Rugăciunile începătoare

Imagini pentru dimineata

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne irtă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău.

Hristos a Înviat!

Jerusalem, o poză de telefon mobil primită zilele trecute.



Ne salutăm astfel și-n această zi a învierii, duminica din latină dominica – ziua Domnului. M-am gândit că ne este de folos un cuvânt despre înviere. Ar trebui să fim duminica de dimineață la Utrenie și să ascultăm cu atenție slujba care înclude canonul învierii. 

Mi-a plăcut o predică a Preafecitului Părinte Daniel de acum aproape zece ani, din care aș verea să vă atașez un fragment în contunuare.

Iubiti fii si fiice duhovnicesti,

Traim astazi intr-o lume in care oamenii cauta mai mult bogatia materiala trecatoare decat bogatia spirituala a credintei si a vietii vesnice, iar pe langa saracia materiala tot mai aspra, se arata si o saracire spirituala a oamenilor, ca slabire a credintei, o racire a dragostei fratesti si o diminuare a faptelor bune. In aceasta situatie, este nevoie ca in lumina Invierii lui Hristos care lumineaza viata crestinului in Biserica si in societate sa vedem ce ne invata Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti ai Bisericii despre bogatie si saracie. Mai precis, sa vedem cand si cum acestea ne impiedica sau ne ajuta sa dobandim mantuirea, adica iertarea pacatelor si unirea cu Hristos, Izvorul vietii vesnice.

Potrivit invataturii Sfintei Scripturi, bogatia apartine lui Dumnezeu (Cf. Psalm 23, 1; 49, 12-13), insa El o daruieste oamenilor (Cf. Facerea 24, 35), ca oamenii sa o da-ruiasca si altora, mai ales saracilor (Cf. Matei 19, 21; Luca 12, 33; 16, 9; I Timotei 6, 18; I Ioan, 3, 17). Dumnezeu ajuta pe om sa adune bogatia (Cf. Deuteronom 8, 16-18), cand aceasta este o binecuvantare a lui Dumnezeu pentru om (Cf. Pilde 10, 22; Filipeni 4, 19).

Totusi, bogatia materiala trecatoare, pamanteasca, adica averile si banii, nu trebuie sa fie scop in sine, ci mijloc de a cauta si cultiva bogatia spirituala netrecatoare, cereasca, ce se dobandeste prin iubire fata de Dumnezeu si fata de oameni, prin milostenie si alte fapte bune. Autorii Sfintei Scripturi observa cu intelepciune ca bogatia materiala este vremelnica (Cf. Pilde 27, 24), nestatornica (Cf. Psalm 38, 6; I Timotei 6, 17), trecatoare (Cf. Pilde 13, 7; 23, 4-5; Apocalipsa 18, 16), ea poate fi furata (Cf. Matei 6, 19; Luca 12, 33), poate fi distrusa (Cf. Matei 6, 19; Iacob 5, 2; I Petru 1, 18), poate pieri (Cf. Ieremia 48, 36), ea este inselatoare (Cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19), ea nu indestuleaza pe om (Cf. Ecclesiastul 4, 8; 5, 10), ea este izvor de cearta si invidie (Cf. Facerea 13, 6-8; 26, 12-16; 31, 1-2; 36, 6-7), ea nu poate fi luata de om cu sine dupa moarte (Cf. Psalm 48, 10; I Timotei 6, 7), iar cand devine pentru om o patima, bogatia impiedica adesea intrarea lui in Imparatia cerurilor (Cf. Matei 19, 23-24; Marcu 10, 23-25; Luca 18, 24-25); mai mult, grija excesiva pentru bogatia materiala inabusa adesea rodirea cuvantului lui Dumnezeu in viata omului (Cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19; Luca 8, 14); iar patima lacomiei de avere sau iubirea de inavutire cu orice pret este sursa a multor nedreptati si neajunsuri, „ca iubirea de argint – constata Sfantul Apostol Pavel – este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare s-au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri” (I Timotei 6, 10).

Relele cele mai mari pe care le poate aduce lacomia de avere vietii spirituale sunt acestea: uitarea de Dumnezeu (Cf. Deuteronom 6, 10-12; Osea 13, 6), parasirea de Dumnezeu (Cf. Deuteronom 32, 15), tagaduirea sau negarea existentei lui Dumnezeu (Cf. Pilde 30, 8-9), razvratirea contra lui Dumnezeu (Cf. Neemia 9, 25-26), lepadarea de Hristos (Cf. Matei 19, 21-22), mandria nesabuita (Cf. Pilde 28, 11), invartosarea inimii sau lipsa de milostivire (Cf. Pilde 18, 23), asuprirea semenilor, mai ales a saracilor (Cf. Iacob 2, 6), inselaciune (Cf. Iacob 5, 4). Cunoscand aceste consecinte rele ale lacomiei de avere, Mantuitorul Iisus Hristos indeamna pe cei bogati sa-si adune comori in ceruri, intrucat comorile ceresti sunt mai presus de orice bogatie pamanteasca (Cf. Matei 6, 19-20; Luca 12, 33; I Timotei 6, 19).

Sfanta Scriptura contine multe mustrari si amenintari impotriva celor ce aduna comori materiale pe nedrept (Cf. Pilde 13,11) sau le dobandesc pe nedrept (Cf. Pilde 21, 6; 28, 20-23; Ieremia 17, 11), dar si atitudini impotriva celor ce acumuleaza averi prin constrangerea semenilor (Cf. Iov 20, 18-23; Pilde 22, 16; Iacob 5, 1-5).

Pe de alta parte, Sfanta Scriptura ne prezinta si bogati buni la suflet sau milostivi, harnici si darnici, care au inteles ca bogatia lor este dar de la Dumnezeu pentru a fi daruita celor in nevoi, dobandind astfel marele dar al mantuirii, adica al iertarii pacatelor si al vietii vesnice. Astfel de oameni sunt Avraam (Cf. Facerea 13, 2; 24, 35), Lot (Cf. Facerea 13, 5), Isaac (Cf. Facerea 26, 13-14), Iacob (Cf. Facerea 32, 5), Iosif (Cf. Facerea 45, 8), Booz (Cf. Rut 2,1), Solomon (Cf. III Regi 3, 13), Iov (Cf. Iov 1, 3; 42, 12), Iosif din Arimateia (Cf. Matei 27, 57), Barnaba sau Varnava (Cf. Fapte 4, 37), Tavita din Iope (Cf. Fapte 9, 36), Corneliu sutasul (Cf. Fapte 10, 2, 4, 31) si altii.

In ceea ce priveste saracia, Sfanta Scriptura ne invata ca aceasta are un inteles material, ca lipsa de bunuri materiale, si un inteles spiritual, ca lipsa de bunuri duhovnicesti sau lipsa de virtuti si calitati sufletesti. Dupa cum bogatia in sine nu este rea, ci poate fi dobandita si intrebuintata intr-un mod bun sau rau, tot asa si saracia poate fi inteleasa, acceptata si traita cu folos duhovnicesc sau poate duce la disperare si la fapte rele.

Cauzele saraciei materiale sunt multiple: lenea si nepasarea (Cf. Pilde 6, 9-11; 10, 4; 19, 5), betia si nechibzuinta (Cf. Pilde 21, 17; 23, 21), coruptia sau desfranarea (Cf. Pilde 6, 26; Luca 15, 13), calamitati sau dezastre naturale, invazii ale inamicului, oprimari din partea vecinilor puternici, sau camata exagerata si alte nedreptati sociale.

Saracii sunt fapturi ale lui Dumnezeu (Cf. Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Dumnezeu iubeste atat pe cei saraci, cat si pe cei bogati (Cf. Iov 34, 19), asculta plangerea saracilor (Cf. Iov 34, 28; Iacob 5, 4), El nu nesocoteste rugaciunea lor (Cf. Psalm 101, 18), ci ocroteste pe saraci (Cf. Psalm 11, 5), le face dreptate (Cf. Psalm 139, 12), ii izbaveste din necazuri (Cf. Iov 5, 15; 36, 15; Ieremia 20, 13), poarta grija de nevoile lor (Cf. Psalm 67, 11; Luca 1, 53), inalta pe cei saraci (Cf. Psalm 106, 41; 112, 7-8), este azil sau aparator al saracilor (Cf. Psalm 13, 6; Isaia 25, 4), a ales pe saracii acestei lumi, bogati in credinta, ca mostenitori ai Imparatiei cerurilor (Cf. Iacob 2, 5). Pe de alta parte, saracii trebuie sa alerge la Dumnezeu (Cf. Iov 5, 8), sa nadajduiasca in Dumnezeu (Cf. Psalm 9, 34), sa laude pe Dumnezeu (Cf. Psalm 73, 22), sa se bucure in Dumnezeu (Cf. Isaia 29, 19). Sfanta Scriptura ne arata ca exista oameni saraci, dar marinimosi si darnici (Cf. Marcu 12, 43-44; Luca 21, 3-4; II Corinteni 8, 2). Saracii trebuie ajutati (Cf. Isaia 58, 7, Matei 5, 42; 19, 21; Marcu 10, 21; Luca 3, 11; 12, 33; 18, 22), nu cu parere de rau (Cf. II Corinteni 8, 2; 9, 5), ci cu bucurie si inima buna (Cf. II Corinteni 8, 3 si 12, 9, 7), fara ingamfare (Cf. Matei 6, 1). Cine miluieste pe saraci cinsteste pe Dumnezeu (Cf. Pilde 14, 31), imprumuta pe Dumnezeu (Cf. Pilde 19, 17). Cine ajuta pe saraci va fi mantuit de Dumnezeu (Cf. Pilde 40, 1-3), va fi fericit si binecuvantat de Dumnezeu (Cf. II Corinteni 9, 10; Evrei, 13, 16), va primi rasplata vesnica (Cf. II Corinteni 9, 9; Matei 25, 34-36; Luca 12, 33; 14, 13; 18, 22).

Exemple de darnicie catre saraci: Iov (Cf. Iov 29, 16; 30, 25; 31, 16), Zaheu (Cf. Luca 19, 8), primii crestini (Cf. Fapte 2, 45; 4, 34-35), Petru (Cf. Fapte 3, 6), Tavita (Cf. Fapte 9, 36-39), Corneliu (Cf. Fapte 10, 2), Pavel (Cf. Fapte 24, 17; Galateni 2, 10), Biserica din Macedonia si Ahaia (Cf. Romani 15, 26). Sfanta Scriptura ameninta cu pedepse pe cei ce nu ajuta pe saraci (Cf. Iov 22, 7-10; Pilde 21, 13; Iezechiel 16, 49) sau pe cei ce le fac nedreptate (Cf. Isaia 10, 1-3), ii constrang si ii umilesc pe saraci (Cf. Iezechiel 22, 29-31; Amos 2, 6-7; 4, 1-3; 5, 11-12), ii jefuiesc (Cf. Amos 8, 4-7; Iacob 5, 4). Cine nesocoteste sau dispretuieste pe saraci dispretuieste pe Hristos (Cf. Matei 25, 42-45) si nu are dragoste fata de Dumnezeu (Cf. I Ioan 3, 17). Hristos-Domnul a fost sarac in cele materiale, a trait in lipsa (Cf. Matei 8, 20; Luca 9, 58; II Corinteni 8, 9), dar a imbogatit spiritual, cu harul, invatatura, iubirea si sfintenia Sa, multimile care veneau la El. La fel si apostolii au fost saraci din punct de vedere material, dar bogati in credinta, sfintenie, intelepciune si fapte bune. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spunea corintenilor: „infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu (…), ca niste saraci, dar pe multi imbogatind ” (II Corinteni 6, 4 si 8).

Urmand Sfintei Scripturi si mai ales Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos si invataturii Sfintilor Apostoli, Sfintii Parinti ai Bisericii au scos in evidenta marea tiranie spirituala si multele nedreptati si consecinte sociale negative pe care le aduce lacomia de averi materiale trecatoare, indemnand pe cei bogati sa fie milostivi si darnici fata de saraci, sa nu ingroape comorile de aur in pamant, ci sa le mute, prin milostenie, in ceruri, la loc sigur, iar pe saraci ii indeamna sa nu deznadajduiasca, ci sa adune bogatie spirituala in suflet, prin credinta si rugaciune, prin cuvant bun si blandete.

Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur (+ 407) il indeamna pe bogat, zicand: „Averile pe care le pui in mana saracilor, le pui intr-o vistierie sigura, in mana lui Dumnezeu. Mana lui Dumnezeu iti va da averile inapoi, intregi si bine pazite; iar cand te vei duce in patria ta (cereasca), odata cu averile tale, vei fi laudat, vei fi incununat si pe deplin multumit si fericit” . Acelasi Sfant Parinte ne spune: „Iov nu-si lipea inima de avutii cand le avea si nici nu le cauta cand le-a pierdut! Bunurile materiale pentru aceasta se numesc bunuri, pentru ca sa facem bine cu ele, nu pentru ca sa le ingropam in pamant” .

Iar despre saracie, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Este mult mai bine a fi cineva sarac si sa vietuiasca in virtute, decat a fi imparat si sa vietuiasca in pacate”. „Saracia il sileste pe cineva a fi intelept, pe cand bogatia de multe ori il impinge spre rele mari” .

In concluzie, acelasi Sfant Parinte constata ca „nici bogatia si nici saracia prin sine insasi nu este ceva bun, ci aceasta se intampla in urma intrebuintarii lor”. In alt loc zice: „Bogatia este un bine, insa nu in sine, ci in mana celui drept, pe de alta parte, saracia este ceva rau, insa nu dupa firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru ca el, suparat pe ea, invinovateste si huleste pe Facatorul sau”. Apoi vine indemnul: „Nu te teme de cuptorul saraciei, ci de cuptorul pacatului. Acesta-i flacara si chin, celalalt roua si odihna. Langa cuptorul pacatului sta diavolul, langa cuptorul saraciei stau ingerii, care alunga flacara”. „Crestinul se arata mult mai incercat in saracie, decat in bogatie. Cum aceasta? Cand el cade in saracie, desigur ca va fi mai smerit, mai intelept, mai serios, mai ingaduitor, mai cinstit, pe cand daca se gaseste in bogatie, are multe piedici spre aceasta”.

„Sa nu ne pierdem curajul daca suntem saraci, ci cealalta bogatie sa o cautam, bogatia in fapte bune”.

Un alt Sfant Parinte al Bisericii, Sfantul Vasile cel Mare (+ 379), pe care-l cinstim in mod deosebit anul acesta 2009, impreuna cu ceilalti Sfinti Capadocieni, este un inflacarat aparator al saracilor si un aspru judecator al bogatilor lacomi in vreme de foamete si criza economica. Iata cateva din indemnurile sale date bogatilor lacomi de castig cu orice pret: „Nu scumpi produsele tale, ingreunand nevoile celor lipsiti! Nu astepta sa lipseasca graul de pe piata, ca sa-ti deschizi tu hambarele, caci „cel ce scumpeste graul este blestemat de popor’ (Pilde 11, 26). Nu astepta vremuri de foamete, din dragostea de aur! Nu astepta o lipsa generala, ca sa-ti inmultesti averile! Nu face comert cu nenorocirile oamenilor! Nu preface mania lui Dumnezeu in prilej de inmultire a averilor tale! Nu inrautati cu biciul neomeniei tale, ranile celor in suferinta”. Bogatilor nemilostivi le spune: „N-ai mila? Nu vei fi miluit! N-ai deschis casa, vei fi dat afara din Imparatie (a cerurilor)! N-ai dat paine? Nu vei primi viata vesnica”. Iar in alt loc din aceeasi Omilie catre bogati, Sfantul Vasile cel Mare se intreaba: „Pana cand aurul va sugruma sufletele, pana cand va fi undita mortii, pana cand va fi momeala pacatului? Pana cand bogatia va fi pricina razboaielor, pentru care se fauresc arme si se ascut sabii? Din pricina bogatiei rudele nu mai tin seama de rude, fratii se uita cu ochi ucigasi la frati. Din pricina bogatiei, pustiile sunt pline de ucigasi, marea de pirati si orasele de calomniatori. (… ) Bogatia v-a fost data ca sa rascumparati sufletele, nu ca sa va fie pricina de pierzare”.

