada că deja nu mai este liber. Fiindcă omul pentru aceasta este liber, pentru a rămâne prin liberă alegere în bine, dar alegând răul nu este liber moral, fiindcă prin fire doreşte viaţa şi apa şi tot prin fire respinge moartea şi focul. Dar dacă cineva alege ceva de care prin fire se fereşte, atunci înseamnă că nu se mişcă liber, adică potrivit voinţei, ci împotriva ei. Prin urmare este rob. Fiindcă libertatea morală este alegerea de voie numai a binelui potrivit firii. In funcţie de această necesitate, se impune să deosebim definiţia omului ca fiinţă liberă moral de definiţia libertăţii morale. Omul este liber din punct de vedere moral să îşi întindă mâna spre viaţă sau spre moarte, dar libertatea morală este a întinde mâna numai spre viaţă.

Cu privire la libertatea alegerii, proprie omului, zice şi marele Vasile: „Pus-a înaintea ta foc şi apă, viaţa şi moartea, binele şi răul, două firi opuse; supune-Ie pe amândouă judecăţii tale, cântăreşte-le bine, ce îţi este mai de folos? A alege o plăcere vremelnică şi pentru aceasta să primeşti o moarte veşnică sau alegând reaua pătimire în nevoinţa virtuţii, să te bucuri prin ea de dăruitorul desfătării celei veşnice” . Şi din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare se arată libertatea omului de a rămâne liber moral sau de a deveni rob, de a-şi păstra libertatea morală sau de a fi dus în robie, de a rămâne în virtute sau de a fi predat răului. Dar nu va greşi cu nici un chip cel care spune că libertatea morală este virtute, iar nelibertatea morală este păcatul.

Libertatea morală îl face pe om vrednic să aleagă mereu binele şi să se ferească de rău. Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu a pus legea scrisă în inima omului. Prin aceste cuvinte, Scriptura ne învaţă puterea libertăţii morale a omului. Omul cu adevărat liber moral poate să II recunoască pe Dumnezeu, pe Dătătorul de lege, Cel ce vorbeşte în inima lui, pe Cel revelat în chipul creaţiei Lui şi să Îi imite bunătatea, precum spune Sfântul Apostol Pavel: Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.

Cu adevărat fără cuvânt de apărare se face omul care a primit legea scrisă în inima lui şi care nu Îl recunoaşte pe Dumnezeu, fiindcă legea scrisă cea pusă în inimă este însăşi voia Iui Dumnezeu care, odată întipărită în inimă, devine voia omului. Aşadar omul este dator, îmboldit lăuntric de îndemnurile bune ale inimii lui, să îl recunoască Dumnezeu şi să Îi imite bunătatea.

Omul creat după chipul lui Dumnezeu este astfel plăsmuit, încât, fiind o fiinţă inteligibilă şi de sine stătătoare, să îl închipuie pe Dumnezeu pe pământ, să facă voia Lui care este scrisă în inimă şi să-şi facă această lege voie proprie. Scopul plăsmuirii lui era acela ca făptura să îşi (re)cunoască Ziditorul. A fost făcută aşadar ca să (re)cunoască pe Făcătorul şi Creatorul ei. A fost plăsmuită ca să fie înălţată la Dumnezeu. A fost plăsmuită spre a da slavă lui Dumnezeu. A fost plăsmuită pentru ca făptura zidită să laude întru cunoştinţă pe dumnezeiescul ei Creator. Aşadar independenţa lui, inteligenţa şi libertatea morală i s-au dat ca să împlinească marea raţiune a existenţei sale, marea luî misiune, aceea de a uni pământul şi cerul, de a nu înclina nici la dreapta, nici ia stânga, ci să umble în calea cea dreaptă, făcând numai binele cei înscris în inima lui, ceea ce şi el doreşte prin tendinţa sădită natural în el, fiindcă altminteri, abătându-se de la menirea lui, devine neliber şi se aseamănă „dobitoacelor celor fără de minte”. Omul este liber din punct de vedere moral cât timp nu cade din bine şt în măsura în care îşi identifică voinţa lui cu voinţa dumnezeiască, dar de îndată ce se abate de la calea dreaptă devine neliber moral, iar libertatea iui este falsă, şi starea lui căzută este dovada falsei lui libertăţi.