In vreme de foamete, ca urmare a secetei cumplite, Sfantul Vasile cel Mare spunea: „Pentru aceasta Dumnezeu nu-Si deschide mana, pentru ca noi ne-am inchis-o pentru iubirea de frati. Pentru aceasta sunt uscate ogoarele, pentru ca s-a racit dragostea”.

Un alt Sfant Parinte din Capadocia, Sfantul Grigorie de Nyssa, ne arata importanta milosteniei fata de saraci zicand: „Saracii sunt vistiernicii bunurilor fagaduite, ei sunt paznicii Imparatiei (cerurilor n.n.), cei care deschid usile celor buni si care le inchid pentru cei invartosati la inima si urasc pe oameni. Dar in acelasi timp, ei sunt acuzatori de temut, cat si buni aparatori. Ei apara sau invinuiesc, dar nu prin cuvinte, ci asa cum sunt ei vazuti de Domnul si Judecatorul lumii. Caci felul cum ne purtam cu ei striga inaintea Cunoscatorului de inimi mai puternic decat orice crainic’.

Un alt episcop din Capadocia, care a trait tot in veacul al IV-lea, Asterie al Amasiei din Pont, a rostit si el omilii celebre despre bogatie si saracie, fiind un aspru luptator impotriva lacomiei de averi materiale: „Cine l-a sters din catalogul apostolilor pe Iuda si l-a facut vanzator in loc de apostol? Nu oare faptul ca purta punga, ca a pus mai intai la cale vanzarea, iar apoi a dobandit pretul faptei sale necinstite? Pentru ce Faptele Apostolilor pomenesc de Anania si Safira? Nu pentru ca s-au furat pe ei insisi si au furat darurile afierosite Bisericii din propriile averi? (… ). Experienta ne arata lacomia drept o fiara, de care cu greu scapa cei prinsi de ea; infloreste mereu si nu se vestejeste; imbatraneste cu cei pe care ii are sub stapanirea ei si nu-i paraseste pana la moarte (… ). Nu este usor de eliberat sufletul unui om cuprins de lacomie, fie ca este tanar cu trupul, fie ca este batran, afara numai daca vine vreun gand curat care sa taie boala cu un cutit”.

Stiți cum se cere în lucrările științifice, cum cere bunul simți, dar și autorii paginilor de unde preluăm materialele ca să îndicăm ( și să nu ascundem) sursa


Duminică la Utrenie

Imagine similară



   Dreapta Ta cea purtătoare de biruinţă cu dumnezeiască cuviință întru tărie s-a preamărit, că aceasta nemuritorule ca o puternică a toate pe potrivnici a zdrobit, israelitenilor prin adânc cale nouă făcându-le. 

   Cela ce cu mâinile cele preacurate din ţărână cu lucrare dumnezeiască din început m-ai făcut, mâinile Ți-ai întins pe Cruce, din pământ iarăşi chemând trupul meu cel stricat, carele din Fecioară l-ai luat. 

   Omorâre ai luat pentru mine, și sufletul morții Ți-ai dat, Cela ce cu insuflare dumnezeiască suflet înlăuntru mi-ai pus, şi dezlegându-mă din legăturile cele veșnice, şi împreună înviindu-mă, cu nestricăciune m-ai preamărit. 

A Născătoarei : 

   Bucură-te izvorul darului, bucură-te scară și uşă cerească, bucură-te sfeșnic şi năstrapă de aur, și munte netăiat, care pe Dătătorul de viaţă, Hristos, lumii L-ai născut. 

Alt Canon, al Crucii cu al Învierii. 

Irmosul : Hristos se naşte… 

   Hristos m-a îndumnezeit, întrupându-Se, Hristos m-a înălţat, smerindu-Se, Hristos nepătimitor m-a făcut, pătimind Dătătorul de viaţă cu firea trupului. Pentru aceasta îi cânt cântare de mulțumire, că S-a preamărit. 

   Hristos m-a înălţat, răstignindu-Se, Hristos împreună m-a înviat, omorându-Se, Hristos viață mi-a dăruit. Pentru aceasta întru vecie cu mâinile plesnind cânt Mântuitorului cântare de biruinţă, că S-a preamărit. 

A Născătoarei : 

   Pe Dumnezeu Fecioară, L-ai zămislit, pe Hristos în feciorie L-ai născut, pe Cel ce S-a întrupat din tine Preacurată, pe Unul-Născut, Fiul, Cel cunoscut întru un Ipostas, în două firi, că S-a preamărit. 

Alt Canon, către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu. 

Irmosul : Dreapta ta cea purtătoare… 

   Ce cântare vrednică îţi va aduce ţie neputinţa noastră ? Fără numai pe cea de bucurie, care pe noi Gavriil cu taină ne-a învăţat, bucură-te Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Maică nenuntită. 

   Pururea Fecioarei şi Maicii Împăratului puterilor celor de sus, din preacurată inimă credincioşii duhovniceşte să-i strigăm : Bucură-te Născătoare, de Dumnezeu, Fecioară Maică nenuntită. 

   Nemăsurat este adâncul naşterii tale celei necuprinse cu mintea Preacurată. Deci credinţă neîndoită, cu dragoste aducem ţie grăind : Bucură-te Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Maică nenuntită.

Sursa 

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ilarion cel Mare (21 octombrie)



Imagini pentru pustie

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat ce se numea Tavata, ce era în Palestina, aproape de cetatea Gaza. Părinţii cuviosului au fost eleni, din care s-a născut Ilarion ca un trandafir din spini, şi bună mireasmă i s-a arătat lui Hristos; căci, fiind trimis de părinţii lui în Alexandria ca să înveţe carte, el nu numai acea înţelepciune a deprins-o degrabă – pe care elenii o caută – ci şi înţelepciunea cea duhovnicească a învăţat-o bine. Pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos, a primit Sfîntul Botez şi, intrînd adeseori în biserica lui Dumnezeu, lua aminte la cuvintele cele care luminează şi înţelepţesc pe prunci. Ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu şi, obiceiurile cele bune deprinzîndu-le, gîndea în ce chip ar plăcea Lui. Şi auzind de Sfîntul Antonie cel Mare, de a cărui viaţă îmbunătăţită străbătuse vestea pretutindeni, a dorit să-l vadă şi a mers la dînsul cu sîrguinţă.

Ajungînd la acea pustie, a văzut faţa lui cea cu sfîntă cuviinţă şi i-a auzit cuvintele cele curgătoare de miere, care-i arătau lui calea ce duce pe om la desăvîrşire. A petrecut Ilarion la Sfîntul Antonie cîtăva vreme, privind la viaţa lui cea asemănătoare cu a îngerilor, la rugăciunile cele dese, făcute cu osîrdie, la lucrul mîinilor şi la osteneala cea neîncetată, la post şi la înfrînare, la iubirea de aproapele, la necîştigare şi la toată călugăria cea desăvîrşită. Mulţime de oameni veneau la cuviosul Antonie, unii ca să se tămăduiască de neputinţele lor, alţii ca să fie binecuvîntaţi de dînsul, iar alţii ca să asculte cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi folositoare. Pentru aceea Ilarion nu a binevoit să vieţuiască mai mult acolo, că nu era singurătate desăvîrşită şi linişte; ci a gîndit să-şi caute un loc ca acela unde ar putea să vieţuiască numai cu Dumnezeu, fără gîlceavă. Şi luînd de la cuviosul binecuvîntare, s-a întors în patria sa şi a aflat pe părinţii săi morţi. Apoi a împărţit averea ce rămăsese în două părţi: una a dat-o rudeniilor, iar alta săracilor, nelăsîndu-şi nimic pentru el; ci pe toate socotindu-le gunoaie, s-a lepădat de lume şi chiar de sine ca să poată fi ucenic al lui Hristos şi următor al sărăciei Lui.

Astfel, lăsînd cele deşarte, a mers în pustia ce este ca la şapte stadii de la Maiuma Gazei şi acolo, între mare şi între lac, s-a sălăşluit singur. Erau tîlhari în pustiul acela şi l-a sfătuit pe el cineva dintre cunoscuţi să plece de acolo, să nu cadă în mîinile tîlharilor şi să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrînd să scape de moartea cea sufletească. „Se cuvine – zicea el – a fugi de tîlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tîlharii care ucid trupul. De aceştia nu mă tem. „Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă vei înfricoşa?” Şi vieţuia în post şi în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Mai avea o haină de păr şi o manta din piele dată de cuviosul Antonie.

Dar urîtorul binelui, diavolul, văzîndu-se călcat de un monah tînăr, a ridicat război împotriva lui, vrînd să biruiască pe ostaşul cel duhovnicesc, prin pofta trupească, prin care a început a aprinde trupul lui cel tînăr şi cu gînduri necurate a-i tulbura mintea. Iar Ilarion, simţind balaurul cel necurat care vrea să-l muşte cu boldul păcatului, s-a împotrivit lui cu mai mare chinuire a trupului, înarmîndu-se cu rugăciuni către Dumnezeu şi desăvîrşit a zdrobit capul balaurului. Căci a adăugat post peste post şi osteneli peste osteneli, timp de trei zile, iar uneori şi cîte patru zile, negustînd hrană. Şi-şi ostenea trupul săpînd uneori pămîntul, iar alteori împletind coşniţe, grăind către sine apostoleştile cuvinte: „De nu voieşte cineva să lucreze, atunci nici să nu mănînce”. Gîndurile cele necurate le izgonea din inimă, cu lovirea în piept ca vameşul şi cu suspinul cel din adîncul inimii, iar trupul său numindu-l asin, aşa vorbea cu dînsul: „Eu, asinule, te voi face ca să nu te sălbăticeşti şi nu cu orz te voi hrăni, ci cu pleavă, cu foamea şi cu setea te voi chinui, cu grea sarcină te voi îngreuia, ca să gîndeşti mai mult la hrană, iar nu la necurăţie”. Nişte cuvinte ca acestea grăind către sine, le împlinea pe ele şi cu fapta, pentru că atît îşi chinuise trupul, încît i se vedeau numai oasele acoperite cu piele.

Apoi, văzînd vrăşmaşul că prin acest război nu a sporit nimic, deoarece nu numai că nu l-a biruit pe el, ci a fost biruit de dînsul, s-a gîndit să-l înfricoşeze pe fericit prin năluciri şi prin vedenii. Într-o noapte, cînd Sfîntul Ilarion stătea la rugăciune, a auzit plîngere de copii şi tînguire de femei, răgete de lei şi glasuri de alte fiare dobitoace, mare gîlceavă şi tulburare ca de război, pentru că diavolii adunaseră trupa tovarăşilor lor şi scoteau tot felul de glasuri, ca Ilarion, înfricoşîndu-se de glasurile lor, să lase pustiul şi să fugă. Dar înţelegînd că toate acestea sînt îngroziri diavoleşti şi-a făcut semnul crucii şi diavolul, văzîndu-se alungat cu păvaza credinţei, a căzut, iar tînărul, rugîndu-se cu tot dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i trimită ajutor de sus şi stînd mult la rugăciune, l-a surpat pe vrăjmaşul care stătea asupra lui. Apoi, ridicîndu-se puţin, vrînd să vadă cu ochii ceea ce auzise cu urechile, fiindcă era o noapte foarte luminoasă şi luna strălucea, a văzut o caretă mare cu cai înfricoşaţi şi sălbatici, care veneau cu mare zgomot spre dînsul. Iar el a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!” Şi îndată, desfăcîndu-se, pămîntul a înghiţit toată puterea diavolească. Iar sfîntul, bucurîndu-se, ca odinoară Moise care a biruit pe Faraon, a cîntat: „Calul şi pe călăreţul l-a aruncat în mare, întins-a dreapta Sa şi l-a înghiţit pe el pămîmtul”. Apoi iarăşi cînta: „Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema; aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat”.

Însă vrăjmaşul, măcar că a căzut, cu toate acestea nu înceta a se scula şi a tăbărî asupra sfîntului, ispitindu-l cu alte meşteşuguri ale sale. Odihnindu-se sfîntul, i se părea că vede pe lîngă dînsul femei dezbrăcate, glumind cu neruşinare. Apoi, fiind flămînd şi însetat, i se arătau lui fel de fel de mîncăruri şi băuturi dulci. Iar el, rugîndu-se, i se arăta uneori venind asupra lui lupul urlînd, alteori vulpea sărind, altă dată a văzut ostaşi înaintea lui făcînd război şi unul dintre ei, căzînd mort la picioarele lui, îl ruga ca să-l îngroape. Odinioară, stînd în rugăciune, a căzut în uitare, biruindu-se mintea lui de fireasca neputinţă şi altceva gîndind, a sărit în spatele lui diavolul şi lovindu-l cu picioarele în coaste şi bătîndu-l cu biciul pe spate şi pe grumazul său, îi zicea: „Aleargă, aleargă, pentru ce dormi?” Şi rîzînd îl întreba: „Oare vrei orz?” Iar sfîntul, socotindu-le întru nimic toate acele meşteşuguri diavoleşti, prin arma crucii gonea pe diavoli de la sine.

Cuviosul şi-a făcut o chiliuţă mică în chip de mormînt, încît abia îi încăpea trupul în ea şi acolo vieţuia, nevoindu-se asupra nevăzutelor duhuri. Odată tîlharii au voit să năpădească asupra lui noaptea, nădăjduind că vor găsi ceva la dînsul şi toată noaptea l-au căutat, dar nu l-au aflat. Apoi dimineaţa, aflîndu-l, l-au văzut că nu avea nimic şi au grăit către dînsul: „De ar veni la tine tîlharii, ce ai face?” Iar el le-a răspuns lor: „Cel gol nu se teme de tîlhari”. Ei i-au zis: „Dar pot să te ucidă”. Iar sfîntul a răspuns: „De vreme ce sînt gata pentru a muri, nu mă tem de tîlhari”. Iar tîlharii, minunîndu-se de un aşa suflet mare şi de credinţa lui, i-au spus că toată noaptea căutîndu-l, n-au putut să-l găsească; apoi făgăduind să-şi îndrepte viaţa lor, s-au dus. Şi vieţuind el în acea pustie mulţi ani, a străbătut vestea în toată Palestina de sfinţenia vieţii lui şi au început a veni la dînsul credincioşii, căutînd ajutor în nevoile lor prin sfintele lui rugăciuni. Mai întîi a venit la dînsul o femeie oarecare din Elevteropoli, care vieţuind în însoţire cu bărbatul ei timp de cincisprezece ani, fiind stearpă şi ocărîtă de bărbatul ei că n-avea copil, a îndrăznit a alerga la sfîntul şi a căzut la picioarele lui. Văzînd-o, sfîntul şi-a întors faţa de la ea. Dar ea a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: „Pentru ce-ţi întorci faţa, robule al lui Dumnezeu, de la mine cea cuprinsă de necaz? Pentru ce fugi de aceea care se roagă ţie cu tînguire? Să nu priveşti spre femeie, dar spre durerea inimii ei şi la lacrimi milostiveşte-te, plăcutule al lui Hristos; adu-ţi aminte că Mîntuitorul a cinstit firea noastră, îmbrăcîndu-Se în trup omenesc din femeie, din care şi pe tine te-a născut. Pentru aceasta să nu întorci faţa de la aceea care aleargă la tine, ci printr-ale tale rugăciuni dă dezlegare nerodirii mele, pentru care întotdeauna sînt ocărîtă şi defăimată de bărbatul meu”.

La aceste cuvinte Sfîntul Ilarion, plecîndu-se spre milă, şi-a ridicat ochii săi în sus şi s-a rugat pentru dînsa. Apoi i-a poruncit să se întoarcă acasă, zicîndu-i: „Să mergi cu bună nădejde şi îţi va îndeplini Domnul cererea ta”. Şi s-a întors femeia cu bucurie, crezînd în cuvintele sfîntului. Iar Dumnezeu, ascultînd rugăciunile robului său, a dezlegat nerodirea femeii, pentru că, nu după multă vreme, a şi născut un fiu după cum îi spusese Sfîntul Ilarion.

Trecînd un an, acea femeie a mers la dînsul, purtînd în braţe pruncul şi zicînd: „Iată rodul sfintelor tale rugăciuni, plăcutule al lui Dumnezeu! Deci, binecuvîntează pruncul pe care l-ai cerut pentru mine de la Dumnezeu”. Şi binecuvîntînd sfîntul pe prunc şi pe maica sa, i-a liberat cu pace, iar ea, lăudînd pe Domnul, preamărea pe plăcutul Lui prin tot ţinutul acela.

O altă femeie, Aristeneta, care crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, fiind soţia unui boier pe nume Elpidie, avea trei fii, care, vătămîndu-se de un vînt rău, au căzut într-o boală cumplită, pe care doctorul n-a putut s-o tămăduiască şi acum erau aproape de moarte. Acea femeie, auzind de Sfîntul Ilarion care era în pustie, a alergat la dînsul, luîndu-şi slujnicele şi famenii ei, şi a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicînd: „Te jur pe tine cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu cinstită Crucea Lui, ca să vii în Gaza şi să tămăduieşti de boală pe cei trei fii ai mei care sînt gata să moară, ca şi în cetatea cea elenească să se preamărească numele Domnului prin venirea ta şi prin tămăduirea fiilor mei şi, astfel, să se ruşineze Marnas, necuratul zeu al Gazei, cel cinstit de cei necredincioşi”. Iar sfîntul se lepăda, zicînd: „Eu niciodată nu ies din pustie şi nu mă apropii nu numai de cetate, dar nici de sat”. Dar femeia atît insista prin rugămintea sa cu lacrimi, încît sfîntul a făgăduit să vină după apusul soarelui.

Fiind seară adîncă, sfîntul a venit în Gaza şi cînd s-a atins de tinerii cei bolnavi, chemînd peste dînşii numele lui Iisus Hristos, îndată a ieşit din ei sudoare multă şi în acelaşi ceas s-au sculat sănătoşi şi, luînd hrană, au mulţumit lui Dumnezeu şi au sărutat sfintele mîini ale doctorului lor. Apoi a străbătut vestea despre aceasta prin toată Gaza şi de atunci au început bolnavii cei cuprinşi de felurite boli să meargă în pustie la Cuviosul Ilarion, cîştigînd tămăduiri cu rugăciunile lui; pentru aceasta mulţime de păgîni credeau în Domnul nostru Iisus Hristos şi mulţi au voit să rîvnească vieţii lui celei îmbunătăţite şi, lăsînd lumea, petreceau cu dînsul în pustiu. Apoi degrabă s-a înmulţit numărul ucenicilor lui şi a fost Sfîntul Ilarion în Gaza şi în Palestina întîiul povăţuitor de monahi, precum Sfîntul Antonie în Egipt.

Odinoară s-a dus la cuviosul o femeie oarbă care, pierzîndu-şi lumina ochilor de zece ani, îşi cheltuise toată averea sa la doctori şi nici un folos nu cîştigase. Pe aceasta sfîntul a tămăduit-o prin scuipare, asemănîndu-se Domnului său; pentru că a scuipat în faţa ei şi ea îndată a văzut şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Un servitor al unui boier din Gaza, pe cînd şedea în şaretă, a fost rănit de diavol şi a înţepenit cu totul, încît nu putea nicidecum să se mişte cu nici o parte a trupului, numai singură limba îi era liberă. Acest rob a fost dus la Cuviosul Ilarion în pustie, pe care văzîndu-l, sfîntul a zis: „Nu-ţi este cu putinţă a te tămădui de neputinţa ta, de nu vei crede mai întîi în Hristos Domnul, Cel ce poate să te tămăduiască”. Iar bolnavul cu osîrdie, a răspuns: „Cred întru El, numai să mă tămăduiască”. Şi sfîntul, făcînd rugăciune, l-a tămăduit cu puterea lui Hristos şi învăţîndu-l credinţa, i-a poruncit să se boteze. Şi aşa s-a întors robul acela vindecat de robia diavolească şi sănătos cu trupul şi cu sufletul.

Un alt om tînăr din părţile Ierusalimului, cu numele de Marsit, foarte voinic la corp încît putea să ridice cincisprezece oboroace (saci) de grîu şi să le ducă şi nu-i trebuia asin pentru a căra lucrurile, diavolul a intrat într-însul şi îl chinuia, gonindu-l prin pustietăţi şi prin cîmpii. Prinzîndu-l oamenii i-au legat mîinile şi picioarele cu lanţuri şi cu cătuşe de fier şi cu multă întărire îl străjuiau pe el la închisoare. Însă el, cu îndoită tărie, şi cu cea diavolească şi cu cea firească a sa, a sfărîmat cu înlesnire toate legăturile şi întăririle uşii şi, scăpînd, îi ucidea pe oamenii care-l întîmpinau în cale: unora muşcîndu-le nasul, buzele şi urechile, unora sfărîmîndu-le mîinile şi picioarele, altora scoţîndu-le ochii, iar pe alţii sugrumîndu-i de gît şi omorîndu-i şi mai făcea şi alte cumplite fapte în locul acela, încît nimeni nu putea să-l îmblînzească. Si adunîndu-se popor mult şi prinzîndu-l, l-au legat peste tot trupul cu fiare şi trăgîndu-l ca pe un bou sălbatic, l-au dus la Cuviosul Ilarion care, văzîndu-l, a poruncit să-l dezlege şi îndată s-a făcut blînd ca un mieluşel. Apoi, rugîndu-se mult pentru el, a zis către diavolul care era într-însul: „Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, necurate duhule, să ieşi din omul acesta şi să te duci în locuri fără de apă”. Şi l-a scuturat pe el diavolul şi, aruncîndu-l la pămînt, a ieşit dintr-însul. Apoi, prin darul Domnului şi cu rugăciunile sfîntului, s-a făcut sănătos omul acela şi foarte mult îl preamărea pe Cuviosul Ilarion. Iar el i-a poruncit lui şi celor ce erau acolo, zicînd: „Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul Celui iubitor de oameni, al Mîntuitorului, Care durerile noastre le-a purtat pentru mila Lui cea negrăită către noi robii Lui. Deci pe Acela neîncetat să-L slăvim şi să-I mulţumim”.

Un alt bărbat oarecare, cu numele Orion, om din cei bogaţi şi căpetenie a cetăţii Aila, a fost dus la cuviosul legat cu lanţuri de fier, căci o legiune de diavoli sălăşluia într-însul. Acesta, cînd s-a apropiat de cuvios, s-a smuls din mîinile celor care îl duceau şi, alergînd apoi, l-a apucat pe sfîntul şi l-a ridicat mai sus decît el. Atunci au strigat cu toţii, pentru că se temeau să nu-l trîntească pe sfînt la pămînt şi să-i sfărîme oasele cele uscate de atîta post. Iar sfîntul, zîmbind, a zis: „Lăsaţi pe pîrîşul meu să se lupte cu mine”. Şi întinzîndu-şi mîna înapoi, a apucat de păr pe cel îndrăcit şi l-a pus el înaintea picioarelor sale şi legîndu-i mîinile şi călcînd pe picioarele lui, îi zicea: „Munceşte-te, legiune de diavoli, munceşte-te!”. Iar diavolii strigau din om cu multe feluri de glasuri, ca o gîlceavă de popor mult. Apoi a început sfîntul a se ruga: „Doamne Iisuse Hristoase, slobozeşte pe ticălosul acesta din legiunea diavolilor, pentru că Tu, precum biruieşti pe unul, aşa poţi şi pe mai mulţi să-i biruieşti”. Şi îndată au ieşit din el toţi diavolii cu ţipăt mare. Iar omul, izbăvindu-se de chinurile lor, s-a făcut sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului Ilarion, plăcutul Lui.

Iar după o vreme oarecare a venit cu femeia şi cu prietenii săi, aducînd sfîntului mari daruri pentru tămăduire. Dar sfîntul nu a primit darurile, zicînd: „Au nu ai auzit ce a pătimit Gheezi, luînd plată de la bărbatul cel vindecat de lepră? Pentru că nu se vinde darul Domnului! Mergi de le împarte pe acestea la săracii din cetatea ta, căci nouă, celor ce stăm în pustiu, nu ne sînt de folos acestea”. Si aşa i-a întors cu darurile înapoi pe ei.

După aceasta a fost dus la Cuviosul Ilarion un anume slăbănog, pe nume Zonan, săpător de piatră din Maiuma şi îndată, cu sfintele lui rugăciuni, s-a făcut sănătos. Apoi a fost adusă la sfînt, din hotarele Gazei, o femeie îndrăcită pentru o pricină ca aceasta: un oarecare tînăr a iubit-o şi poftea ca să fie cu dînsa, iar ea îl depărta de la dînsa şi nu se învoia la necurata lui poftă. Văzînd tînărul că nu sporeşte nimic, nici cu cuvinte amăgitoare, nici cu daruri de mare preţ, a mers la Memfis, cetatea Egiptului, la vrăjitorii lui Asclipie şi, spunînd acelora durerea cu care era rănită inima lui din pricina acelei fecioare, a luat de la dînşii nişte cuvinte vrăjitoreşti scrise pe o tăbliţă de aramă şi s-a întors acasă; iar tăbliţa aceea a îngropat-o sub pragul casei în care vieţuia fecioara, pentru că aşa îl învăţaseră vrăjitorii. Şi îndată a intrat diavolul în fecioară şi a prins-o pe ea cu pofta păcatului, încît a început fără ruşine a striga, chemînd singură pe tînărul acela, spre îndeplinirea poftei. Apoi fără de ruşine se dezbrăca, aruncînd de pe ea hainele şi se tulbura, aprinzîndu-se de focul păcatului.

Văzînd acest lucru, părinţii ei au cunoscut că de la diavol i-a venit ispita aceasta şi, luînd-o, au dus-o la Cuviosul Ilarion în mănăstire, căci acum cuviosul adunase mulţime de fraţi şi făcuse o mănăstire mare. Şi fiind adusă la cuvios fecioara, răcnea într-însa diavolul, tînguindu-se şi zicînd: „Mai bine îmi era cînd mă aflam în Memfis înşelînd pe oameni cu nălucirile din vis, decît acum cînd sînt adus aici”. Apoi diavolul a strigat: „Fără de voie am intrat în fecioara aceasta, şi cu sila sînt trimis într-însa de cel ce mă stăpîneşte pe mine, iar acum cu amar mă muncesc şi nu pot să ies, pentru că sînt legat de tăbliţa cea de aramă care este îngropată sub prag. Deci nu pot ieşi, pînă nu mă va dezlega tînărul care m-a legat pe mine”. Iar sfîntul, zîmbind puţin, i-a zis: „Dar în aceasta stă puterea ta cea mare, diavole? Fiindcă eşti legat ca cu o aţă, zici, de tăbliţa cea de aramă eşti ţinut cu sila?” Apoi l-a întrebat: „Pentru ce nu ai intrat în tînărul cel ce te-a legat?” A răspuns diavolul: „Are el un alt diavol, tovarăş al meu, iubitor de pofte”. Şi rugîndu-se sfîntul, l-a gonit pe el din fecioară şi a învăţat-o pe ea să se ferească de cursele vrăjmaşului, să fugă de întîlniri cu tinerii şi să nu vorbească cu cei care sînt fără de ruşine.

De asemenea, un boier oarecare, avînd în el duh necurat, a mers la Sfîntul Ilarion şi a cîştigat tămăduire. Pentru aceasta, mulţumindu-i, a dus doctorului celui fără de plată, adică Cuviosului Ilarion, zece litre de aur şi l-a rugat să le ia. Iar sfîntul i-a arătat lui o pîine de orz, zicîndu-i: „Cei ce se hrănesc cu o pîine ca aceasta aurul îl socotesc ca un gunoi”. Şi neluînd aurul a slobozit pe boier sănătos.

Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion şi de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dînsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: „Pentru ce vă osteniţi, făcînd atît de lungă cale şi venind la mine? Aveţi aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile”.

Prin toată Palestina a început acum a se face mănăstiri, cu binecuvîntarea Sfîntului Ilarion, şi toţi monahii veneau la dînsul ca să audă din gura lui cuvînt de învăţătură, iar el pe toţi îi povăţuia la calea mîntuirii. O dată a fost rugat de fraţii ce veneau la dînsul să meargă să cerceteze mănăstirile care se înmulţiseră prin rugăciunile şi cu binecuvîntarea lui, apoi să le întărească şi să le dea îndreptar de viaţă. Şi cînd a ieşit în cale s-au adunat la dînsul mulţime de fraţi, cam trei mii, şi îi urmau sfîntului, îndulcindu-se de învăţăturile lui cele pline de miere. Înconjurînd cuviosul mănăstirile şi cercetînd pe fraţi, a făcut multe minuni. Un frate primitor de străini îşi avea via sa, din care în tot anul lua cam o sută de măsuri de vin. Acesta l-a primit cu dragoste pe Sfîntul Ilarion şi a rugat pe fraţi ca, mergînd în via lui, să ia fiecare struguri cît va voi, pentru că erau copţi. Şi fraţii şi-au luat fiecare cît au voit şi erau cam la trei mii de fraţi.

Văzînd cuviosul o dragoste ca aceea la fratele acela, a binecuvîntat via lui şi fratele a luat vin – în anul acela – din via sa, mai mult decît trei sute de măsuri. Aşa binecuvîntarea cuviosului a înmulţit vinul pentru iubirea de străini a acelui frate. Iar alt frate, zgîrcit şi împietrit la inimă, văzînd pe sfîntul că merge cu turma sa cea duhovnicească pe aproape, a pus străjeri la via sa ca să nu ia cineva vreun strugure de la dînsul; şi străjerii aruncau cu pietre asupra lor, zicînd: „Să nu vă apropiaţi de acestă vie, că este străină”. Şi a fost lipsit fratele acela de binecuvîntarea sfîntului, pentru că foarte puţin vin a luat din vie şi acela a fost acru.

Odată, mergînd în pustiul Cadis ca să cerceteze pe un ucenic al său, i s-a întîmplat a merge printr-o cetate barbară, care se chema Elusa, în care a nimerit la un praznic diavolesc, pentru că mulţime de popor barbar se adunase în cetatea aceea de prin satele vecine şi făcea jertfe şi dansa în capiştea necuratei zeiţe Afrodita. Aceştia, auzind că Sfîntul Ilarion s-a apropiat, au ieşit cu femeile şi copiii în întîmpinarea lui, pentru că se auzise mult despre dînsul, că este mare făcător de minuni. Şi văzîndu-l pe el şi-au plecat capetele şi au strigat cu toţii în limba siriană: „Varah! Varah!” adică: „Binecuvîntează! Binecuvîntează!” Şi au adus la dînsul mulţime de neputincioşi şi de îndrăciţi şi pe toţi i-a tămăduit cuviosul cu puterea lui Hristos. Şi învăţîndu-i pe ei despre Unul adevăratul Dumnezeu pe toţi i-au adus la credinţă şi nu s-a dus de la dînşii pînă ce nu a risipit capiştea cea idolească şi i-a sfărîmat pe idoli. Apoi au făcut o sfîntă biserică şi s-au botezat în numele Domnului. Deci întărindu-i pe ei cuviosul în credinţă şi dîndu-le binecuvîntare, a plecat în calea sa.

Cuviosul avea un astfel de dar de la Dumnezeu că prin mirosirea trupească şi prin atingerea hainelor, cunoştea de ce patimă este cuprins fiecare. Odată un frate avar şi iubitor de argint a trimis sfîntului verdeţuri de mîncare din grădina sa. Făcîndu-se seară şi şezînd sfîntul să primească hrana, au pus ucenicii înaintea lui verdeţurile cele trimise de la acel frate avar. Iar sfîntul, văzîndu-le, a întors faţa, zicînd: „Nu pot suferi mirosul urît care iese din verdeţurile acestea! Luaţi-le de aici”. Iar fericitul Isihie, ucenicul lui, îl silea să guste şi să binecuvînteze dragostea fratelui şi îi zicea: „Să nu scîrbeşti, părinte, de verdeţurile pe care le-a adus fratele, căci a adus cu credinţă pîrgă din grădina sa”. Iar sfîntul a răspuns: „Oare nu ţi se pare ţie că aceste verdeţuri miros a zgîrcenie?” Iar Isihie a zis: „Oare pot verdeţurile, afară de firescul lor miros, să miroase a vreo patimă?” A răspuns sfîntul: „Dacă nu mă crezi pe mine, dă aceste verdeţuri la boi şi vezi dacă le vor mînca?” Iar Isihie, luîndu-le, le-a dus şi le-a pus în iesle înaintea boilor, iar boii, mirosind verdeţurile, au început a rage, neputînd suferi mirosul urît şi, scăpînd de la iesle, au fugit.