Libertatea omului cea supusă legii lui Dumnezeu nu are limită, fiindcă aceasta este, ca tot ceea ce e dumnezeiesc, nesfârşită, iar nesfârşitul nu numai că nu poate primi limită, ci lărgeşte şi extinde şi ceea ce se însoţeşte cu el.

Libertatea omului atunci mai cu seamă se limitează, ori de câte ori se abate de la legea dumnezeiască şi se opune voii dumnezeieşti, fiindcă atunci se îndepărtează de legea dumnezeiască, de voia dumnezeiască cea nesfârşită, se află curând în cercul strâmt şi mărginit al unei voinţe mărginite, o voinţă a trupului, a unei firi căzute sub simţuri şi sub voirile ei.

Că absoluta libertate se află în identificarea voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu o mărturiseşte caracterul libertăţii morale, o mărturiseşte voinţa lăuntrică a inimii, care atunci se vădeşte cel mai bine, când încălcăm legea dumnezeiască. Caracterul libertăţii morale este absolut şi absolut este numai binele, astfel încât în binele absolut poate exista şi libertatea morală. Răul, nefiind creat, nu are Ioc sau spaţiu. Libertatea însă, aceea care lucrează răul, nu se află prin urmare într-un loc, de vreme ce a pierdut caracterul de a fi liberă şi, prin urmare, a încetat a mai fi libertate. De unde rezultă că libertatea morală se află numai în identificarea voinţei proprii cu voia dumnezeiască, adică în păzirea legii dumnezeieşti şi numai cel ce păzeşte legea dumnezeiască este încă liber moral. Pentru aceasta profetul David asemuieşte cu dobitoacele cele fără de minte pe cei stăpâniţi de patimi, fiindcă aceştia au devenit robi din punct de vedere moral. Acest lucru îl întăreşte şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur când zice: faptul de a cădea şi a ceda patimilor este cea mai de pe urmă robie, după cum faptul de a le stăpâni pe acestea în chip nepătimitor este singura libertate”‘. Şi Sfântul Ioan Damaschin zice: „Căci răul nu este nimic altceva decât păcatul şi nenorocirea şi neascultarea de stăpâneasca lege. Astfel încât libertatea, care este cel dintâi bine potrivit firii raţionale, precum şi faptul de a se folosi de libertate şi de a domina şi stăpâni patimile cele necuvântătoare, adică mânia, pofta – libertatea, deci, este virtute. Iar faptul de a ceda libertatea şi de a cobori la patimile cele iraţionale şi a trăi în mod iraţional asemenea dobitoacelor, acesta este răul şi acesta este păcatul. Aşadar să nu ne sluţim chipul lucrând cele ale necuvântătoarelor, ci să depărtăm prin raţiune imboldurile firii. Căci nu se cuvine ca noi, ca nişte fiinţe raţionale ce suntem, să ne folosim de patimi iraţionale, precum ne-a poruncit şi Mântuitorul.”

Despre acest precept scrie şi Iustin filosoful şi mucenicul, zicând: „Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi independent, pentru ca ceea ce şi-a făcut sieşi prin nepăsare şi neascultare Dumnezeu să îi dăruiască din iubire de oameni şi milostivire, dacă omul va asculta de El. Căci aşa cum omul, când nu a ascultat, a atras asupră-şi osânda morţii, tot aşa, ascultând de voia Iui Dumnezeu, poate să caute viaţa veşnică. Ne-a dat Dumnezeu porunci sfinte, pe care oricine ie va face să poată fi mântuit şi să dobândească mântuirea şi să moştenească nestricăciunea” .

În acestea trebuie omul să păzească legea lui Dumnezeu cu evlavie şi să facă voia Lui, fiindcă, în calitatea lui de chip al lui Dumnezeu, este dator să împlinească scopul vocaţiei Iui pe pământ. Altminteri, va fi osândit ca unui care a călcat şi care a uitat chemarea lui şi ca unul care s-a folosit rău de libertate prin neglijenţă, fiind predat patimilor şi poftelor.


Despre îngrijirea sufletului, Sfântul Nectarie de Eghina, Mitropolitul Pentapolisului