Atunci avea sfîntul şaizeci şi trei de ani şi, adunîndu-se mulţime de fraţi, a fost necesar ca să mărească mănăstirea şi să aibă mai multă grijă. Acest lucru împiedica liniştea lui. Pe lîngă această mulţime de oameni, veneau la dînsul, unii pentru tămăduiri, alţii pentru binecuvîntare; apoi veneau la dînsul episcopi şi preoţi împreună cu alţi slujitori bisericeşti şi boieri şi domni din cetăţi şi din stăpîniri mari, poftind să audă de la dînsul cuvîntul lui Dumnezeu şi să ia binecuvîntare. Deci, supărîndu-se sfîntul de aceasta, că nu-l lăsau, cei ce veneau, să se liniştească, plîngea, aducîndu-şi aminte de liniştea sa cea dintîi, cînd vieţuia numai el singur. Şi văzîndu-l pe el fraţii întotdeauna aşa de mîhnit şi plîngînd, îl întrebau, zicîndu-i: „De ce te mîhneşti aşa şi plîngi, părinte?” Iar el le-a răspuns: „Plîng şi mă mîhnesc pentru aceea, că iarăşi m-am întors în lume şi că mi-am luat plata mea, de vreme ce toţi palestinienii şi cetăţile cele dimprejur mă slăvesc pe mine şi voi, aşişderea, mă cinstiţi ca pe un stăpîn şi tuturor celor din mănăstire, eu stăpîn mă numesc”. Auzind acestea fraţii, au cunoscut că în taină voieşte să se ducă de la dînşii şi-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar stareţul s-a mîhnit astfel doi ani.

A venit la dînsul Aristeneta, femeia lui Elpidie eparhul, căreia i-a tămăduit de boală pe cei trei fii care erau să moară şi i-a cerut binecuvîntare şi rugăciuni de cale, că voia să meargă în Egipt, să se închine Cuviosului Antonie. Sfîntul Ilarion, auzind de Antonie, a suspinat şi a zis: „O, de mi-ar fi cu putinţă să merg şi eu acolo şi să văd în viaţă pe sfîntul şi iubitul meu părinte Antonie, dar cu sila sînt ţinut de fraţi şi nu pot să merg la dînsul”. După aceea, tăcînd, a plîns foarte mult şi a zis: „Iată, acum este a doua zi de cînd toată lumea se mîhneşte pentru adormirea marelui luminător Antonie, pentru că acum cuviosul a ieşit din trup”. Auzind de aceasta femeia şi toţi care erau acolo au înţeles că lui Ilarion i s-a descoperit de la Dumnezeu mutarea din viaţa aceasta a Cuviosului Antonie. Şi s-a întors Aristeneta la casa sa şi după puţine zile s-a auzit într-adevăr vestea de adormire a Cuviosului Antonie.

Apoi Sfîntul Ilarion, nesuferind gîlcevile şi cinstea oamenilor şi pe lîngă acestea avînd şi descoperire de la Dumnezeu ca să plece de acolo, i-a chemat pe cîţiva dintre ucenicii săi şi le-a poruncit să meargă cu dînsul. Iar ei, aducînd un asin, au pus pe el pe Cuviosul Ilarion, pentru că nu putea din cauza bătrîneţii să călătorească şi, sprijinindu-l pe el pe asin, călătoreau împreună cu dînsul. Înştiinţîndu-se de ceilalţi fraţi şi din cetăţile şi din satele de primprejur cum că l-au lăsat pe Cuviosul Ilarion să plece, s-au adunat cam la zece mii de oameni şi, alergînd după dînsul, l-au ajuns şi cu plîngere căzînd către dînsul se rugau să nu plece, zicînd: „Pe tine, părinte, te avem după Dumnezeu în Palestina, întărindu-ne pe noi şi ajutîndu-ne, deci să nu ne laşi pe noi ca pe nişte oi care nu au păstor”. Iar el îi sfătuia, zicîndu-le: „Ce faceţi, fiilor, că-mi zdrobiţi de durere inima mea? Spre ştirea voastră să fie, că nu fără voia Domnului fac aceasta, pentru că m-am rugat lui Dumnezeu şi mi-a poruncit să mă duc de aici, ca să nu văd necazurile ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu şi să nu privesc la risipirea locaşurilor sfinţilor, la stricarea altarelor şi la vărsarea sîngelui fiilor mei; deci să nu mă opriţi, fiii mei”. Ei, auzind că i s-a descoperit lui necazul ce are să vie, mai cu stăruinţă au început a-l ruga ca să nu-i lase, ci mai cu seamă în nenorociri să le ajute cu rugăciunile sale. Iar el, scîrbindu-se, lovea cu toiagul în pămînt, zicînd: „Nu voi mînca, nici nu voi bea, de nu mă veţi lăsa, şi dacă vreţi ca să mă vedeţi mort, opriţi-mă”. Iar ei şapte zile stăruind prin rugăciune şi văzînd neschimbat gîndul lui, l-au slobozit cu pace şi l-au petrecut cu lacrimi pînă departe, toată mulţimea poporului. Şi sosind la cetatea care se numea Vetilia, şi-au plecat genunchii şi s-au rugat cu toţii. Şi încredinţîndu-i pe ei Domnului, i-a slobozit la locurile lor.

Apoi, alegîndu-şi patruzeci de fraţi pe care îi ştia că pot suferi osteneala căii cu post, gustînd numai după apusul soarelui puţină hrană, numai pe aceştia i-a luat cu sine şi, mergînd cinci zile, au sosit în Pelusia. Şi cercetînd pe fraţii care erau în pustiul cel de aproape, în locul ce se numea Lihnos, s-a dus de acolo şi în trei zile a venit în cetatea Taval, unde a văzut pe episcopul Dracontie mărturisitorul, cel ce era în surghiun acolo, şi s-au mîngîiat amîndoi cu vorba cea de Dumnezeu insuflată. Şi iarăşi mergînd cîteva zile cu mare osteneală a sosit la Vavilon ca să cerceteze pe episcopul Filon mărturisitorul. Căci pe aceşti doi bărbaţi i-a izgonit în acele locuri Constantie împăratul, după pîra răucredincioşilor arieni. Aici cuviosul, văzîndu-l pe fericitul Filon şi vorbind cu dînsul, s-a dus în cale şi a mers la cetatea ce se numea Afrodeton, şi de acolo mergînd încă trei zile prin înfricoşata şi cumplita pustie, a ajuns la un munte înalt unde petrecea Cuviosul Antonie. Acolo a aflat pe doi ucenici ai lui Antonie, pe Isaac şi pe Pelusian care, văzînd pe Sfîntul Ilarion, s-au bucurat foarte mult. Aici locul era foarte frumos şi îl înconjura Sfîntul Ilarion cu mare osîrdie. Iar Isaac şi Pelusian arătau lui Ilarion locurile şi lucrurile lui Antonie, zicînd: „În acest loc cînta sfîntul nostru părinte Antonie, în locul acela se liniştea şi se ruga, iar aici şedea şi împletea coşniţe. Aici avea obiceiul să se odihnească după osteneală, iar acolo dormea. Această vie şi aceşti pomi el i-a sădit şi această arie cu mîinile sale a făcut-o şi cisterna aceasta pentru udatul grădinii cu mare osteneală şi cu sudoare el a săpat-o. Şi aceasta este sapa pe care a avut-o sfîntul pentru săparea pămîntului multă vreme”.

Acestea şi multe altele le arătau fericitului şi mergînd la locul unde avea obiceiul Sfîntul Antonie de se odihnea, cu frică şi cu bucurie a sărutat locul acela şi s-a culcat pe dînsul. Iar deasupra muntelui aceluia erau două chilii de piatră în care Cuviosul Antonie ieşea la linişte, ascunzîndu-se de supărările credincioşilor ce veneau la dînsul. Şi acolo Ilarion şedea pe trepte, îi arătau via şi livada cu diferiţi pomi care aveau rod mult şi ziceau: „Pe aceştia i-a sădit Sfîntul Antonie mai înainte cu trei ani”. Apoi s-a odihnit acolo Cuviosul Ilarion îndestulată vreme împreună cu fraţii săi şi iarăşi s-au întors la Afrodition şi de acolo i-a slobozit pe fraţi, poruncindu-le să se întoarcă în Palestina, în mănăstirea lor, şi i-a luat numai pe doi fraţi cu dînsul şi a mers cu dînşii în pustiul din apropierea cetăţii aceleia şi acolo petrecea cu pace, în flămînzire, în rugăciune, în nevoinţe, ca şi cum atunci ar fi început călugăria şi viaţa întru Hristos.

După trecerea din viaţă a Cuviosului Antonie a fost în locurile acelea secetă şi foamete mare trei ani, încît ardea pămîntul de arşiţa soarelui şi ziceau creştinii: „Pentru moartea Cuviosului Antonie nu numai oamenii, dar şi pămîntul se mîhneşte şi cerul nu mai dă ploaie”. Deci oamenii şi dobitoacele se topeau de foame şi de sete. Şi auzind că în locurile acestea vieţuieşte Sfîntul Ilarion, ucenicul lui Antonie, s-a adunat mulţime mare de oameni cu femei şi copii şi mergînd în pustie la Cuviosul Ilarion cu tot dinadinsul îl rugau pe el, zicîndu-i: „Pe tine te-a trimis Dumnezeu la noi, ca urmaş a lui Antonie; deci milostiveşte-te spre noi şi te roagă Domnului ca, după multă mila Sa, să dea ploaie pămîntului nostru celui uscat”. Iar Sfîntul Ilarion, văzînd primejdia poporului care era chinuit de foame şi de sete, şi-a ridicat ochii şi mîinile spre cer şi s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorît o ploaie mare şi a adăpat tot pămîntul din destul. Din acel ceas au început popoarele a veni la dînsul, aducînd pe neputincioşii lor. Văzînd sfîntul cum lumea îl supără şi aici şi nu-l lasă să se liniştească, a voit să se ducă în pustiul ce se numea Oasim şi, sculîndu-se, a mers cu cei doi ucenici ai săi. Şi, trecînd Alexandria, a mers la Vruhia şi acolo a aflat cîţiva fraţi cunoscuţi care l-au primit pe el cu mare bucurie şi a petrecut la dînşii puţine zile, apoi a voit să se ducă. Insă fraţii nu voiau să-l lase să plece, rugîndu-l să rămînă cu dînşii. Dar el a gîndit să plece noaptea în taină. Gătindu-i ucenicii asinul, fraţii au şi venit şi au căzut la uşa lui, zicînd: „Mai bine ne este nouă să murim la picioarele tale, decît aşa degrabă să ne despărţim de tine”. Atunci cuviosul i-a rugat, zicîndu-le: „Scula-ţi-vă, fiilor! Mai de folos vă este vouă şi mie să mă lăsaţi să plec, căci arătarea lui Dumnezeu îmi porunceşte să mă duc de aici şi pentru aceasta mă grăbesc să mă duc de la voi, ca să nu fiţi şi voi în necaz pentru mine. Căci, cu adevărat, mai pe urmă veţi înţelege că nu în zadar mă grăbesc să plec de la petrecerea cea împreună cu voi”. Iar fraţii, auzind acestea, s-au sculat iar el, făcînd rugăciune, i-a sărutat şi a ieşit, umblînd spre pustiul cel neumblat, păzindu-l pe el darul lui Dumnezeu.

Într-o altă zi, după plecarea lui din Vruhia, au venit necredincioşii Gazei cu judecători din Vruhia, întrebînd unde este Ilarion şi, înştiinţîndu-se că s-a dus, au zis între ei: „De bună seamă că vrăjitorul acela a ştiut ce era să i se întîmple de la noi şi a fugit”. Căci necredincioşii gazeni urau pe Sfîntul Ilarion, fiindcă păgînii, părăsind pe Marnas zeul lor, alergau la dînsul. Dar mai ales preoţii lui Marnas se mîniau foarte tare din această pricină şi în tot chipul căutau să-l piardă pe Cuviosul Ilarion, dar nu puteau, pentru că toate cetăţile dimprejur şi satele îl cinsteau. Apoi nelegiuiţii au aflat vreme potrivită pentru împlinirea răutăţii lor cea plănuită încă de cînd a murit împăratul Constantie şi împărăţia a fost luată de păgînul Iulian, slujitorul diavolilor.

Gazenii necredincioşi, slujitori idoleşti, apropiindu-se de împăratul cel fărădelege au clevetit mult asupra Cuviosului Ilarion şi asupra ucenicilor lui şi au cerut scrisori poruncitoare ca să risipească mănăstirea lui din Palestina, aproape de Gaza, şi pe ucenicii lui, bătîndu-i, să-i izgonească din hotarele lor, iar pe Cuviosul Ilarion, aşişderea şi pe Isihie, ajutorul lui, să-i ucidă. Astfel au şi făcut nelegiuiţii, au risipit mănăstirea şi au izgonit turma lui Hristos. Iar Isihie, care era iubit foarte mult de fericitul Ilarion, ca cel mai rîvnitor decît alţii în ascultare, se ascundea prin pustietăţi, fugind de mîinile celor fărădelege. Iar Cuviosul Ilarion, fiind păzit de Dumnezeu, vieţuia în pustiul Oasim. Şi petrecînd el în acel pustiu un an, a venit la dînsul Adrian, ucenicul lui, spunîndu-i că împăratul Iulian a fost ucis şi, deci, îl roagă pe cuvios să meargă în Palestina, la locul cel dintîi, pentru că acum s-a stabilit pacea Bisericii. Însă sfîntul, iubind liniştea, n-a vrut să meargă în Palestina şi văzînd că nici în pustiul Oasim nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustiul din părţile Liviei, împreună cu ucenicul Zinon, iar Adrian şi celălalt ucenic s-au întors în Palestina.

Ajungînd Cuviosul Ilarion în cetatea Pareton, cea de lîngă mare, s-a urcat în corabie şi s-a dus în Sicilia, ca să scape de slava omenească. Stăpînul acelei corăbii avea cu dînsul un fiu care era muncit de un duh necurat, iar diavolul striga într-însul: „Ilarioane, robul lui Dumnezeu, pentru ce nici pe mare nu ne dai nouă odihnă? Deci aşteaptă pînă ce vom sosi la mal, ca să nu mă duc aici în prăpastie!” Iar sfîntul i-a răspuns: „Dacă Dumnezeu îţi porunceşte ţie ca să fii întru zidirea Sa, apoi fii; iar de te izgoneşte El, ce am de aceasta, pentru că eu sînt om păcătos”. Auzind acestea, tatăl copilului ce pătimea a căzut la picioarele sfîntului împreună cu toţi cei ce erau în corabie, rugîndu-l pe el să miluiască pe copil şi să izgonească diavolul dintr-însul, iar Sfîntul Ilarion nu voia, spunînd că este păcătos. Apoi i-a zis: „De îmi făgăduiţi că nu veţi spune nimănui despre mine şi nimeni nu va afla de pămîntul acela în care mergem, voi ruga pe Stăpînul meu să gonească vicleanul duh”. Iar ei cu jurămînt s-au făgăduit. Făcînd rugăciunea cuviosul a gonit pe diavol din copil şi toţi au slăvit pe Dumnezeu. Sosind corabia la muntele Siciliei, ce se cheamă Pahin, Sfîntul Ilarion a dat corăbierului drept plată o Evanghelie, pe care singur cu mîna sa o scrisese cînd era tînăr, pentru că nu avea altceva să-i dea, fiind sărac cu duhul şi cu trupul. Iar corăbierul n-a luat-o deşi sfîntul îl ruga pe dînsul să o ia. Apoi corăbierul a zis: „Nu voi primi nimic de la voi cei săraci care nu aveţi nimic”. Iar sfîntul se bucura cu duhul, văzîndu-se pe sine desăvîrşit sărac şi neavînd nimic din cele deşarte. Apoi, depărtîndu-se de mal cam la douăzeci de stadii, vieţuia împreună cu ucenicul său. Şi în fiecare zi aducînd ucenicul cîte o sarcină de lemne, le ducea în satul ce era aproape şi pe preţul lor cumpăra o bucăţică de pîine şi cu aceasta se hrăneau amîndoi, mulţumind lui Dumnezeu.

Însă nu a putut cetatea să se ascundă deasupra muntelui stînd; căci la Roma un om îndrăcit a strigat în biserica Sfîntului Petru: „Nu de mult, în Sicilia, a venit Cuviosul Ilarion, robul lui Hristos şi nimeni nu-l ştie pe el, socotind că se va putea tăinui. Deci mă voi duce acolo şi îl voi spune pe el”. Şi aşa a fost; pentru că ducîndu-se omul acela în Sicilia a aflat pe Sfîntul Ilarion în Pahin, apoi a căzut înaintea colibei lui şi a cîştigat tămăduire cu rugăciunile cuviosului. Şi din acea vreme s-au înştiinţat despre dînsul vieţuitorii acelui loc şi a început a veni la dînsul mulţime de creştini care, căutînd tămăduire la dînsul pentru bolile lor, nu se întorceau nevindecaţi. Iar omul cel din Roma care a fost tămăduit a dat mari daruri sfîntului, mulţumindu-i pentru tămăduire, dar Sfîntul Ilarion nu a primit, zicînd: „Scris este: în dar aţi luat, în dar să daţi”.

Sfîntul petrecînd în Sicilia cu iubitul său ucenic, fericitul Isihie a căutat pe Cuviosul Ilarion, iubitul său părinte, trei ani, prin toată lumea şi a străbătut cu sîrguinţă multe ţări şi munţi şi pustietăţi, dar nu I-a aflat. Apoi fiind în cetatea Metoni, care se află în Peloponez, lîngă mare, a auzit de la un negustor iudeu cum că s-a arătat în Sicilia un prooroc creştin care face multe minuni. Şi l-a întrebat Isihie pe el: „Cum îl cheamă pe acesta şi ce fel de chip are?” A răspuns evreul: „Nu l-am văzut pe el şi nici numele nu îl ştiu, ci numai am auzit de dînsul”. Iar Isihie, înţelegînd că este acela pe care îl caută el, s-a suit într-o corabie şi a pornit spre Sicilia. Apoi a întrebat despre dînsul pe oamenii care mărturiseau, cum că multe minuni a făcut şi de la nici unul din ei nu a primit drept răsplată nici o fărîmă de pîine. Şi aflîndu-l pe el în Pahin, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi udîndu-le cu lacrimi, încît abia a putut cuviosul să-l ridice de la pămînt pe cel care plîngea de bucurie şi, vorbind cu dînsul cuvinte folositoare, l-a mîngîiat. Apoi, nu după multă vreme văzînd sfîntul pe mulţi venind la dînsul şi preamărindu-l pe el, a zis către ucenicii săi Isihie şi Zinon: „Nu ne este nouă cu putinţă, fiilor ca să vieţuim nici aici, ci să mergem în altă parte, unde nimeni să nu ştie de noi”. Şi plecînd împreună cu dînşii s-au dus în taină la Epidavra, cetatea Dalmaţiei, Domnul îndreptîndu-l pe el acolo, spre facerea de bine a mai multora. Petrecînd puţine zile aproape de Epidavra, într-un loc liniştit, locuitorii acelei ţări au aflat cum că Ilarion, plăcutul lui Dumnezeu, care a fost în Sicilia, a venit la dînşii. Pentru că Dumnezeu arătat făcea pe robul său şi îl preamărea. Oamenii, unul de la altul auzind despre dînsul, s-au adunat şi au venit acolo şi închinîndu-se au început a-l ruga pe dînsul să le ajute în primejdia cea mare a lor. Pentru că un balaur foarte mare şi înfricoşat petrecea în locurile acelea şi le mînca boii cei mari şi înghiţea oameni şi a pierdut mulţime nenumărată de oameni şi de dobitoace. Acestea auzindu-le sfîntul, a poruncit ca să adune mulţime de lemne şi să aprindă un foc mare. Iar el, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat Domnului ca să miluiască pe poporul Său şi să-i izbăvească pe ei de cumplitul balaur, pentru slava numelui Său cel sfînt. Apoi a început a-l chema pe balaur şi iată că balaurul a venit de parcă era tras cu de-a sila spre junghiere şi, privind, s-au înspăimîntat cu toţii. Şi a poruncit sfîntul balaurului ca să intre în foc şi îndată, supunîndu-se cuvintelor sfîntului, balaurul a intrat în foc şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi au mulţumit Sfîntului Ilarion. Apoi, din ziua aceea, mulţi veneau la dînsul, lucru pentru care se mîhnea sfîntul şi gîndea unde ar afla un loc în care s-ar putea ascunde de oameni, ca să petreacă în linişte.

În acea vreme a fost un cutremur puternic de pămînt şi din cauza acestui cutremur a clocotit şi marea cu valuri înfuriate şi a ieşit din malurile sale, înălţîndu-se atît de mult încît şi munţii erau acoperiţi de valurile mării şi apele retrăgîndu-se, corăbiile rămîneau pe locurile înalte. Şi văzînd acestea, oamenii din cetatea Epidavra, care era în apropierea mării, socoteau cu toţii cum că al doilea potop are să fie, şi fiind cuprinşi de frică, gîndeau că o să se răstoarne pămîntul şi avînd înaintea ochilor moartea, cu mare plîngere se tînguiau. Apoi, aducîndu-şi aminte de Sfîntul Ilarion, au alergat cu toţii la dînsul, mari şi mici şi femei şi copii, cu plîngere rugîndu-l pe el să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, ca să-şi întoarcă dreapta Sa mînie. Iar sfîntul, sculîndu-se, a mers cu dînşii la cetatea lor şi ajungînd a stat între cetate şi între marea care se înălţase foarte sus, încît se părea că vrea să înece cetatea. Apoi sfîntul, însemnînd pe nisip trei cruci şi ridicîndu-şi mîinile în sus, se ruga cu tot dinadinsul Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să miluiască zidirea Sa. Şi aşa rugîndu-se sfîntul, s-a arătat iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pentru că încet marea s-a alinat cu porunca lui Dumnezeu, intrînd în matca ei, căci cutremurul a încetat şi vînturile s-au potolit. Această mare minune a Domnului şi puterea rugăciunilor Cuviosului Ilarion o povesteau în cetatea Epidavra părinţii la fii din neam în neam.

Nesuferind sfîntul să fie slăvit de oameni, a plecat noaptea de acolo şi aflînd o corabie care mergea spre Cipru, s-a suit în ea împreună cu ucenicii săi. Dar pe cînd pluteau pe mare, au năvălit asupra lor tîlharii şi s-au îngrozit toţi cei ce erau în corabie, iar sfîntul îi mîngîia, zicîndu-le: „Au doar mai mulţi sînt ei decît oastea lui Faraon, pe care a înecat-o Dumnezeu în mare?” Şi cînd s-au apropiat tîlharii de corabie, ca la o aruncătură de piatră, sfîntul a făcut semn cu mîna spre dînşii, zicîndu-le: „Destul vă este vouă că aţi venit pînă acolo”. Şi s-au oprit corăbiile tîlharilor, neputînd să înoate mai departe şi să se apropie de corabia în care era sfîntul. Şi mult trudindu-se tîlharii vîslind, nimic nu au sporit, căci au fost aruncaţi şi mai departe de corabie, întorcîndu-se cu ruşine cu puterea lui Dumnezeu. Apoi Sfîntul Ilarion, ajungînd pînă la ostrovul Ciprului, s-a sălăşluit la un loc pustiu ca la două stadii de la cetatea Pafos. Dar şi acolo nu s-a putut tăinui, pentru că singuri diavolii ce locuiau în oameni spuneau poporului de venirea lui. Apoi, şi din toată partea aceea, cu porunca lui Dumnezeu adunîndu-se îndrăciţii, cam două sute la număr, bărbaţi şi femei, au venit la sfîntul şi toţi, cu ajutorul rugăciunilor lui, s-au tămăduit de îndrăcire. Petrecînd în acel loc doi ani, a voit să plece de acolo, căutînd locuri pustii, unde să-şi sfîrşească în linişte viaţa sa. Şi depărtîndu-se cam la douăsprezece stadii de la mare, a aflat un loc ascuns şi înfricoşat, între nişte munţi înalţi, şi erau mulţi pomi roditori în locul acela, din care el n-a gustat rod niciodată. Acolo erau ape bune pogorîndu-se de la înălţimea munţilor, o grădină cu verdeţuri şi o capişte idolească pustie, în care locuiau o mulţime de diavoli. Sfîntul Ilarion iubea locul acela, de vreme ce era foarte pustiu şi a petrecut acolo cinci ani. Iar diavolii strigau ziua şi noaptea, cu glasuri ostăşeşti, vrînd să-l înfricoşeze pe Sfîntul Ilarion şi să-l gonească de acolo, iar el cu neîncetate rugăciuni se împotrivea lor şi, liniştindu-se, se odihnea, de vreme ce pentru pustietatea acelui loc şi din pricina mulţimii diavolilor nimeni nu îndrăznea să vină la dînsul.

În una din zile, ieşind din coliba sa, sfîntul a văzut un om slăbănog zăcînd şi l-a întrebat pe Isihie: „Cine este omul acesta şi cine l-a adus pe el aici”. Isihie a răspuns: „Este stăpînul acestui loc, în care locuim noi”. Iar sfîntul a plîns şi întinzîndu-şi mîna a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”. Şi în acel ceas slăbănogul s-a sculat cu toate mădularele întregi şi desăvîrşit sănătos umbla lăudînd pe Dumnezeu. Şi aflîndu-se de acestă minune, toţi cei care locuia împrejur au venit la dînsul nemaitemîndu-se de duhurile vrăjmaşului, nici de calea cea rea.

Cuviosul Ilarion, aducîndu-şi aminte de fraţii care erau în Palestina, l-a trimis pe fericitul Isihie să cerceteze şi să se închine lor din partea lui. Iar el văzîndu-se şi acolo căutat şi supărat de cei ce veneau la el, cugeta ca să se ducă mai departe, însă aştepta venirea lui Isihie. Dar în acea vreme a murit ucenicul lui, fericitul Zinon.

Apoi sosindu-i şi lui vremea ca să-şi sfîrşească alergarea cea mult obositoare, pentru că acum avea optzeci de ani şi mai înainte cunoscîndu-şi plecarea sa cea către Dumnezeu, a scris aşezămînt fraţilor cu mîna sa şi i-a lăsat lui Isihie cinstita Evanghelie pe care a scris-o el singur şi haina cea din lînă şi culionul, apoi a început a slăbi cu trupul. Iar cei ce locuiau în Pafos, auzind că Sfîntul Ilarion boleşte, au venit la dînsul bărbaţi cucernici, împreună cu o femeie oarecare care vieţuia cu dumnezeiască plăcere, pe nume Constanţa, a cărei fiică era cuprinsă de o boală şi pe aceasta a tămăduit-o Sfîntul Ilarion prin ungerea cu untdelemn. Şi simţindu-se pe sine chemat către Domnul, a început a-i ruga pe cei ce veniră să-l cerceteze, ca după moartea lui, nezăbovind deloc, îndată să-i îngroape trupul în aceeaşi grădină în care locuia. Apropiindu-i-se sfîrşitul, Sfîntul Ilarion grăia cu minte limpede: „Ieşi, suflete al meu, ce te temi? Ieşi, ce te tulburi? Optzeci de ani ai slujit lui Hristos şi te temi de moarte?” Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Şi plîngeau după dînsul cei ce erau acolo, ca şi după părintele şi învăţătorul lor, şi l-au îngropat pe el în acelaşi loc, după dorinţa şi porunca lui.

Apoi a venit fericitul Isihie din Palestina şi, neaflînd pe povăţuitorul său, s-a tînguit deasupra mormîntului mai multe zile în şir. Şi s-a gîndit să mute trupul Cuviosului Ilarion în Palestina, la fraţii săi, dar nu putea, pentru că toţi oamenii dimprejur păzeau mormîntul, ca să nu ia cineva din ţara lor o comoară ca aceea. Atunci Isihie s-a prefăcut că ar vrea să vieţuiască acolo, zicînd: „Să mor şi să mă îngrop şi eu aici împreună cu părintele meu”. Iar poporul, crezîndu-l pe el, l-a lăsat să petreacă la locul Sfîntului Ilarion. Şi după zece luni a descoperit Isihie mormîntul Cuviosului Ilarion, şi a văzut că trupul lui cel sfînt arăta ca şi cum murise de curînd, cu faţa luminoasă şi bine mirositoare şi l-a luat pe el în taină şi s-a dus în Palestina.

Apoi auzind de aceasta toţi cei ce erau în Palestina, monahi şi mireni, precum că Isihie a adus moaştele Sfîntului Ilarion, s-au adunat din toate mănăstirile şi cetăţile şi cu lumînări aprinse şi cu tămîie, petrecîndu-l cu cinste pe Sfîntul Ilarion, l-au aşezat la Maiuma, în mănăstirea lui cea dintîi.

Nu trebuie uitată şi fapta aceasta pe care a făcut-o Constanţa, femeia pomenită mai înainte care, fiind îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, avea mare osîrdie către Sfîntul Ilarion. După moartea lui, mergînd la mormînt adeseori, făcea rugăciuni de toată noaptea, ca şi către un om viu vorbea, cerîndu-i să se roage pentru dînsa. Iar după ce a aflat că trupul sfîntului a fost luat, a murit îndată, fiind cuprinsă de jale, şi cu moartea sa a adeverit cîtă credinţă şi dragoste avea pentru Cuviosul Ilarion.

Sfîntul Ilarion devenise pricină între ciprioţi şi palestinieni, lăudîndu-se fiecare cu cuviosul. Palestinienii ziceau: „Noi avem trupul Sfîntului Ilarion”, iar ciprioţii ziceau: „Noi avem duhul lui”. Căci în amîndouă aceste locuri şi în Cipru unde a fost îngropat şi în Palestina unde l-au mutat, multe minuni se săvîrşeau cu sfintele lui rugăciuni şi nenumărate tămăduiri se făceau întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime, Căruia şi de la noi i se cuvine cinste, mulţămita şi închinăciunea în veci. Amin.




Gheron Iosif Isihastul

Imagine similară


Vom pune glasul cinci, care este vesel

Capitolul 59

Dragul meu parinte, doresc ca scrisoarea mea aceasta sa te gaseasca in sanatate deplina. Noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, suntem potrivit de bine. Am primit scrisoarea ta si fotografia, care mi-au provocat multa emotie. Nu mai primisem de mult timp scrisoare de la tine si a fost ca si cand as fi primit vesti din cealalta lume. Asa mi s-a parut. Aceasta si pentru ca esti asa de departe. Nu stiu cum de ai ajuns acolo. Dumnezeu sa nu te paraseasca. Sa-si aduca aminte ostenelile talede altadata, zelul nevointei tale tineresti si sa intinda mila Lui si indurarile Lui peste metania ta. Nu te-am uitat niciodata, nici nu te-am sters din pomelnicul de la Liturghie, pentru ca esti fiul meu. Orice ar face copilul, parintele sufera, chiar daca pentru o clipa ii pare rau de ce se intampla. Motivul tacerii mele, de nu ti-am scris, este urmatorul : deoarece ma sileai sa te scot din catalog – si eu nu voiam sa o fac, pentru ca doream sa fii aghiorit in cele din urma, casa nu fiu in neascultare, am facut-o, fara sa-mi asum raspunderea, din moment ce tu ti-ai asumat-o in intregime. Dar iata unde ai ajuns. Mi-ai cerut sa-ti scriu iar, in cursul unei luni. Si ai insistat daca ai vazut ca nu-ti scriu. Deoarece trebuia sa spunem nenumarate minciuni, eu m-am temut sa-mi incarc sufletul si am preferat mai curand tacerea pentrua alunga greutatea. Acum, toate acestea au trecut. Eu te am totdeauna in minte, te iubesc si sufar pentru tine. Numai atunci cand este vatamat sufletul meu nu sunt de acord. Deoarece Dumnezeu intrece cu mult iubirea omeneasca.

Toate bunatatile acestei lumi daca mi le daruiesti, daca eu primesc instiintare ca un lucru nu este dupa voia lui Dumnezeu, nu-l voi face in veac.

Din moment ce, ziua si noaptea, cer sa se faca voia lui Dumnezeu, cum sa o incalc? De aceea, sa nu spui ca nu te iubesc, ci ca Dumnezeu nu este deacord cu gandul tau. Imi scrii despre necazurile tale. Sunt instiintat si fara sa-mi scrii, ca suferi mult. Te vad luptandu-te cu fiarele in intuneric, intr-un labirint, fara sa stii ce faci. Si eu, ca o a doua Ariadna, iti dau firul ca sa poti iesi din labirint. Iti deschid poarta si cu dragoste parinteasca nemincinoasa te rog sa revii. Vino, fiul meu; vino sa ne impacam, sa-ti vii in fire. Ca doctor, pot sa-ti vindec patima tulburarii si a intristarii care te stapaneste acum cu tarie. Vino, caci iata, voi schimba tonul. Vom pune glasul cinci, care este vesel. Voi taia vitelul cel gras, ca sa ne veselim. Sunt plin de dragoste si de iertare. Te voi primi ca un tata iubitor, cu bratele deschise, ca pe fiul din parabola. Iti voi saruta gura care poate a grait lucruri urate, pentru ca de acum sa fie binecuvantata si sa graiasca numai lucruri cuviincioase; pe nimeni sa numai judece vreodata. Eu sunt atat de satul de toate acestea, incat orice as auzi, orice mi-ar spune cineva, nu ma mai afecteaza in nici un fel. De altfel, suntem oameni. Intr-un fel vezi tu lucrurile, altfel le vad eu. Numai sa vedem in Dumnezeu. Smerenia mea, nu cred ca am deranjat sau intristat nici pe tine nici pe altcineva cu hotararea mea de amerge la manastire. Nu da crezare celor pe care le auzi. Adevarul este un lucru tare scump si nu il gasesti in cuvantul fiecaruia. Dupa cum traieste, asa si vorbeste fiecare dintre oameni. Invata sa cunosti din felul de viata adevarul cuvintelor. Intelege ce-ti spun. Stii foarte bine ca eu nu vorbesc lucruri de prisos. Tot ce am de spus in legatura cu persoana ta iti spun, deoarece iubesc sufletul tau mai presus de orice si doresc mantuirea ta. Iata ca, anul acesta, cumparand struguri pentru vin, nu am uitat sa iau si pentru ” diaconia ” ta. Atunci cand va veni fiul meu, am spus, sa gaseasca pregatit potirul dragostei si afectiunii mele parintesti. Bucura-te, dar, iubitul meu fiu, si te implor : atat cat mai esti departe de mine, ai grija! Ai grija! Sa nu-ti pierzi parintele! Nu uita pentru ce te-ai facut calugar! Acum doua zile a murit aici, la Laco-skiti, un parinte vlah. Cand au mers la groapa sa-l inmormanteze, s-a sculat si le-a spus celor de fata ca a iesit din iad, unde a fost dus deoarece se imbata in timpul vietii. „Aveti grija, le-a spus, sa nu veniti si voi acolo ” . Si a murit, apoi, in clipa urmatoare si l-au inmormantat. Asadar, fiul meu Abesalom, asculta de glasul meu parintesc, fugi ca un cerb si scapade cursele vrajmasului, ai grija sa nu fii prins in ispitele pacatelor. Stii ca, in ciuda tuturor, mult te-a iubit sufletul meu si neincetat ma rog pentru nemurirea sufletului tau. Ai grija de sufletul tau, pentru ca sa nu plangi cu amar in ceasul mortii. Te imbratisez ca pe un fiu al meu si iti doresc tot binele ca unui fiu drag. Nu uita ca te am imbracat in mantia pocaintei si am pus, inel in degetul mainii tale. Ingrijeste-te sa intri in camara de nunta, pentru ca sa nu ramai pe dinafara si sa plangi amarnic.

Al tau parinte si rugator pacatos,
Iosif

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Paisie Aghioritul

Despre rugăciune


Calea cea mai sigură este să cultivăm rugăciunea cu nobleţe, fără să existe voie proprie, ci doar jertfire de sine.

Să cugetăm la marile binefaceri ale lui Dumnezeu şi totodată la marea noastră nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. Făcând aşa, sufletul se va smeri singur şi va cere mila lui Dumnezeu cu durere. Astfel vom simţi din ce în cemai mult nevoia de mila lui Dumnezeu, iar rugăciunea va aduce încet-încet însuflet, mai întâi dulceaţa dumnezeieştii mângâieri iar mai târziu dumnezeiasca veselie.




Editor 
Monahia Theoctista
Sursa: Despre rugăciune, Sfântul Paisie Aghioritul

http://www.evanghelismos.ro/carte/1307/vol_6_despre_rugaciune


Despre Rugăciune



Bună dimineața fraților în Hristos, 

M-am gândit ca în această dimineață de sâmbătă, înainte de plecare la activitățile prin care îl slujim pe Dumnezeul nostru și întreaga administrație în care ne-a inclus, pe fiecare la locul lui sub bolta acestui cer,  să vă pun la dispoziție puțin din scrierile Sfântului Cuviosului Siluan Athonitul. 

Unii dintre noi s-au trezit de mult și au plecat deja, și, cum am devenit obișnuiți să accesăm dispozitivele portabile, cred că este bine, ca atunci când vor avea puțin timp pentru citirea noutăților să aibă posibilitatea să vadă ceea ce oamenii caută. 

Știu că acum apare în adâncul sufletului întrebarea sau chiar dezacordul cu susținea mea că toți oameni urmăresc aceleași lucruri sau că nu sunt conștienți ce exact urmăresc. 

În realitate toți oameni sunt foarte asemănători în ființa lor, sunt oameni, și urmăresc ceea ce caută firea umană creată de Dumnezeu și supusă nevoilor actuale.

Prin urmare unii  urmăresc știrile convinși că sunt la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, pe când în lume se petrec tot timpul aceleași lucruri doar ca se schimbă personajele, locurile, actori, regizorii etc.   

Dar altceva este dacă creștinul citește câteva rânduri despre rugăciune de la oameni care au ajuns la îndumnezeire. Aceste știri sunt permanent noi, actuale și au o utilitate maximă în viața cotidiană. 

Să-l lăsăm pe Sfântul Siluan prietenul și duhovnicul nostru să ne vorbească prin scrierile sale.

 Omule, învaţă smerenia lui Hristos şi Domnul îţi va da să guşti dulceaţa rugăciunii. Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate, şi rugăciunea te va iubi. Fii ascultător, supune-te cu bună conştiinţă stăpânirilor rânduite, fii mulţumit de toate şi atunci inima ta se va curaţi de gândurile deşarte. Adu-ţi aminte că Domnul te vede şi teme-te să nu întristezi cum­va pe fratele tău; nu-1 judeca şi nu-1 dispreţui nici măcar cu o privire, şi Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El însuşi întru toate.

Duhul Sfânt se aseamănă unei mame pline de dragoste. O mamă îşi iubeşte copilul şi-i este milă de el, tot aşa şi Duhului Sfânt îi este milă de noi, ne iartă, ne vindecă, ne povăţuieşte şi ne bucură; Duhul Sfânt se face cunoscut în rugăciunea smerită. 

Cine iubeşte pe vrăjmaşi va cunoaşte degrabă pe Dom­nul prin Duhul Sfânt, dar despre cel ce nu-i iubeşte, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe alţii şi nu cunoaşte pe Domnul. 

Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa­ge, căci este atras spre El prin harul pe care 1-a cunoscut în rugăciune.

Pentru rugăciune ne sunt date bisericile; în biserici slujbele se săvârşesc după cărţi. Dacă biserica şi cărţile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea lăuntrică însă e oricând şi oriunde cu tine. în biserici se săvârşesc dumnezeieştile slujbe şi viază Duhul Sfânt, dar cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, şi pentru cine se roagă în sufletul său, pentru acela lumea întreagă se face biserică; dar aceasta nu este pentru toţi.




Sfântul Preacuviosul Justin Theologul

                                     Biserica Ortodoxă și ecumenismul 


Pentru ce sîntem toți credincioșii un singur trup în Biserică? Pentru ca să trăim prin cea una, sfîntă și sobornicească viață a Bisericii, prin sfînta și soborniceasca credință a Bisericii, prin sfîntul și sobornicescul suflet al Bisericii, prin sfînta și soborniceasca conștiință a Bisericii, prin sfînta și soborniceasca minte a Bisericii, prin sfînta și soborniceasca voință a Bisericii. și astfel să ne fie totul de obște și sobornicesc: și credința, și dragostea, și dreptatea, și rugăciunea, și postul, și adevărul, și mîhnirea, și bucuria, și suferința, și mîntuirea, și în- dumnezeirea, și în-dumnezeu-omenirea, și nemurirea, și veșnicia, și fericirea. Iar prin toate acestea ne cîrmuiește și ne călăuzește, ne îndreptează și ne unește harul Duhului Sfînt. Nu sîntem ai noștri, ținem cu totul de Biserică, și în primul rînd de sufletul Bisericii – Duhul Sfînt. Simțămîntul acesta este simțămîntul evanghelic de căpetenie și necurmat al oricărui mădular adevărat al Bisericii. Nimeni nu le are pe toate în Biserică, ci fiecare atîta cît i-a hotărît Duhul Sfînt potrivit cu locul lui în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii și după măsura credinței lui.



http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/Sf.-Iustin-Popovici-Biserica-Ortodoxa-si-Ecumenismul.pdf

Pomenirea Sfântului Mucenic Artemie (20 octombrie)

Imagine similară

Life as a Roman Soldier | St Albans Museums


Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Artemie, mucenicul lui Hristos, fiind de neam din Egipt, a fost ostaş pe vremea marelui împărat Constantin şi a lui Constantie, fiul lui. Iar în vremea lui Iulian Paravatul, Sfîntul Mucenic Artemie a pătimit pentru Hristos. Dar ca să înţelegem mai bine viaţa şi pătimirea lui se cade mai întîi să ştim de ce neam era Iulian şi în ce chip a venit la împărăteasca dregătorie. Cînd Diocleţian şi Maximilian Gherculie, împăraţii păgîni, şi-au lăsat împărăteştile lor coroane, sceptrele şi porfirele, aşa voind Dumnezeu – ca biserica Lui cea sfîntă să primească uşurare într-o vreme de cumplită prigoană – au venit după dînşii alţi doi împăraţi: în părţile răsăritului după Diocleţian a venit Maximilian Galerie, iar la apus, după Maximilian Gherculie a venit Mexentie, fiul lui şi Constans Cloru în Britania. Acest Constans a născut pe Constantin cel Mare din Elena, şi pe alţi fii din Teodora, care era fiica femeii lui Maximilian Gherculie. Iar fiii cei născuţi din Teodora erau aceştia: cel dintîi era Constantie, tatăl lui Gal şi Iulian. Şi murind Constans Cloru, a lăsat pe scaun pe fiul său Constantin, născut din Elena. Acesta s-a ridicat cu oştire împotriva lui Maxentie, fratele Teodorei, a doua femeie a tatălui său. Artemie era atunci voievod în oastea lui Constantin, preaviteaz în războaie.

Cînd s-a arătat lui Constantin cel Mare semnul Sfintei Cruci pe cer, Artemie a văzut acel semn cu ochii săi şi s-a întărit cu credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi cu puterea cea tare a Crucii biruia pe vrăjmaşi, războindu-se pentru împăratul Constantin. Apoi, murind marele Constantin în Nicomidia, pizmuit de fraţii săi, care în taină l-au otrăvit de moarte, şi a cărui moarte a fost vestită de o stea care se numeşte cometă, au rămas după dînsul trei fii, dintre care cel dintîi s-a numit Constantin, cel de-al doilea Constantie, iar al treilea purta numele bunicului său Constans. Deci, aceşti trei fii, fiind moştenitorii scaunului părintesc, au împărţit împărăţia în trei părţi; cel mai mare frate, Constantin, a luat Galia de sus şi ţinuturile care sînt după munţii Alpi şi ostroavele Britaniei, Germania, Spania, Anglia şi celelalte, iar cel mic, Constans, a luat Galia cea de jos, sau Italia; apoi cel mijlociu, Constantie, la care era Sfîntul Artemie, a luat părţile răsăritului, Constantinopolului şi Egiptului şi stăpînea pînă în Persida.

Nu după multă vreme a luat în stăpînire şi părţile fraţilor săi, căci cel mai mare frate, Constantin, a fost ucis în război, iar pe Constans, cel mai mic, l-a ucis Magnentie, voievodul oştilor lui, cu învrăjbitorii săi, pe cînd stăpînul lor era la vînătoare. Dar şi Magnentie, mai pe urmă, a fost ucis de Constantie. Atunci stăpînea răsăritul şi apusul Constantie, fratele cel mijlociu, în a cărui împărăţie s-a arătat în Ierusalim, pe cer, preaminunatul şi prealuminatul semn al Sfintei Cruci, care cu strălucirea sa covîrşea lumina soarelui. Acest semn s-a arătat la praznicul a cincizeci de zile după Paşti, în ceasul al treilea din zi. Iar Crucea era întinsă de la locul căpăţînii pînă la muntele Eleonului, pentru care lucru Chiril, Patriarhul Ierusalimului, a înştiinţat prin scrisoare de acest lucru pe împăratul Constantie.

La începutul împărăţiei sale, Constantie a ucis pe vrăjmaşii tatălui său, a ucis pe Constantie, tatăl lui Gal şi al lui Iulian, fratele marelui Constantin. A ucis şi pe celălalt frate al tatălui său, Navalian, şi pe Dalmatian cel tînăr, frate, de asemenea, al marelui Constantin. Apoi, şezînd ani îndelungaţi pe scaunul tatălui său şi văzînd că nu are moştenitor după sine, căci nu avea fii şi nici nu rămăsese vreunul din fraţi, de aceea, s-a sfătuit ca să aibă ajutor şi părtaş la împărăţie pe cineva din rudeniile sale. Şi l-a chemat pe Gal, care atunci avea douăzeci şi cinci de ani, adică pe fratele cel bun al lui Iulian şi vărul său, care era fecior al fratelui său, şi pe acesta l-a rînduit ca să împărăţească cu sine. Iar pentru credinţă şi adeverire i-a dat lui de soţie pe sora sa Constanţia şi l-a trimis pe el în răsărit ca să-i apere împărăţia de perşi, pentru că era viteaz şi foarte norocos în războaie. Iar el s-a dus la război împotriva lui Magnentie şi a lui Veterian, pe care i-a şi biruit.

Atunci Iulian, zavistuind pe fratele său, Gal, pentru vrednicia împărătească, s-a apucat de farmece şi de toată învăţătura diavolească, pentru că se lepădase de Hristos în taină, şi jertfea zeilor. Însă îşi tăinuia călcarea sa de lege, temîndu-se de împăratul Constantie şi de fratele său, Gal, ca ei să nu afle păgînitatea lui şi să fie pedepsit de dînşii. Şi se chema numai cu numele că este creştin, iar de fapt era al păgînilor, cărora se dăduse, ca prin ajutorul lor să poată ajunge împărat.

Gal, fratele lui, luînd stăpînirea la Răsărit, s-a înălţat cu inima şi a poftit să se înalţe la treapta cea mai înaltă a împărăţiei. Şi acum nu se mai supunea făcătorului său de bine, Constantie, ci gîndea rău despre dînsul. Pe oarecare din boierii care nu se învoiau cu dînsul, legîndu-i la nişte cai de picioare, a poruncit să-i tîrască şi aşa cumplit i-a pierdut pe ei. Auzind acestea Constantie, a trimis la dînsul pe prietenii lui cei credincioşi ca să-i ia împărăţia. Iar el, aflîndu-se la Istria, cetatea cîmpului, l-au găsit acolo şi l-au ucis. Auzind Constantie de moartea lui Gal, foarte mult l-a jelit, căci el nu poruncise să-l ucidă, ci numai să-i ia puterea împărătească. Apoi, chemînd de la Ionia în Mediolan pe Iulian, fratele lui, care avea atunci douăzeci şi nouă de ani, l-a făcut părtaş împărăţiei sale în locul lui Gal, dîndu-i în căsătorie pe sora sa, Elena, şi, încredinţîndu-i părţile apusului în paza lui, s-a întors singur la răsărit.

Auzind de la un episcop că trupurile Apostolilor lui Hristos, Andrei şi Luca, sînt îngropate în Ahaia, al lui Andrei în Patara, iar al lui Luca în cetăţile Beoţiei, a chemat pe vrednicul de laudă Artemie şi l-a trimis să ia aceste sfinte moaşte şi să le aducă în Constantinopol. Ducîndu-se Artemie, după porunca împăratului, a adus cu mare cinste moaştele sfinţilor în împărăteasca cetate şi s-a învrednicit de la împărat de multe daruri, ca un vrednic, pentru că i-a luat lui stăpînirea Egiptului. El vieţuia cu plăcere de Dumnezeu, stăpînind părţile acelea şi întinzînd cinstea şi slava numelui lui Hristos, încît pe mulţi idoli i-a surpat şi i-a sfărîmat.

Însă nu după multă vreme, murind împăratul Constantie, fiul marelui Constantin, a luat toată stăpînirea împărăţiei de la apus la răsărit Iulian Paravatul, călcătorul de lege, care, după luarea împărăţiei, pe faţă s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos şi s-a închinat idolilor înaintea tuturor. Apoi a trimis prin toate părţile stăpînirii sale, ale răsăritului şi ale apusului, ca să ia înapoi capiştile pe care în vremea marelui împărat Constantin le luaseră creştinii de la elini şi le sfinţiseră ca biserici ale lor. Pe acestea voia iarăşi să le facă capişti idoleşti şi să pună în ele jertfelnice, ca să se săvîrşească necurate jertfe. Acest spurcat împărat a ridicat iarăşi marea păgînătate elinească, care căzuse în vremea Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, iar pe creştini îi chinuia foarte rău, prigonind mult Biserica lui Hristos, chinuind şi ucigînd pe credincioşi, jefuindu-le averile şi hulind cu cuvintele şi cu scrisorile sale numele lui Iisus Hristos.

Acel împărat fărădelege, scoţînd din raclă oasele Sfîntului Prooroc Elisei şi moaştele Sfîntului Ioan Botezătorul, afară de cinstitul lui cap şi de mîna cea dreaptă, care se aflau în Sevastia, care demult se numea Samaria şi, amestecîndu-le cu oasele oamenilor necredincioşi, le-a ars iar cenuşa lor a fost vînturată în văzduh. Însă creştinii au adunat cenuşa aceea si oasele care rămăseseră din foc şi cu cinste le-au păzit. Iar sfîntul cap al Mergătorului-Inainte în alt loc era acoperit de Dumnezeu, precum şi mîna lui cea dreaptă, care mai înainte fusese dusă de Sfîntul Apostol Luca în Antiohia şi de care se pomeneşte în a şaptea zi a lunii ianuarie.

Acest preanelegiuit împărat Iulian, luînd chipul cel săpat al Mîntuitorului care era făcut în Paneada de femeia căreia îi curgea sînge şi prin atingerea de hainele lui Hristos se tămăduise şi care, fiind pus într-un cinstit loc al cetăţii sub care ierburile ce creşteau, tămăduiau neputinţele, pe acel chip al lui Hristos l-a surpat Iulian cel fărădelege şi, legîndu-l de picioare cu o funie, a poruncit să-l tîrască prin cetate pînă ce, zdrobindu-se cîte puţin, s-a sfărîmat cu totul şi numai capul, apucîndu-l unul dintre credincioşi, cu evlavie l-a păstrat. În acelaşi loc păgînul împărat a poruncit să fie pus chipul său, dar pe care l-au lovit fulgerele şi l-a sfărîmat de sus un trăsnet. Apoi, nelegiuitul a adunat oaste mare şi a vrut să meargă împotriva perşilor. Ducîndu-se în Antiohia, prigonea după obiceiul său Biserica lui Hristos, ucigîndu-i pe credincioşi. Şi i-au adus doi preoţi din Antiohia şi anume: pe Evghenie şi pe Macarie, iscusiţi în toate Scripturile. Cu aceia se întreba mult Iulian pentru zeii săi, din scripturi eleneşti, dar n-a putut birui gurile celor de Dumnezeu grăitori, cărora le era dată înţelepciunea, căreia nu a putut să i se împotrivească, nici să răspundă cel ce li se împotrivea, ci mai ales biruindu-se de dînşii, s-a ruşinat şi de păgînătate s-a mustrat. Apoi, nesuferind ruşinea, a poruncit ca sfinţii să fie dezbrăcaţi şi să fie bătuţi fără cruţare. Şi i-au dat lui Evghenie cinci sute de lovituri, iar lui Macerie şi mai multe.

Fiind sfinţii chinuiţi fără de milă, s-a întîmplat atunci că acolo era marele Artemie, ostaşul cel vechi şi cinstitul stăpîn, precum şi Augustalie, cel rînduit peste părţile Egiptului de împăratul Constantie, care auzind că împărăţeşte Iulian şi merge la război contra perşilor, luase scrisori prin care se poruncea la toată oastea să meargă în Antiohia, a venit după porunca lui cu oştenii săi şi i-a adus cuviincioasa cinste cu daruri. Şi stătea de faţă înaintea împăratului în vremea cînd sfinţii mărturisitori Evghenie şi Macarie erau chinuiţi.

Privind la chinurile sfinţilor şi auzind cum era hulit Iisus Hristos de gura împăratului urîtor de Dumnezeu, s-a umplut de mînie şi, apropiindu-se de împărat, i-a zis: „Pentru ce, o, împărate, chinuieşti fără omenie pe bărbaţii cei nevinovaţi şi sfinţii lui Dumnezeu şi îi sileşti să se depărteze de la dreapta credinţă? Să ştii că şi tu de aceeaşi fire eşti, pentru că, deşi Dumnezeu te-a rînduit împărat, însă de asemenea eşti om pătimaş şi socotesc că începătorul răutăţii, diavolul, precum asupra lui Iov a cerut de la Dumnezeu să-i aducă ispite, aşa şi pe tine te-a ales şi te-a adus pe capul nostru, ca prin tine să piară grîul lui Hristos şi să semene neghinele sale. Dar deşarte îi sînt izvodirile şi neputincioasă este tăria lui, pentru că de cînd a venit Hristos şi s-a înfipt crucea şi S-a înălţat pe dînsa Domnul, a căzut mîndria diavolilor şi s-a călcat tăria lor. Deci, nu te înşela, împărate, nici te da de bunăvoie diavolilor, prigonind neamul creştinesc cel de Dumnezeu păzit, căci să ştii că tăria şi puterea lui Hristos sînt nebiruite şi de nesurpat”.

Iulian, auzind acestea, s-a aprins ca focul de mînie şi cu mare glas a strigat: „Cine şi de unde este acest necredincios care a grăit asupra noastră cu îndrăzneală şi a venit chiar de faţă să ne vorbească pe noi de rău?” Iar cei ce stăteau de faţă au răspuns: „Ducele Alexandriei este, stăpîne!” Atunci împăratul a zis: „Oare urîtul Artemie este acesta, care a dat morţii pe fratele meu Gal?” Au răspuns cei ce stăteau de faţă: „Aşa puternice împărat, acela este”. Iar împăratul a zis: „Sînt dator a da mulţumită nemuritorilor zei şi mai ales lui Apolon celui din Dafne, că mi l-a dat în mîini pe acest vrăjmaş, care a venit şi s-a arătat singur. Deci, preanecuratul să fie dezbrăcat de boierie, să i se ia brîul şi să primească pedeapsă chiar acum pentru îndrăzneala sa cea fără de ruşine, iar dimineaţă, vrînd zeii, voi aduce asupra lui judecată pentru uciderea fratelui meu şi voi răzbuna asupra lui sîngele cel nevinovat; şi nu cu un chin îl voi pierde pe dînsul, ci cu nenumărate, pentru că a vărsat nu sînge de om prost, ci împărătesc”.

Zicînd acestea împăratul către poporul elinesc ce stătea de faţă, îndată au luat cei înarmaţi pe Artemie şi, luîndu-i brîul cel de boierie şi dezbrăcîndu-l de haine, l-au lăsat să stea gol. Apoi l-au dat pe sfînt în mîinile chinuitorilor care i-au legat mîinile şi picioarele, l-au întins pe pămînt şi l-au bătut cu vîne de bou pe spate şi pe pîntece. S-au schimbat pentru dînsul patru rînduri de chinuitori, doi cîte doi, şi puteai să vezi răbdare străină la dînsul, nu omenească, căci s-a arătat atît de viteaz, încît nu a scos nici un glas, nici nu a gemut, nici nu s-a mişcat cu trupul, nici altceva nu a arătat, cum fac alţi oameni cînd sînt bătuţi. Pămîntul se adăpa cu sîngele lui, iar el răbda neschimbat, încît toţi, chiar şi necredinciosul Iulian, se mirau. Apoi a poruncit ca să înceteze bătaia şi să fie dus la temniţă. Deci, l-au dus pe Sfîntul Artemie împreună cu Sfinţii Mucenici Evghenie şi Macarie; şi, mergînd, purtătorii de chinuri cîntau: „Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul, băgatu-ne-ai pe noi în curse, pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre. Deci ne-a rămas nouă să trecem prin foc şi prin apă, ca întru răcorire să ne scoţi pe noi”. Sfîrşind cîntarea, zicea către sine Artemie: „Artemie, iată rănile lui Hristos pe trupul tău sînt însemnate, deci a rămas numai sufletul tău să-l dai pentru Hristos, împreună cu celălalt sînge al tău”. Aducîndu-şi aminte de cuvîntul cel proorocesc ce zice: „Spatele Mele le-am dat spre răni şi fălcile Mele sub pălmuiri”. Dar cu cît mai mult am răbdat decît stăpînul meu, eu, nevrednicul? El peste tot trupul a fost zdrobit de bătăi şi de la picioare şi pînă la cap nu era nimic întreg în El. Capul înţepat cu spini, mîinile şi picioarele pe cruce, pentru păcatul meu, dar El nu a cunoscut păcat, nici nu a făcut vicleşug cu gura Lui. O! cît de multe şi de mari sînt pătimirile Stăpînului meu! Şi cît de departe de răbdarea şi de nerăutatea Lui sînt eu, ticălosul! Însă mă bucur şi mă veselesc, luminîndu-mă cu patimile Stăpînului meu, Care îmi uşurează durerile mele. Mulţumescu-ţi Ţie, Stăpîne, pentru că m-ai încununat cu ale Tale patimi. Deci săvîrşeşte, rogu-mă, alergarea mea întru mărturisirea Ta, să nu mă arăţi pe mine nevrednic de această începere mucenicească, că eu m-am aruncat spre ale Tale îndurări, Preabunule Doamne, iubitorule de oameni”.

Astfel vorbind sfîntul către sine, a ajuns la temniţă şi în ea a petrecut toată noaptea, lăudînd pe Dumnezeu împreună cu Sfinţii Evghenie şi Macarie.

Făcîndu-se ziuă, călcătorii de lege au poruncit ca mucenicii iarăşi să stea la judecată. Şi, neîntrebîndu-i nimic, i-au despărţit pe ei: pe Artemie l-au lăsat acolo, iar pe Evghenie şi pe Macarie i-au trimis în surghiun în Oasim, în Arabia. Ţinutul acela era vătămător, cu vînturi aducătoare de stricăciuni, încît nimeni din cei ce mergeau acolo nu puteau să petreacă un an, pentru că îndată cădeau în boală foarte cumplită şi mureau. Acolo fiind trimişi Sfinţii Evghenie şi Macarie, după cîtva vreme au dobîndit fericitul sfîrşit. Iar Sfîntul Artemie mai multe pătimiri a răbdat. Căci mai întîi călcătorul de lege, ca un lup, a luat îmbrăcăminte de oaie şi cu blîndeţe a început a grăi către Artemie, şi ca şi cum durîndu-l şi fiindu-i jale de el, i-a zis: „Prin îndrăzneala ta fără de socoteală m-ai silit pe mine, Artemie, ca să-ţi necinstesc bătrîneţile tale şi să-ţi vatăm sănătatea, de care lucru şi mie îmi este jale. Deci, rogu-mă ţie, apropie-te şi jertfeşte zeilor şi mai ales lui Apolon cel din Dafne, preaiubitului şi minunatului meu zeu, care lucru dacă îl vei face, vărsarea sîngelui fratelui meu o voi ierta ţie şi cu dregătorie mare şi mai slăvită te voi cinsti pe tine, pentru că te voi pune arhiereu marilor zei şi patriarhul preoţilor din toată lumea. Tată al meu te voi numi şi vei fi al doilea după mine, în toată împărăţia mea. Apoi ştii şi singur, o, Artemie, că fratele meu, Gal, fără de vină a fost ucis de Constantie, din zavistie, pentru că neamul nostru mai mult se cădea să împărăţească decît al lui Constantin, că tatăl meu, Constantie, s-a născut moşului meu, Constans, din fiica lui Maximiliam, iar Constantin îi era lui fiu din Elena, care era o femeie de neam prost. Moşul meu atunci încă nu era Cezar, cînd a născut din Elena pe Constantin, iar pe tatăl meu l-a născut fiind la împărăţie. Dar Constantin, cu furia năravului, a răpit împărăţia şi sîngele casei sale l-a vărsat. A rîvnit şi Constantie, fiul lui Constantin, tatălui său şi a ucis pe tatăl meu şi pe fraţii lui şi pe fratele meu Gal nu de mult l-a ucis şi pe mine era să mă ucidă, de nu m-ar fi mîntuit din mîinile lui zeii, spre care eu nădăjduind, m-am lepădat de creştinătate şi la viaţa elinească m-am întors, ştiind bine că credinţa romană şi elinească este mai veche; iar credinţa creştinească de curînd s-a arătat, pe care Constantin ca un prost şi neînţelept a primit-o, lepădînd legile romane cele vechi şi bune. Pentru aceea şi zeii l-au urît ca pe un necurat şi nevrednic de credinţa lor şi plin de sînge, căci pe fiul său, Crisp, bunul bărbat, l-a ucis în zadar, şi nici pe Fausta, femeia sa, n-a cruţat-o, care întru nimic nu era vinovată. Deci pentru aceste necuvincioase lucruri, zeii, urîndu-l, l-au gonit pe el, seminţia lui cea necurată şi neamul său cel spurcat dintre oameni l-a pierdut. Oare nu grăiesc eu adevărul, Artemie? Tu eşti om bătrîn şi înţelept, oare nu sînt toate acestea aşa? Deci, să cunoşti adevărul şi să fii al nostru, căci voi să te am pe tine prieten şi părtaş al împărăţiei”.

Aceste toate auzindu-le Sfîntul Artemie, tăcînd puţin, a început a grăi: „Mai întîi pentru fratele tău îţi răspund, împărate, precum că eu nevinovat sînt de moartea lui, nici n-am greşit cîndva către dînsul cu ceva, nici cu lucrul, nici cu cuvîntul; chiar şi de mii de ori de te-ai osteni cercetînd aceasta, nu mă vei afla vinovat de moartea sa, pentru că îl ştiam pe el că este adevărat creştin şi dreptcredincios şi supus Legii lui Hristos. Deci să ştie cerul şi pămîntul, toată ceata sfinţilor îngeri şi Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc, că sînt nevinovat de înjunghierea şi de moartea fratelui tău, nici nu m-am învoit cu ucigaşii, nici nu am fost cu împăratul Constantie întru acea vreme cînd a făcut sfat despre fratele tău, ci am petrecut în Egipt pînă în acest an. Iar dacă îmi porunceşti să mă lepăd de Hristos, Mîntuitorul meu, la aceasta îţi răspund cu cuvintele celor trei tineri din vremea lui Nabucodonosor.

Spre ştirea ta să fie, împărate, că idolilor tăi nu voi sluji şi chipului celui de aur al iubitorului tău Apolon niciodată nu mă voi închina. Pe fericitul Constantin şi neamul lui l-ai defăimat numindu-l vrăjmaş al idolilor, nebun şi plin de sîngele lui. Aceasta îţi răspund pentru dînsul: tatăl tău şi fraţii tăi au început înainte asupra lui cu nedreptatea, dîndu-i otravă aducătoare de moarte, pentru care lucru au fost ucişi de fiul lui. Apoi îl acuzi cum că a ucis pe fiul său, Crisp, şi pe femeia sa, Fausta; dar el a ucis pe Crisp din neştiinţă, căci ca un om a crezut nedreptatea, iar cum că a ucis pe Fausta, femeia sa, acest lucru bine şi cu dreptate l-a făcut. Dacă nu ştii pricina uciderii aceleia, să-ţi spun eu: Fausta, femeia lui, văzînd pe Crisp, fiul lui cel născut din Minerva, femeia lui cea dintîi, că era foarte frumos, s-a rănit cu patimă spre el şi ca altădată femeia lui Tezeu, care rănindu-se de frumuseţea lui Ipolit, fiul bărbatului său, îl îndemnă la păcat; iar după ce frumosul tînăr nu a voit a săvîrşi aceasta fărădelege, Fedra, mîniindu-se, l-a clevetit pe el la tatăl său şi la bărbatul ei, cum că i-ar fi făcut ei silă. Astfel şi Fausta, poftind pe Crisp cel preafrumos, îl silea pe el spre o asemenea fărădelege. Iar el, fiind înţelept, nu a voit să întineze patul tatălui său, nici să o pîrască înaintea tatălui, ci tăinuia aceasta, tăcînd şi temîndu-se de înşelăciunea ei. Iar ea, necurata, nedobîndindu-şi dorinţa, şi-a ridicat glasul ca Fedra cea desfrînată asupra lui Ipolit sau ca femeia cea desfrînată a lui Pentefri asupra lui Iosif din Egipt; aşa şi aceasta asupra lui Crisp a strigat, ca şi cum acest fiu al împăratului ar fi silit-o la păcat.

Deci împăratul, tată fiind, a pedepsit pe fiul său precum a voit, pentru că a crezut pe Fausta mincinoasa şi pătimaşa. Iar mai pe urmă, arătînd Dumnezeu nevinovăţia lui Crisp şi văzînd nedreptatea Faustei, după ce s-a înştiinţat împăratul de toate, atunci cu dreptate a judecat şi a condamnat pe Fausta la moarte, ca fiind vrednică de o asemenea pedeapsă. Iar pentru credinţa lui Constantin, în ce chip a trecut de la idolii voştri cei mincinoşi la adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind chemat de Cel de sus, ascultă-mă pe mine, cel singur văzător al lucrului aceluia: cînd mergeam la război împotriva lui Maxentie, cumplitul judecător şi nesăţiosul de sînge omenesc, într-o zi de amiază s-a arătat pe cer o cruce, strălucind mai mult decît razele soarelui şi o scrisoare cu stele în limba latină, care îi făgăduia lui biruinţa întru acel semn. Crucea aceea care se arătase pe cer am văzut-o noi toţi şi scrisoarea aceea am citit-o şi sînt pînă şi acum în oaste mulţi din ostaşii tăi bătrîni care ţin bine minte despre aceasta, spre care cu ochi luminaţi au privit. Încearcă, de vei voi, şi vei afla aşa precum îţi spun eu. Dar ce grăiesc? Pe Hristos L-au văzut proorocii mai înainte cu sute de ani, precum tu singur ştii bine. Şi multe sînt mărturiile pentru venirea Lui şi de la zeii voştri multe proorociri sînt pentru Hristos şi mai înainte grăirile şi scrierile sibilelor şi stihurile lui Virgiliu”. Sfîntul spunea că de multe ori diavolii cei ce locuiesc în idoli, fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, au mărturisit chiar adevărul, că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Iar Iulian, nesuferind să asculte cuvintele cele adevărate ale lui Artemie, a poruncit ca să-l dezbrace pe mucenic şi cu ţepuşe înroşite în foc să-i strujească coastele, iar spatele să i-l strujească cu fier ascuţit. Artemie, ca şi cum nu ar fi simţit durerile, nu scotea nici un glas, nici nu gemea, arătîndu-se nebiruit în răbdare.

După acele munci împăratul l-a trimis în temniţă, poruncind ca sfîntul să fie chinuit cu foamea şi cu setea. Apoi, Iulian s-a dus la locul Dafnelor ca să aducă jertfă zeului său Apolon, întrebîndu-l despre biruinţa asupra perşilor. Şi a zăbovit acolo mai multe zile, sacrificînd necuratului Apolon multe dobitoace, în toate zilele, dar nu şi-a aflat dorinţa, pentru că diavolul care şedea în idolul Apolon şi dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, a tăcut în acea vreme, de cînd în acel loc, la Dafne, fusese aduse moaştele Sfîntului Vavila şi ale celor trei tineri care au pătimit împreună cu dînsul. Deci zeul nu a răspuns lui Iulian nimic. Cercetînd cu tot dinadinsul Iulian pentru care pricină a amuţit Apolon, zeul său şi înştiinţîndu-se că din cauza moaştelor lui Vavila, care zac nu departe de acolo, a poruncit îndată creştinilor să fie luate moaştele de acolo. După luarea acelor moaşte a căzut foc din cer asupra capiştei lui Apolon şi a ars-o pe ea cu idol cu tot.

Artemie, şezînd în temniţă, a fost cercetat de Domnul şi de sfinţii lui îngeri. Pentru că, rugîndu-se, i s-a arătat Hristos, zicîndu-i: „Artemie, îmbărbătează-te, căci Eu sînt cu tine, scoţîndu-te din toate chinurile şi gătindu-ţi ţie cununa slavei. Precum tu M-ai mărturisit pe Mine înaintea oamenilor pe pămînt, aşa şi Eu te voi mărturisi înaintea Tatălui meu Cel din ceruri. Îndrăzneşte şi te bucură, căci cu Mine vei fi în împărăţia Mea”. Mucenicul, auzind aceasta de la Domnul, îndată s-a tămăduit de răni, încît nici un semn nu se mai vedea pe sfîntul lui trup, iar sufletul lui s-a umplut de dumnezeiască mîngîiere şi petrecea, cîntînd şi binecuvîndînd pe Dumnezeu.

De cînd a fost aruncat în temniţă nu a gustat nimic din mîncărurile cele pămînteşti şi nici din băuturi, pînă la sfîrşitul său, căci era hrănit de sus, pentru că prin mimă îngerească i se trimetea hrană cerească, pîinea vieţii întărindu-l pe el. Şi întorcîndu-se Iulian de la jertfe cu ruşine a pus pricina arderii lui Apolon asupra creştinilor, zicînd că noaptea l-au ars creştinii. Deci, luînd de la creştini sfintele biserici, le-a făcut capişti idoleşti şi multe răutăţi făcea creştinilor.

Scoţînd pe Artemie din temniţă a zis către dînsul: „Ştiu că ai auzit ce s-a făcut în Dafne, că necuraţii creştini au ars capiştea marelui zeu Apolon şi au pierdut pe idolul lui cel minunat. Dar nu se vor bucura de aceasta nelegiuiţii, nici nu vor rîde de noi, căci eu le voi răsplăti lor pentru această izbîndă de şaptezeci de ori cîte şapte, precum zic cuvintele voastre”. Iar Sfîntul Artemie a răspuns: „Am auzit că mînie de Dumnezeu slobozită şi foc din cer pogorîndu-se a mistuit pe zeul tău şi capiştea lui a ars-o. Deci, dacă Apolon al tău ar fi fost Dumnezeu, de ce nu s-a izbăvit pe sine din foc?” Iar împăratul a zis: „Şi tu rîzi, ticălosule, şi te bucuri de arderea lui Apolon?” A răspuns Artemie: „Eu rîd de nebunia voastră, că voi slujiţi unui zeu ca acesta, care n-a putut singur pe sine să se izbăvească din foc, deci cum vă va izbăvi pe voi din focul cel veşnic? Mă mîngîi de căderea lui şi mă bucur de toate aceste, pe care Hristos al meu cu minuni le lucrează. Iar cu ceea ce tu te lauzi asupra creştinilor celor nevinovaţi, care nici un rău nu ţi-au făcut, ca adică să le răsplăteşti de şaptezeci de ori cîte şapte, acea răsplată asupra ta o vei vedea, cînd focul cel nestins te va apuca pe tine şi veşnica muncă, care degrabă îţi va veni ţie. Pentru că, iată, pierzarea ta este aproape şi nu după multă vreme pomenirea ta cu sunet va pieri”.

Iar chinuitorul, mîniindu-se, a poruncit tăietorilor de piatră ca să despice o piatră foarte mare şi, despicată fiind piatra, a poruncit ca sfîntul să fie pus pe o parte de piatră în mijloc, iar partea cea de deasupra, ridicînd-o sus, s-o lase peste sfînt. Făcîndu-se aceasta, tot trupul sfîntului mucenic a fost acoperit de piatra cea căzută peste dînsul şi aşa l-a tescuit încît toate oasele lui au fost zdrobite, iar şi măruntaiele lui au fost sfărîmate şi toate încheieturile lui şi luminile ochilor au sărit din locurile lor. Puteai să vezi o minune mare că în atîta tescuire sufletul a rămas viu, între acele două pietre, şi chema pe Dumnezeu, ajutătorul său, grăind cuvintele lui David: „Pe piatră m-ai înălţat, povăţuitu-m-ai, că te-ai făcut nădejdea mea, turn de tărie de către faţa vrăjmaşului; ai pus pe piatră picioarele mele şi ai îndreptat paşii mei, deci primeşte, Unule născut, duhul meu, ştiind strîmtoarea mea, şi să nu mă laşi în mîinile vrăjmaşilor”. O zi şi o noapte a petrecut sfîntul între acele două pietre. După aceea, Iulian a poruncit ca să fie ridicată piatra, socotind că sfîntul a murit: şi, iată, sfîntul mai presus de fire s-a aflat viu şi, sculîndu-se, umbla. Şi le era tuturor groază a-l vedea, pentru că era strîns ca o scîndură, avînd oasele zdrobite şi toate măruntaiele dinlăuntru căzute, faţa îi era turtită şi ochii căzuţi, însă sufletul se ţinea încă într-însul şi cu picioarele putea să umble şi cu limba bine grăia.

Judecătorul, văzînd o minune ca aceasta, s-a înspăimîntat şi a zis către cei care erau acolo: „Oare om este acesta sau nălucire? Oare nu ne-a fermecat ochii noştri vrăjitorul acesta? Că această vedere este înfricoşată şi covîrşeşte firea omenească. Cine se aştepta ca să rămînă el viu cînd şi cele dinlăuntrul lui fiind căzute şi toate alcătuirile sfărîmate şi slăbănogite, se mişcă, umblă şi grăieşte? Dar zeii noştri, spre înţelepţirea multor oameni, l-a păzit pe el viu, ca pe cel ce nu voia ca să se închine stăpînirii lor şi aceasta să fie nălucire de spaimă celor ce privesc la dînsul”. Şi a zis către mucenic: „Iată acum, ticălosule, te-ai lipsit de ochi şi cu toate mădularele eşti netrebnic, deci ce nădejde îţi mai rămîne ţie către Acela spre Care în deşert ai nădăjduit? De aceea, cere milă de la zeii cei milostivi, ca să te miluiască pe tine şi măcar muncilor celor din iad să nu te dea pe tine”. Iar mucenicul lui Hristos, auzind de munci, a rîs şi a zis către împărat: „Oare zeii tăi mă vor scăpa pe mine de munci? Ei singuri nu pot să scape de muncile lor cu care şi tu, dîndu-te focului celui nesfîrşit, în veci te vei munci, că te-ai lepădat de Fiul lui Dumnezeu şi sîngele Lui cel sfînt ce s-a vărsat pentru noi l-ai călcat şi darul Duhului Sfînt l-ai batjocorit supunîndu-te idolilor celor pierzători. Iar eu, pentru această puţină durere care s-a adus de către tine asupra mea, nădăjduiesc de la Domnul meu, pentru Care pătimesc, să am odihnă veşnică în cămara Lui cea cerească”.

Iulian, auzind acestea, i-a răspuns lui aşa: „Pe Artemie cel ce a hulit pe zei şi a călcat legile romane şi ale noastre şi s-a mărturisit pe sine creştin, în loc de roman şi în loc de voievod s-a numit Augustalie, l-am dat judecăţii celei desăvîrşite a morţii şi poruncim să se taie spurcatul lui cap cu sabia”. Un răspuns ca acesta auzind sfîntul, a fost dus la locul de ucidere, dorind să se dezlege de trup şi cu Hristos să vieţuiască. Mergînd la locul unde avea să fie tăiat, a cerut vreme de rugăciune şi întorcîndu-se spre răsărit şi-a plecat genunchii de trei ori şi, rugîndu-se destul, a auzit un glas din ceruri, zicîndu-i: „Intră cu sfinţii, ca să-ţi iei răsplătirea cea gătită ţie”. Apoi îndată şi-a plecat sub sabie capul pe care l-a tăiat unul din ostaşi, în ziua douăzecea a lunii octombrie. Ziua în care s-a săvîrşit muceniceasca sfîntului nevoinţă a fost într-o vineri, iar cinstitul şi sfîntul lui trup a fost cerut de la judecători de o femeie, pe nume Arista, diaconiţă a bisericii Antiohiei. Aceasta, ungîndu-l cu arome de mare preţ, l-a pus într-o raclă şi l-a trimis la Constantinopol, unde l-a îngropat cu cinste. Multe şi negrăite minuni se făceau la moaştele lui şi mulţi neputincioşi se vindecau, vindecări pe care şi acum le dă Sfîntul Artemie tuturor celor ce cu credinţă aleargă la dînsul.

După sfîrşitul lui s-a împlinit degrabă proorocia pe care a făcut-o pentru moartea lui Iulian, zicîndu-i în faţă: „Pierzarea ta aproape este şi nu după multă vreme va pieri pomenirea ta cu sunet”.

Iulian, ucigînd pe Sfîntul Artemie, a plecat cu ostaşii săi din Antiohia şi a mers în pămîntul Persiei. Cînd a ajuns la cetatea Ctesifont, s-a întîlnit cu dînsul un pers, bărbat bătrîn şi cinstit şi cu foarte bună înţelegere; acela s-a făgăduit lui Iulian ca să-i dea fără de osteneală împărăţia persană. Şi s-a făcut nelegiuitul împărat şi la toată oastea lui călăuză în părţile Persiei, dar nu spre binele răului băutor de sînge, căci persul acela l-a amăgit pe el şi, păcălindu-i că îi duce pe căi drepte şi bune, a băgat pe călcătorul de lege în pustiul Carmaniului, în locuri neumblate şi în prăpăstii fără de apă şi pustii, unde pe toţi ostaşii cu foamea şi cu setea chinuindu-i şi caii şi cămilele lor omorîndu-le, a spus că de voie a făcut aceasta şi intenţionat l-a dus pe el în nişte locuri ca acestea, pustii şi înfricoşătoare, ca să slăbească puterea lor. „Pentru aceasta, zicea, am făcut-o, ca să nu văd patria mea prădată de vrăjmaşi, că mai bine îmi este mie aici în mîinile voastre, decît patria mea să piară prin voi”. Şi îndată ostaşii l-au tăiat în bucăţi pe persul acela. Apoi, rătăcind mult prin pustie, grecii şi romanii au căzut în oastea persană şi, făcînd război, mulţi din partea lui Iulian au căzut răniţi. Atunci a sosit şi asupra lui Iulian dumnezeiasca izbăvire, căci de sus, cu nevăzută mînă şi cu nevăzută armă a fost rănit în coaste, pînă în cele dinlăuntrul ale lui. Apoi a suspinat greu şi a răcnit şi, luînd cu mîna din sîngele lui, l-a aruncat în sus, în văzduh şi a zis: „Ai biruit, Hristoase! Satură-te, Galileene!”. Şi cu o moarte cumplită ca aceasta sufletul său cel vrăjmaş şi necurat l-a părăsit şi a pierit cu sunet, după proorocia Sfîntului Artemie. Iar oastea, după sfîrşitul lui Iulian, a pus împărat pe Iovian care, fiind creştin şi făcînd pace cu perşii, s-a întors înapoi. Şi acum Iulian se munceşte în iad cu Iuda, iar Artemie se veseleşte cu sfinţii în ceruri, stînd înaintea lui Dumnezeu, Unul în Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.


                                              
Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie