Blog dedicat ucenicilor

Blog dedicat ucenicilor



Acest blog este dedicat celor care împreună cu mine citesc zilnic ceea ce punem la dispoziție, Viețile Sfinților și din Scrierile Sfinților Părinti. Ei mă cunosc și învață să trăiască, împreună cu mine, viața și învățătura creștină, adusă de Fiul lui Dumnezeu și dăruită ucenicilor. 

Scopul acestor materiale este să ne împrietenim mai mult cu sfinții și să ne întărim în credința noastră creștină ortodoxă.

Noi nu ne ocupăm de alte credințe nici nu ne implicăm, suntem cu totul preocupați să trăim în aceasta pe care am cunocut-o ca adevărată, prin care mulți au bine-plăcut lui Dumnezeu. Ne aducem aminte de sfintii creștinii din trecut și citim Filocaliile, care ne arată cum au ajuns ei de la Pocăință (prima treaptă), la Luminare (treapta a două) și la  Îndumnezeire (treapta a treia) – și prin aceasta au atins fericirea și împlinirea, acestea fiind parte integrantă a creșterii spirituale și a desăvârșirii. 







Vă rog mult să alungați din sufletele voastre tristețea

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Iosif Isihastul 

Mormantul Cuviosului Iosif Isihastul - Sfantul Munte Athos


Mormântul lui Gheron Iosif 


       Capitolul 65

       Venerabila mea doamna ! De multe zile am vrut sa va scriu pentru a vamangaia sufletul intristat de accidentul care vi s-a intamplat, daram asteptat sa primesc vreun raspuns dupa cum scrieti parintelui.Vazand ca intarzie – si simtind durerea sufletului dumneavoastra – vaimplor sa ascultati de smeritul meu glas si sa alungati tristetea dinsuflet, deoarece tristetea multa aduce cu sine si alte rele. VoileDomnului, care lucreaza pentru mantuirea noastra, nu le cunoastenimeni. Dar,in orice fel s-ar savarsi, ele sunt folositoare;indiferent daca noi ne intristam si ni se pare ca am fost parasiti deDumnezeu. Nu pentru ca am pacatuit sau am cazut ni s-a intamplatraul, ci pentru ca prin intermediul tristetii ni se iarta pacatelenoastre din frageda copilarie si pana acum. Poate ca erati stapanitade putina mandrie. Prin suferinta se naste in noi multa smerenie.Este posibil ca Hristos sa vrea sa ne incerce, pentru a vedea daca sidupa accident Ii mai suntem credinciosi. Doreste sa vada rabdarea sidragostea pe care o avem pentru El. Poate ca acela a fost rau, darparintii lui pot fi buni. Parintii poate ca au fost ajutati dedumneavoastra prin aceasta. Dumneavoastra ati fost pagubiti din punctde vedere material, dar v-ati folosit sufleteste. Poate ca altfel nuajungeati sa faceti un atat de mare bine. Dumnezeu poate ca dorea safaceti mai multa milostenie. Poate ca era bun, si s-a intamplat asapentru a-l mantui Dumnez In afara de toate acestea, se mai intamplarele si din ura diavolului. Vazandu-ne ca vrem sa ne mantuim, devinepiedica si piatra de sminteala pentru a ne descuraja, pentru a nearunca in deznadejde, necredinta, delasare sau slabiciune din pricinaprea multei intristari si dureri, pentru a ne ofili precum se ofilescflorile cand bate pe neasteptate Crivatul. Pentru toate acesteadespre care va scriu, daca avem rabdare, dobandim multa rasplata. Nuva intristati peste masura, pentru ca intristarea peste masura aducecu sine nebunie. Sfantul Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul nu valasa; nu poate uita binele pe care lati facut. Veti primi rasplatainsutita. Biserica pe care am zidit-o este inchinataInaintemergatorului. Va rog mult sa alungati intristarea. Sadobanditi din nou buna dispozitie pe care o aveati inainte. Sa avetimulta dragoste, si toate va vor fi iertate. S-a intamplat fara voiadumneavoastra si cu Pronia lui Dumnezeu, care singur stie care esteinteresul nostru adevarat si mantuirea noastra. Astept sa-mi scrietidoua randuri si sa-mi spuneti ca ati facut asa cum v-am spus si cav-ati gasit linistea. Ne-am intristat si noi pentru tot ceea ce s-aintamplat, de aceea asteptam sa ne scrieti pentru a ne linisti. Toataobstea va doreste numai bine, Vom savarsi Liturghie pentru sanatateasi linistea sufletelor si trupurilor voastre. Vom face si pomenire defiecare data pentru odihna sufletului celui care a pierit de moartenapraznica.




Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Zenovie, Episcopul Ciliciei, și Zenovia, sora sa

(30. Octombrie)



        În părţile Ciliciei era o cetate care se numea Egea şi în acea cetate s-au născut aceşti sfinţi mucenici, Zenovie şi sora lui, Zenovia, din părinţi dreptcredincioşi, care i-au crescut în bună învăţătură şi în frică de Dumnezeu. Când ei erau încă tineri, părinţii lor s-au dus către Domnul, lăsându-le multe averi. Atunci Zenovie şi Zenovia, deşi erau tineri cu anii, însă cu înţelepciunea erau bătrâni şi desăvârşiţi în fapte bune; deci, văzând deşertăciunea acestei lumi, s-au sfătuit ca, lăsând toate, să urmeze lui Hristos. De aceea, Zenovia a încredinţat fratelui ei şi partea ei de avere rămasă de la părinţi, pentru a fi împărţită la săraci, şi petrecea de bună voie în sărăcie şi în linişte, păzindu-şi fecioria sa fără de prihană pentru Mirele ceresc. Iar Zenovie, luând amândouă părţile de avere, şi a sa şi a surorii sale, le-a împărţit celor care le trebuiau şi în puţină vreme le-a dat pe toate, încât a ajuns şi el ca unul dintre săraci. Dar Dumnezeul Cel ce îngrijeşte de sărmani şi nu-i lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul, l-a îmbogăţit pe Zenovie cu darurile Sale cele cereşti pentru bogăţia cea împărţită la săraci.

Zenovia avea în toata viaţa sa ca ajutor mâna lui Dumnezeu, care o apăra de toate asupririle trupului şi ale lumii şi de războaiele cele diavoleşti care o supărau. Iar Zenovie a luat darul de a tămădui suferinţele, pentru că acele mâini care au miluit pe săraci le-a miluit Domnul cu puterea facerii de minuni şi cu tămăduirea a toate neputinţele şi rănile oamenilor, căci atunci când sfântul se atingea cu mâna sa, îndată bolnavul primea tămăduirea. Deci îndoită milostenie a făcut acest plăcut al lui Dumnezeu în viaţa sa: una, când a dat săracilor averea, şi alta, când bolnavilor le dădea sănătate, din darul lui Dumnezeu. Şi mulţime de duhuri necurate a izgonit din oameni, pe cei mâhniţi i-a mângâiat şi celor ce se aflau în primejdie le-a ajutat. Pentru aceste fapte bune şi faceri de minuni a fost ales episcop în acea cetate, conducând bine Biserica lui Dumnezeu, ajutând şi neîncetat făcând bine poporului şi tămăduind pe cei neputincioşi.

Atunci a venit la Sfântul Zenovie o oarecare femeie din Antiohia, care avea pe pieptul ei o rană netămăduită şi care a cheltuit multe averi pe la doctori, căutând la dânşii tămăduire. Nu a avut însă nici un ajutor, ci mai cumplit i s-a înmulţit durerea, încât era aproape de moarte. Iar sfântul, văzând-o pe ea, i s-a făcut milă şi s-a atins cu mâna de rana aceea, făcând semnul Crucii, şi îndată a dispărut durerea, iar rana s-a tămăduit şi femeia s-a făcut sănătoasă şi s-a întors bucuroasă la treburile ei. La fel şi o altă femeie necredincioasă, care era soţia unui dregător, pătimea de aceeaşi durere. Aceasta a fost tămăduită tot de Sfântul Zenovie. De atunci acea femeie împreună cu bărbatul ei au crezut în Hristos, apoi şi-au botezat copiii şi au câştigat sănătate, nu numai trupească, ci şi sufletească.

După aceea, sosind prigoana cea mare împotriva creştinilor din partea necredinciosului împărat Diocleţian, Lisie voievodul a mers în părţile Ciliciei ca să-i chinuiască pe toţi credincioşii cei ce mărturiseau numele lui Hristos. Mai întâi au fost prinşi trei tineri creştini, Claudie, Asterie şi Neon, pe care i-a chinuit în multe feluri, iar pe urmă i-a pironit pe cruce, afară din cetate. Şi auzind despre Sfântul Zenovie, episcopul creştinilor, a trimis pe ostaşii săi să-l prindă şi, aducându-l înaintea sa, i-a zis: “Nu vreau să intru cu tine în multă vorbă, pentru că ştiu că voi creştinii vorbiţi mult, ci, grăind, îţi pun înainte două lucruri: viaţa şi moartea. Viaţa, dacă te vei închina zeilor, şi moartea, dacă nu te vei închina. Deci să-ţi alegi ceea ce voieşti: sau să aduci jertfă zeilor noştri şi vei fi viu, ba încă te vei bucura şi de cinste de la noi, sau, de vei rămâne în nesupunerea ta, îndată vei fi supus cumplitelor chinuri şi vei muri amarnic”. Iar Sfântul Zenovie cu îndrăzneală a răspuns: “Viaţa cea vremelnică, fără de Hristos, nu este viaţă, ci curată moarte; iar moartea cea pentru Hristos nu este moarte, ci viaţă fără de moarte. Deci mai bine vreau să mor pentru Hristos cu moarte vremelnică şi în veci să trăiesc cu Dânsul, decât să mă lepăd de El pentru vremelnica viaţă şi în veci să fiu chinuit în iad”.

Auzind acestea, voievodul a poruncit ca pe sfânt să-l dezbrace şi, spânzurându-l pe un lemn, să fie bătut fără milă. Şi zicea păgânul: “Vom vedea dacă va veni Hristos al lui să-l ajute”. Atunci aflând sora lui, fericita Zenovia, că fratele ei, Sfântul Zenovie, pătimeşte pentru Hristos, s-a sculat degrabă şi a alergat la locul unde era chinuit sfântul şi acolo, văzându-şi fratele rănit şi spânzurat, s-a aprins de râvnă şi a înaintat spre chinuitor, zicând: “Sunt creştină şi pe acelaşi Unul Dumnezeu şi pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisesc, ca şi fratele meu. Deci porunceşte ca să mă chinuie şi pe mine ca pe fratele meu cel iubit, căci acelaşi pahar al patimilor voiesc şi eu să-l beau şi cu aceeaşi cunună să mă încununez”.

Iar chinuitorul, mirându-se de acea bărbăţie şi îndrăzneală a Sfintei Zenovia, i-a zis: “O, femeie, nu dori a te pierde pe tine şi nu veni la o necinste ca aceasta, unde ai să rabzi ruşine şi durere, căci vom porunci ca să fii dezbrăcată şi îndată te vei umple de ruşine şi, când vom începe să-ţi chinuim trupul tău, grele dureri te vor cuprinde. Deci te sfătuiesc, jertfeşte zeilor şi te vei izbăvi de toate răutăţile”. Iar sfânta a răspuns: “Mai mare ruşine aduce goliciunea sufletească, decât cea trupească, şi mai dureroase sunt muncile cele veşnice, decât cele vremelnice. Deci nu mă îngrijesc de trupeasca goliciune, căci în Hristos m-am îmbrăcat şi nu mă tem de mâinile chinuitorilor, căci cu Hristos m-am răstignit. Fă ce voieşti, o, chinuitorule, nu mă vei întoarce pe mine de la Hristos, Domnul meu”. Iar prigonitorul îndată a poruncit ca s-o dezbrace şi s-o bată la fel ca pe Sfântul Zenovie, fratele ei. Apoi au pregătit un pat înroşit în foc şi pe acela i-au întins pe amândoi şi au pus foc dedesubt, zicându-le: “Să vină Hristos ca să vă ajute vouă”. Iar sfinţii răspundeau: “Iată, Hristos al nostru este cu noi, dar tu nu-L vezi. Iată, ne rourează pe noi cu rouă cea din cer a darului Său şi nu ne îngrijim de chinuri”.

După aceasta i-au aruncat pe sfinţi într-o cazan clocotit, dar şi acolo sfinţii au rămas nevătămaţi şi, stând ca într-o apă călduţă, cântau psalmul lui David: Mântuitu-ne-ai pe noi de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat. La sfârşit, chinuitorul a poruncit ca ei să fie scoşi afară din cetate şi să li se taie capetele. Iar sfinţii mergeau la moarte cu bucurie nespusă şi, sosind la locul unde aveau se fie tăiaţi, s-au rugat, zicând: “Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit să ne nevoim cu nevoinţa bună, alergarea s-o săvârşim şi credinţa s-o păzim. Deci fă-ne pe noi părtaşi slavei Tale şi ne numără pe noi în ceata celor ce bine au plăcut sfântului Tău nume, că binecuvântat eşti în veci”. Când au sfârşit rugăciunea, îndată s-a auzit un glas din cer, făgăduindu-le lor cununi şi chemându-i întru odihna cea veşnică. Apoi sfinţii, fiind tăiaţi, au trecut de pe pământ la ceruri. Iar trupurile lor zăceau neîngropate. Noaptea le-a luat în taină preotul Ermoghen şi le-a pus într-un mormânt, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Unul Dumnezeu Cel de toată făptura slăvit, acum şi pururea şi în” vecii vecilor. Amin.




Viata în Înviere

Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus

Sâmbăta de Sus



        Pentru noi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate, o realitate aşa cum a fost pentru ucenicii care L-au întâlnit pe Mântuitorul înviat, o realitate aşa cum a fost pentru femeile mironosiţe care L-au auzit pe Mântuitorul spunând „Bucuraţi-vă” şi „Nu vă temeţi” (Matei 28, 9-10). Învierea Domnului Hristos este pentru noi o realitate cum a fost pentru Sfântul Apostol Toma care a zis „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 10, 28). Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o realitate cum a fost o realitate pentru toţi cei care au venit în legătură cu Mântuitorul cel înviat. Ne bucurăm şi noi de învierea Domnului Hristos cum s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul, şi primim în sufletul nostru pacea pe care o dă Mântuitorul şi pe care a dat-o ucenicilor Săi când, după înviere, a spus: „Pace vouă!”. Şi de fiecare dată când S-a întâlnit cu ucenicii le-a spus „Pace vouă!” (Luca 24, 36; Ioan 20, 21. 26). Aceasta este credinţa noastră şi temei pentru o viaţă curată, pentru o viaţă sfântă. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos intră în existenţa noastră.


Sursa

Inima nu se poate împărți; numai lui Dumnezeu să te închini și numai Acestuia să-I slujești

Imagini pentru gheron Iosif



Capitolul 64 


        Rugaciunea inimii despre care am vorbit mai sus este : ” Doamne Iisuse Hristoase…, miluieste-ma ” . Aceasta rugaciune sa o spui dupa cum urmeaza : prin intermediul respiratiei cobori mintea in inima, cum spun toti parintii niptici, si iti tii respiralta cat poti mai mult, fiind atent numai la cuvintele rugaciunii. La inceput este multa osteneala, deoarece mintea nu a invatat sa nu mai rataceasca, dar cu timpul ea invata sa stea pe loc. Am vazut un frate care reusea sa tina mintea in inima sase ore; alteori si mai mult. Rugaciunea se face cu multa osteneala la inceput. Dar, dupa aceea, se spune fara osteneala si cu nespusa desfatare sufleteasca. Deoarece avem inrudirea cu Dumnezeu – nu dupa fiinta, ci, asa cum am spus, pentru ca suntem suflarea lui Duninezeu – atunci cand ne curatim de pacat prin post, priveghere si prin rugaciunea aceasta despre care vorbim, prin lucrare cu multa silinta si veghere, mintea fiind prinsa in inima si nefiind lasata sa iasa, ne vede Bunul Dumnezeu si trimite harul Sau racoritor. Acesta, ca un nor straveziu, lumineaza si omul cel dinlauntru, care se afla cu putin inainte in intuneric, priveste ca luminat de departe. Si ramane harul cu el atat cat vrea Domnul. Acest lucru se face continuu si omul se curateste continuu si se desavarseste cu ajutorul harului dumnezeiesc. Cand harul te umbreste si suflarea lui Dumnezeu care este sufletul nostru, dupa cum am spus – se inalta aprinsa de dragoste, atunci se realizeaza unirea cea dumnezeiasca. Si atat de mult se afunda sufletul in Dumnezeu, incat nu se mai cunoaste si nu se mai distinge unul de celalalt, ca soarele si lumina sau focul cu fierul inrosit, care se unesc cu adevarat. Aceasta sei ntampla deoarece suflarea lui Dumnezeu – sufletul – si harul izvorasc din acelasi izvor, care este dulcele nostru Dumnezeu. O, cata frumusete la Bunul nostru Dumnezeu ! Cata milostivire ! Nu are nici cel mai mic interes, nu are in nici un fel nevoie de om, mai presus de desavarsire cum este. Dar, dorind sa transmita darurile Sale cele mai presus de desavarsire, a creat toate fapturile. si creand pe om, l-a asezat imparat si i-a daruit tot ceea ce crease mai inainte. Un singur lucru cere Dumnezeu; sa-L cinstesti, sa-L iubesti si sa pazesti poruncile Lui, recunoscand ca El este Facatorul tau. Nu vrea ca sa imparti slava Lui si sa te inchini la altceva. Nu vrea ca sa iubesti nimic altceva mai mult decat pe El. De aceea, dand poruncile Sale lui Moise, spune : ” Asculta, Israele, sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din toata inima ta, din toata puterea ta, din tot cugetul tau. ” Ai inteles, bunul meu copil ? Nicaieri altundeva nu trebuie sa incline dragostea ta, ci din toata puterea ta, toata dorirea sufletului tau sa iubeasca pe Domnul. Asa te va umbri harul Lui. Inima nu se poate imparti; numai lui Dumnezeu sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti. Ah, atunci ! Atunci va veni inlauntrul tau Hristos, care este Cuvantul, impreuna cu Tatal si cu Duhul si vei fi biserica, locas al lui Dumnezeu. Atunci, rugaciunea isi va supune mintea si va pune stapanire pe ea. O bucurie ! O, bucurie, pentru nefericitul lut ! Cate bunatati ne daruieste Domnul ! Am vazut un frate care, avand aceasta dragoste, a fost rapit in extaz. Si a vazut intr-o mare de lumina trei tineri de aceeasi varsta. Acestia il binecuvantau strigand : ” Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat; Aliluia ! ” Au spus de mai multe ori aceasta, binecuvantandu-l si minunandu-se cata dragoste avea pentru Dumnezeu fratele acela. Nu cauta alt mod de a te apropia de Dumnezeu ! Numai sa-L iubesti din tot sufletul tau. Atunci nu mai cauti la trupul tau, ci il chinui pentru a birui patimile. Iar puterea pentru a birui ti-o daruieste tot Dumnezeu. Si cu cat te curatesti de patimi, cu atat dobandesti pace, te inteleplesti si Il intelegi pe Dumnezeu.

Post scriptum

Iubitul meu fiu, micutul meu copil, am inceput sa-ti scriu. Tu sa copiezi cele ce-ti scriu si sa mi le trimiti inapoi, ca sa stiu unde am ramas. Apoi sa faci o cartulie mica. Am sa-ti scriu lucruri minunate, pe care nu ai de unde sa le auzi din alta parte. Din inspiratia mea. Lucrare si vedere dumnezeiasca.

Ma apropii de moarte. Am fost prins tot de boala. Dar nu ma opresc. Vreau sa fac ceva bun. Chiar daca imi va iesi sufletul, sa iasa cu multa lupta.

Banii pe care ii trimiteti ajung la doctori, la saraci, pe medicamente. Nu prisoseste nimic. Acum vor sa cumpere faina si ma cearta, dar eu ma uit adesea la chiparosii unde-mi vor sapa mormantul.

Viața Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești

(28 octombrie)

„Ca prieten şi ucenic al Sfântului Grigorie Palama, nu putea neglija monahismul românesc. De la Sfântul Munte Athos a adus pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile româneşti după model athonit”.



        Vicina a fost un oraş important în secolele XIII-XIV, aşezat în regiunile de nord ale Dobrogei, cel mai probabil pe o insulă din faţa aşezării actuale Isaccea (odinioară oraşul Noviodunum). Scaunul mitropolitan de la Vicina a fost întemeiat înainte de secolul al XIII-lea, sub jurisdicţie bizantină. Perioada de la jumătatea secolului al XIV-lea, când Iachint devine mitropolit, este marcată de criza Imperiului Bizantin, care, slăbit de războaie interne, nu-şi mai putea exercita protecţia asupra cetăţii Vicina. Prin anii 1337-1338, Vicina fusese deja cucerită şi prădată de tătari, pentru ca din 1352 să intre sub ocupaţie genoveză.

În acest context, este posibil ca mitropolitul Iachint să se fi retras la Curtea Domnească de la Argeş, sub domnitorii Basarab I (1310-1352) şi Nicolae Alexandru (1352-1364). Alungând hoardele tătare ce organizau expediţii  de jaf în voievodat, domnitorul Ţării Româneşti ajunsese să stăpânească teritorii din sudul Moldovei, până la Chilia şi Marea Neagră. Nu avem certitudine cu privire la data când Sfântul Iachint a fost nevoit să părăsească scaunul mitropolitan de la Vicina. Cert este că, în anul 1359, se afla în Ţara Românească, la Curtea Domnească a lui Nicolae Alexandru Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei.

Drept răspuns la stăruinţele domnitorului român, în urma unei corespondenţe a Cancelariei domneşti cu Patriarhia Ecumenică, în mai 1359 un document patriarhal aprobă mutarea ierarhului Iachint, de la Vicina la Curtea de Argeş. Sinodul din Constantinopol, sub preşedinţia patriarhului Calist, în timpul împăratului Ioan V. Paleologul, numea pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii“. Aportul ierarhului ortodox la recunoaşterea scaunului vlădicesc, deja existent la Argeş, de către Patriarhia Ecumenică este deosebit de important, în contextul politic al vremii. Regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382), cunoscut pentru prozelitismul său, exercita presiuni asupra voievodului român pentru acceptarea confesiunii catolice în Ţara Românească.

Amintita corespondenţă cu Patriarhia Ecumenică dovedeşte rodnica misiune a mitropolitului Iachint pe lângă domnul Nicolae Alexandru, care îi cerea  patriarhului Calist al Constantinopolului „numai pe el, nu pe altul, cu multe rugăminţi, fiind foarte agreat de marele voievod”. Domnitorul însuşi primea sfat de la patriarhul ecumenic, în scrisoarea din mai 1359, „să se păzească de adunările eretice şi de dogmele din afară şi străine credinţei”. Ca arhipăstor al românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, Sfântul Iachint a organizat viaţa bisericească din Ţara Românească, hirotonind preoţi şi construind biserici de mir pentru popor.

Ca prieten şi ucenic al Sfântului Grigorie Palama, nu putea neglija monahismul românesc. De la Sfântul Munte Athos a adus pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile româneşti după model athonit.  Mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte a fost gazdă a călugărilor valahi, care se întorceau în ţară cu experienţă duhovnicească athonită. Mănăstirile Tismana, „Sfântul Nicolae” – Domnesc din Curtea de Argeş sau Negru-Vodă din Câmpulung datorează buna organizare încă de la începuturi Sfântului Ierarh Iachint. Ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul purta de grijă românilor transilvăneni, cărora le hirotonea clerici şi le trimitea misionari.

În ultimii ani din viaţă îl găsim la reşedinţa mitropolitană de la Curtea Domnească a lui Vladislav I (1364-1377), cel de-al treilea voievod român în timpul căruia a păstorit. În anul 1370, Iachint trimitea patriarhului ecumenic Filotei o scrisoare prin care justifica absenţa de la şedinţele Sinodului Patriarhal, nu din motive de rea-voinţă, ci din cauza bătrâneţii. Vârsta înaintată şi sănătatea precară a mitropolitului Iachint l-au determinat pe domnul Vladislav I să-l oprească de la o aşa lungă deplasare. În aceeaşi scrisoare, mitropolitul Ungrovlahiei se îngrijea de viitorul scaunului vlădicesc de la Argeş, cunoscându-şi sfârşitul aproape. Astfel, cerea patriarhului ecumenic ca dicheofilaxul Daniil Critopol – juristul patriarhal trimis în Ţara Românească să cerceteze activitatea bisericească – „să fie sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia“. În prima jumătate a anului 1372, mitropolitul Iachint s-a mutat la cele veşnice, fiind înmormântat în complexul mitropolitan de la Curtea de Argeş.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în şedinţa din 8 iulie 2008, a hotărât canonizarea celui dintâi Mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina. La data de 26 octombrie 2008 a avut loc proclamarea solemnă a canonizării sale.



Sursa:


„Verbum orandi” sau cuvânt despre rugăciune

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul

Sfântul Siluan Athonitul: Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!

Sufletul care a pierdut smerenia, pierde o dată cu harul şi iubirea faţă de Dumnezeu, şi atunci rugăciunea fierbinte se stinge; dar când sufletul are odihnă dinspre patimi şi-şi agoniseşte smerenie, atunci Domnul îi dă harul Său şi el se roagă pentru vrăjmaşi ca pentru sine însuşi şi se roagă cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume.

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Justin cel nou, Theologul



Mănăstirea Sfinților Arhangheli, localitatea Celie, Serbia.

       Orice nou mădular al Bisericii înseamnă adaos la trupul Bisericii și creștere a trupului ei. Pentru că fiecare, în lucrarea sa cu răspundere, se face de un trup cu trupul Bisericii. Iar locul cuvenit în trupul Bisericii i-l împarte Însuși Domnul, făcîndu-l parte vie și alcătuitoare a ei. Cu adevărat, numai în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii toți lucrează pentru fiecare șifiecare pentru toți, toți trăiesc pentru fiecare și fiecare trăiește pentru toți.

Cu adevărat, numai în Biserică a fost dezlegată în chip desăvîrșit atît problema persoanei, cât și cea a societății; și numai în Biserică a fost înfăptuită și persoana desăvîrșită, și societatea desăvîrșită. De fapt, înafara Bisericii nu există nici persoană adevărată, nici societate adevărată.

Sfîntul Ioan Damaschin bine-vestește: „Hristos, capul nostru, ni Se împărtășește nouă pe Sine Însuși,  și prin aceasta ne unește cu Sine și între noi, fapt în urma căruia avem unii către alții potrivire, deși fiecare dobîndește ajutorul Duhului atît cît poate să-l încapă”.





Sursa: 

Imagini pentru Biserica ortodoxa și ecumenismul

Preacuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou, ale cărui sfinte moaşte se află în Bucureşti

(27 octombrie)


Feast of Saint Demetrios the New, Protector of Bucharest, runs October 24-29, 2017

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Acest cuvios părinte, Dimitrie cel Nou, a trăit în vremea drept-credincioşilor împăraţi româno-bulgari şi era dintr-un sat care se numeşte Basarabov, sat aşezat pe marginea apei Lomului. La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi văzînd că toate ale lumii sînt trecătoare, a ieşit din satul Basarabov şi s-a sălăşluit mai întîi într-o peşteră din apropierea acestui sat, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peşterii. Dar cine poate spune ostenelile, postul, rugăciunea şi privegherile pe care le făcea şi prin care s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni? EI şi-a cunoscut şi vremea ieşirii sufletului din trup cînd, intrînd în mijlocul a două pietre, şi-a dat prealuminatul său suflet în mîna lui Dumnezeu.

După multă vreme apa Lomului a venit mare încît a luat şi lemnele şi pietrele dimprejurul ei şi atunci au căzut în apă şi cele două pietre, care erau în apropierea peşterii, împreună cu moaştele sfîntului, şi multă vreme au rămas acolo. Vrînd Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat îngerul Domnului în vis unei copile, fiica unui om drept-credincios, copilă care pătimea de duh necurat, şi i-a zis: „Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă – şi i-a arătat locul – eu te voi tămădui pe tine”. Sculîndu-se dimineaţă copila, a spus părinţilor săi visul pe care l-a avut.

Adunîndu-se mulţi oameni şi preoţi, s-au dus toţi împreună la locul cel arătat de copilă, unde de multe ori se arăta o lumină şi cei care o vedeau socoteau că acolo este ascunsă o comoară de bani. Căutînd cu tot dinadinsul, au aflat în apă sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie, care erau pline de mîl şi de prundiş, şi le-au scos întregi, strălucind ca aurul. Luîndu-le de acolo, le-au dus în satul Basarabov. Şi străbătînd vestea prin toate părţile dimprejur despre aflarea sfintelor moaşte ale lui Dimitrie, a ajuns şi la urechile domnului de la Bucureşti, care îndată a trimis preoţi şi boieri ca să aducă moaştele Sfîntului Dimitrie în Valahia şi să le aşeze în biserica domnească. Deci, mergînd trimişii Domnului în satul Basarabov, au luat moaştele sfîntului şi au purces cu ele ca să le aducă în Valahia. Ajungînd cu dînsele pînă aproape de un sat care se cheamă Ruşi, au stat sfintele moaşte la o fîntînă şi de acolo sfîntul n-a mai vrut a merge mai departe. Văzînd preoţii şi boierii acea minune şi nedumerindu-se ce să fie, s-au sfătuit să facă ceea ce au făcut cei de altă seminţie cu sicriul mărturiei Domnului. Şi au înjugat doi juncani tineri neînvăţaţi la carul cu moaştele sfîntului şi l-au lăsat să meargă unde vor voi ei, căci din aceasta se va şti şi voia sfîntului. Atunci juncanii s-au întors îndată la Basarabov cu moaştele sfîntului şi au stat în mijlocul satului. Iar preoţii şi boierii, întorcîndu-se fără nici o ispravă, au spus celui care i-a trimis despre toate acestea. Domnul Valahiei a trimis boieri cu bani şi au făcut o biserică cu numele cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au aşezat moaştele sfîntului. Şi multe minuni făceau acele moaşte celor ce cu credinţă năzuiau la el, dintre care vom consemna cîteva de la oameni vrednici de credinţă, care le-au văzut cu ochii lor şi care le-au scris pentru popor, spre încredinţarea şi adeverirea celorlalte minuni.

Două femei surori, Aspra şa Ecaterina, din satul care se numeşte Cernavodă, au făcut o preafrumoasă biserică, punîndu-i hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi s-au sfătuit între ele cum ar putea face ca să poată lua o părticică din moaştele Sfîntului Dimitrie şi s-o aducă în biserica lor, căci a le lua cu totul socoteau că nu va voi sfîntul, precum a şi fost. Deci, venind cu smerenie şi cu evlavie şi închinîndu-se sfîntului, au luat în taină o mică părticică din moaştele lui şi vrînd să plece cu căruţele lor, caii nicidecum nu s-au putut mişca din locul acela, cu toate că vizitiii îi băteau mereu. Iar ele, cunoscînd pricina, s-au coborît din căruţe şi cu lacrimi au alergat şi au căzut la moaştele sfîntului şi punînd părticica la locul ei, s-au rugat sfîntului să le ierte greşeala. Astfel, izbăvindu-se de nevăzuta oprire, s-au întors cu pace în satul lor.

Altădată a venit prea sfinţitul mitropolit Nichifor al Tîrnovului, împreună cu sinodul lui, ca să se închine sfintelor moaşte ale cuviosului Dimitrie. Închinîndu-se mai întîi mitropolitul şi sărutînd sfintele moaşte, s-a depărtat puţin şi s-a aşezat pe un scaun. După aceea, mergînd pe rînd toţi ceilalţi din sinodul său şi sărutînd sfintele moaşte, un oarecare monah Lavrentie, în vreme ce săruta moaştele, s-a ispitit ca să rupă cu gura o mică parte din moaştele sfîntului şi a rămas cu gura căscată. Toţi, uitîndu-se la dînsul şi văzîndu-l cu gura căscată, nu pricepeau ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a poruncit ca să se dea la o parte ca să se poată închina şi ceilalţi. Dar el, fiind fără glas, abia s-a depărtat puţin de la sicriul sfîntului, cerîndu-şi iertare, şi astfel i s-a dezlegat limba şi a grăit ca mai înainte. După aceea au mers cu mitropolitul la gazdă şi atunci i-a povestit toate cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: „O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaşte la toţi cei care vin să se închine, pînă acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci de acum pocăieşte-te, că ai greşit lui Dumnezeu şi sfîntului”.

Un iubitor de Dumnezeu, episcopul Ioanichie al Preslaviei, căzînd într-o boală foarte grea şi neputîndu-se vindeca, l-au purtat patru oameni la biserica Sfîntului Dimitrie. Acolo l-au pus cu aşternutul în biserică şi, slujindu-se Sfînta Liturghie, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudîndu-l pe sfînt.

Acestea şi multe alte minuni a făcut Sfîntul Dimitrie, care însă n-au fost scrise.

Între anii 1769 şi 1774, fiind război între Rusia şi Poarta otomană şi cuprinzînd şi pe ofiţerii ţării noastre, generalul Petru Salticov a trecut Dunărea şi a pornit război împotriva Rusciucului şi a trecut şi prin satul Basarabov, unde se aflau moaştele sfîntului. Generalul a luat aceste moaşte pe care voia să le trimită în Rusia. Iar creştinul Hagi Dimitrie, fiind în acea vreme lîngă general, s-a rugat ca să nu înstrăineze sfintele moaşte, ci să le dăruiască ţării noastre pentru prăzile şi jafurile ce le-a pătimit din pricina războiului şi s-o mîngîie cu acest dar, adică cu sfintele moaşte. Generalul, înduplecîndu-se, le-a dăruit Ţării Româneşti. Şi primindu-le tot poporul, cu mare cinste le-a aşezat în biserica cea mare a Mitropoliei Ungrovlahiei, în zilele preasfinţitului mitropolit Grigorie. Şi îndată a simţit tot poporul ocrotirea şi sprijinul sfîntului, căci nu numai că a încetat războiul dintre muscali şi turci, ci a contenit şi ciuma cea înfricoşată. Mult ajutor şi mare folos cîştigă toţi cei ce cu credinţă năzuiesc către moaştele sfîntului. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi toţi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În această zi mai facem pomenirea Sfintelor Muceniţe Capitolina şi Erotiida, uceniţa ei, care au pătimit în vremea împărăţiei lui Diocleţian.

Tot astăzi mai este pomenit şi Sfîntul Mucenic Marco şi cei împreună cu dînsul.

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Pătimirea Sfîntului Mucenic Nestor

(27 octombrie)

Imagini pentru Thessaliniki Nestor martyr

Church of Saint Demetrius – Thessaloniki, Greece




Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Păgînul împărat Maximilian, care se mai numea şi Gherculie, prieten al lui Diocleţian, mergînd în cetatea Solunului şi punînd în temniţă pe Sfîntul Dimitrie, antipatul, pentru mărturisirea lui Hristos, se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti, lăudîndu-se cu luptătorul său, Lie, care era din neamul vandalilor, zicînd că nimeni nu-l poate birui pe el. Acel Lie era ca un alt Goliat, cu trup mai mare decît alţi oameni, înfricoşat la căutătură, cu chipul şi năravul de fiară, cu glasul ca de leu ce răcneşte, iar de căutătura şi de glasul lui tremurau cei ce-l vedeau. Puterea lui era nespus de mare şi nebiruită, căci în el locuiau duhuri necurate şi nimeni nu-i putea sta împotrivă. Lie omorîse un însemnat număr de oameni viteji şi puternici şi era foarte iubit de împărat pentru tăria lui, căci împăratul, fiind nesăţios de sînge omenesc, îl iubea pe acesta, fiindcă toată puterea lui trupească o întrebuinţa pentru vărsarea sîngelui.

Acestui necurat Lie i-a pregătit împăratul în mijlocul cetăţii un loc pe stîlpi, înalt şi larg, pe care el putea să-şi desfăşoare luptele sub privirea tuturor. Iar sub acest loc erau înfipte mulţime de suliţe cu ascuţişul în sus, ca astfel, pe cel care îl va birui Lie, îndată să-l arunce pe acele arme ascuţite şi să-l omoare. Astfel luptîndu-se Lie cu oamenii, îi arunca sub pod în suliţe şi-i omora, iar împăratul, cu toată mulţimea oştilor sale, privea spre acea luptă cu bucurie şi se mîndrea cu luptătorul său. La aceste lupte asista şi poporul Solunului, în care era mulţime de credincioşi, care, văzînd sîngele omenesc vărsat de aceea fiară fără de omenie, suspina cu greu, pentru că ucisese mulţi creştini, pe care necuraţii îi aduceau cu sila pe pod şi îi puneau să se lupte cu Lie.

Atunci era în cetate un tînăr cu numele de Nestor, viteaz şi frumos la faţă, abia ieşindu-i mustaţa şi barba. Tînărul îi era cunoscut Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, de la care învăţase sfînta credinţă: Acesta, văzîndu-i pe creştini că sînt ucişi fără de milă, s-a aprins de mînie şi a vrut să se lupte cu Lie.

Alergînd la sfîntul Dimitrie care era în temniţă, i-a spus că Lie a ucis o mulţime de creştini, apoi i-a zis: „Roagă-te pentru mine, plăcutule al lui Dumnezeu, să-mi ajute pentru sfintele tale rugăciuni, ca, mergînd să mă lupt cu acel potrivnic, să-l biruiesc pe el şi să ridic ocara creştinilor”.

Iar Sfîntul Dimitrie, făcînd pe frunte şi pe pieptul lui semnul crucii, l-a binecuvîntat şi i-a proorocit, zicînd: „Pe Lie îl vei birui şi pe Hristos vei mărturisi”. Sfîntul Nestor, luînd binecuvîntare, a alergat degrabă la luptă şi, aruncîndu-şi hainele sale înaintea tuturor, cu mare glas a strigat: „Eu vreau să mă lupt cu Lie”. Iar împăratul, văzînd îndrăzneala acelui tînăr, s-a mirat şi, fiindu-i milă de tinereţea şi de frumuseţea lui, a zis către dînsul: „Oare nu ai văzut tu pe cîţi a biruit Lie, mai puternici şi mai tari decît tine? Tu eşti mic de stat şi tînăr. Îndrăzneşti oare a merge împotriva aceluia cu care nu se aseamănă nimeni sub soare?” Iar el a zis: „Deşi sînt mic şi neputincios, însă mare şi nebiruită este puterea Hristosului meu, spre Care nădăjduiesc şi în numele Lui binevoiesc să mă lupt cu uriaşul Lie”. Împăratul, auzind de numele lui Hristos şi cunoscînd că Nestor este creştin, s-a mîniat şi a poruncit să meargă la pod, socotind că Nestor va fi omorît de Lie, cum au fost omorîţi şi ceilalţi. Atunci Nestor s-a suit cu curaj la locul de luptă. Iar Lie, sărind, a năvălit asupra sfîntului, care, dacă a văzut că se apropie Lie, şi-a făcut semnul crucii şi cu mare glas a strigat, zicînd: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”

Apropiindu-se de Lie, a început a se lupta. Iar Dumnezeu, Cel ce a întărit odată pe David împotriva lui Goliat, a întărit şi pe robul său, Nestor, asupra necuratului Lie, spre necazul împăratului şi spre veselia credincioşilor săi. Căci Nestor cel mic, s-a arătat mai mare cu vitejia sa decît Lie cel puternic, pe care, apucîndu-l ca pe o pasăre, l-a aruncat de pe podul cel înalt în suliţele cele ascuţite, în care, căzînd Lie ca un stejar, i-a ieşit ticălosul său suflet şi a pierit pomenirea lui cu sunet; apoi s-a spulberat puterea lui cea mîndră şi deşarta laudă a lui Maximilian pentru luptătorul său. După aceea tot poporul Solunului, dar mai ales creştinii, văzînd acea neaşteptată şi preaslăvită biruinţă, cu mare glas au strigat: „Mare este Dumnezeul lui Dimitrie”. Iar împăratul, sculîndu-se cu ruşine, s-a dus în palatele sale, necăjindu-se şi întristîndu-se foarte mult pentru iubitul său Lie. Mîniindu-se asupra lui Nestor, a poruncit să fie prins. Şi aflînd că marele Mucenic Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, că el a întărit la luptă pe Nestor, proorocindu-i lui biruinţa, a poruncit să fie ucişi amîndoi. Sfîntul Dimitrie a fost ucis cu suliţe, iar lui Nestor i s-a tăiat capul şi amîndoi au primit cununile biruinţei de la Hristos, răsplătitorul de nevoinţe întru împărăţia cea cerească, căreia şi noi să ne învrednicim cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Amin.



 Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Nu avem îmbrăcăminte de nuntă, de aceea trebuie să ne curățim

Cuviosul Parintele nostru Iosif Isihastul

Imagini pentru gheron Iosif


Capitolul 63

Am spus ca suntem suflare a lui Dumnezeu. Pentru ca avem aceasta rudenie cu Dumnezeu si Dumnezeu este prezent pretutindeni, suntem si noi mereu aproape de El. Suntem fiii Lui. Si vazand vrednicia cu care ne-a invrednicit, fiind suflarea Sa, trebuie sa ne ingrijim sa nu-L intristam. Si pentru ca am intinat mintea noastra si inima noastra si trupul nostru cu cuvantul, cu fapta, cu cugetul, acum nu mai avem indrazneala. Nu avem haina de nunta. De aceea trebuie sa ne curatim; cu spovedanie, cu lacrimi, cu durere in suflet; si peste toate, cu rugaciunea, care curateste si desavarseste pe om. Vesmantul despre care cantam in Saptamana Mare: ” Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, si imbracaminte nu am ca sa intru intr-ansa ” este harul lui Dumnezeu, pe care il dobandim prin rugaciune curata. Mai intai omul trebuie sa se roage, cu simplitatea pe care o are, varsand multe lacrimi. Acestea sunt harul lui Dumnezeu, care se numeste har curatitor, care il incanta pe om si-l conduce la pocainta. Bunul nostru Dumnezeu, Cel ce este intru toate si peste toate, Acela ne gaseste. Acela ne vede. Acela ne cheama. Acela ne cunoaste mai intai. Apoi Il cunoastem noi, dupa ce ne va milui cu mila Sa dumnezeiasca. De aceea si pocainta, si jelirea, si lacrimile, si toate celelalte care se intalnesc la cel care se pocaieste. Toate sunt ale harului dumnezeiesc. Este harul curatitor, care il curateste pe om. Nu este lucru bun care sa nu fie de la Dumnezeu, nici lucru rau care sa nu fie de la diavol. Sa nu-ti intre vreodatain minte ca ai facut vreun lucru bun fara Dumnezeu. Deoarece numai ce gandesti acest lucru, te va parasi harul si-l vei pierde, pentru ca sa afli starea ta de slabiciune, sa afli ” cunoasterea de sine „. Pentru ca sa cunoasca cineva slabiciunea firii, trebuie sa intalneasca multe si mari ispite. Atunci, prin multe incercari, se smereste si cunoaste smerena adevarata. Dar este nevoie de mult timp pentru aceasta. Smerenia nu este vorba goala pe care o spunem noi. ” Sunt pacatos ” si altele ca aceasta. Smerenia este adevarul. Sa afli si sa cunosti ca esti un nimic. Acel nimic care era inainte de a face Dumnezeu lumea. Acest ” nimic ” suntem. Radacina ta, existenta ta incepe de la ” nimic ” , si maica ta este ” tarana ” , iar Creatorul tau este Dumnezeu. Ce ai, sa nu fi primit ? Iar daca ai primit, de ce te lauzi ca si cand nu ai fi primit ? Este mare darul lui Dumnezeu de a cunoaste adevarul. Si acest adevar ne-a spus Domnul ca ne elibereaza din pacat. Cunostinta despre Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu. Cunoasterea duhovniceasca, nu cea naturala, cunoaste pe Dumnezeu. Cunoasterea naturala este distinctia dintre bine si rau, si o au toti oamenii, iar cunoasterea duhovniceasca este dobandita prin lucrarea duhovniceasca, dupa ” cunoasterea de sine „. Toate acestea se dobandesc cu harul lui Dumnezeu, prin rugaciune. Harul lui Dumnezeu se vede tainic si se cunoaste in simtirea mintii numai in ceasul rugaciunii. Sunt multe felurile rugaciunii. Toate sunt bune, daca omul se roaga cu simplitate. Daca omul este indrumat de cineva si nu face ascultare de el, atunci va rataci. In afara rugaciunii mintii, toate celelalte feluri de rugaciune este posibil sa se transforme o data cu trecerea timpului. Atunci cand se pierde simplitatea si omul incepe sa se ia in seama pe sine. Rugaciunea mintii, invocarea numelui lui Dumnezeu nu lasa loc nici indoielii si nici ratacirii. In timp ce se invoca numele lui Hristos fara incetare inlauntrul inimii, Acesta ne curateste de intuneric si ne scoate la lumina.

Intenții…

Imagini pentru intenții



Ce urmărește acest blog/site? 

Ca să ajungem să aflam de ce este creat acest site și care sunt obiectivele propuse ar trebui să răspund întâi la întrebările, cum ar fi – „ce nu urmărește acest site?” –  prin aceasta eliberându-l de așteptări neîmplinite. 

În primul rând site-ul nu urmărește să devină ceva ce deja există: Agenție de Știri, avem Basilica; platformă cu material teologic sau bibliotecă de cărți electronice – avem multe, suficiente și bune –  a lipsit doar timpul și voința. 

Atunci ce? 

Un loc romantic? Poate i-ar bucura pe mulți/te? Dar nici asta nu, căci dacă privim la monahi ( autorul este ieromonah) putem să vedem portul monahal, centura care indică mai mult severitate și viața ascetică decât relaxare. Deci, viața duhovnicească. Așa că romantismul cade, acesta se pare monahului a fi moleșeală sau lipsă de adevărată frumusețe harică. 

Dar ce atunci? 

Ce urmărește acest site, ce are de oferit, ce vrea să afirme? Dacă sărăcia lui o vedem până și-n lipsa registrelor pe diferite teme. Ce oare vrea așa smerit cum este să ne spună?  

Nimic nu vrea, este un site al autorului, (Ieromonahul Nectarie) și al câtorva ucenici care împreună cu el pun la dispoziție material de citit zilnic – simplu și în același timp de importanță maxima – Viețile Sfinților, Scrieri ale asceților și teologilor, material de educare spirituală, mai ales despre tămăduirea energiilor sufletește care fiind folosite în mod și scop greșit trebuie tămăduite și înnoite – prin metode și mijloace harice ale Preasfintei Treimi. 


Autorul este de profesie medic spiritual și scrie/dăruiește din scrierile sfinților celor care îl cunosc,  care se mărturisesc la el și le este îndrumător duhovnicesc.

Aceste articole pot să ajungă la alți părinți duhovnicești – le cerem cu sinceritate și smerenie binecuvântarea. Noi nu ne facem doctori ai doctorilor, nici medici ai medicilor ci suntem mulțumiți cu poziția pe care ne-a încredințat-o Domnul. În aceasta constă taina monahismului – dacă il ajută pe cineva – să fi mulțumit în ceea ce ești, ce ai, în ascultările pe care ti-le încredințează cine, oare? Sfântul Siluan ne dă răspunsul – Dumnezeu. Pentru creștin toate activitățile, toate câte la face sunt ascultări de sus și el le face cu tragere de inimă. 

Ca să ajungă tânărul din lume monah la mănăstire, să rămână în viața monahală,  nu este altceva decât mila lui Dumnezeu și lucrarea harului divin.

Așa că avem toate motivele să fim bucuroși și mulțumiți – (am recitit articolul și aici lipsește ceva ce voi adăuga acum) – în comuniunea fraților, surorilor, prietenilor. 




 


„Verbum orandi” sau „Cuvânt despre rugăciune”

Sfântul Cuvios Siluan Athonitul

O fotografie rară cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (1933)



Când iubeşti pe cineva, vrei să te gândeşti la el, să vor­beşti despre el, să fii împreună cu el. Dar pe Domnul su­fletul îl iubeşte ca pe Tatăl şi Ziditorul lui şi stă înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, pentru că este Domnul; cu iubire, pentru că sufletul îl cunoaşte ca pe un Tată; El este foarte milostiv şi harul Său e mai dulce decât toate.

Şi eu am cunoscut că e uşor să te rogi, pentru că harul lui Dumnezeu ne ajută. în mila Sa Domnul ne iubeşte şi ne dă să vorbim cu El prin rugăciune, să ne căim şi să-I mulţumim.

N-am putere să scriu cât de mult ne iubeşte Domnul. Această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt îl cunoaşte sufletul ce se roagă. 

Unii zic că de la rugăciune vine înşelarea. E o greşeală însă. înşelarea vine de la rânduiala-de-sine [idioritmie], iar nu de la rugăciune. Toţi sfinţii s-au rugat mult şi în­deamnă şi pe alţii la rugăciune. Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet. Prin rugăciune se ajunge la Dum­nezeu; prin rugăciune dobândim smerenie, răbdare şi tot lucrul bun. Cine vorbeşte împotriva rugăciunii, acela n-a gustat în chip vădit niciodată ca să vadă cât de bun este Domnul şi cât de mult ne iubeşte. De la Dumnezeu nu vi­ne ceva rău. Toţi Sfinţii s-au rugat neîncetat; ei nu ră­mâneau nici o secundă fără rugăciune. 

Pătimirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic al lui Hristos, Dimitrie

(26 octombrie)

The Basilica of Hagios Demetrios, Location Thessaloniki, Macedonia, Greece

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Sfîntul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezînd în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfînt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgînilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămîie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mîhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.

După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducîndu-şi aminte Cel Preaînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfînt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi cînd copilul a ajuns în vîrstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătîndu-i sfintele icoane, i-au zis: „Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, I-au învăţat pe el sfînta credinţă, spunîndu-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgîni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinîndu-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osîrdie. Părinţii lui, chemînd în taină un preot şi pe cîţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Copilul, luînd Sfîntul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergînd cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsîndu-l pe Sfîntul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.

Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dînsul pe fiul acestuia, pe Sfîntul Dimitrie, şi, văzîndu-i înţelepciunea şi vitejia in război, l-a făcut antipat şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicîndu-i: „Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigîndu-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit”. Sfîntul Dimitrie, luînd de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducîndu-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mîniat foarte tare.

Întorcîndu-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpînirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.

Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci, zicînd: „Împarte bogăţia cea pămîntească, ca să căutăm pe cea cerească”. Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sînt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stînd înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgînească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfînt în cămările acelei băi, care era adîncă şi în care, intrînd el, se ruga, grăind ca David: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuţi mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pîntece, din sînul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu pînă ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, cînd voi cînta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta”.

Sfîntul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfîntul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnîndu-se cu semnul crucii şi după ce a zis: „În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”, a călcat peste scorpia aceea. Stînd aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: „Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi”. Zicîndu-i acestea, i-a şi pus cununa pe cap. Iar sfîntul a răspuns: „Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mîntuitorul meu”. Şi sfîntul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osîrdie sîngele său pentru Dînsul.

În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci cînd intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea şi înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzînd cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncîndu-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tînărul creştin Nestor, cunoscut Sfîntului Dimitrie. Acela, văzînd pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de rîvnă şi, vrînd să se lupte cu Lie, a alergat la Sfîntul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dînsul binecuvîntare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfîntul Dimitrie, însemnîndu-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos”. Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: „O, Lie! Vino să ne luptăm amîndoi!”. Împăratul, şezînd la loc înalt şi privind pe oameni luptîndu-se, dacă a văzut pe Nestor tînăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dînsul şi i-a zis: „Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe cîţi i-a biruit Lie şi cît sînge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa”. A răspuns Nestor: „Împărate, eu sărac nu sînt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el”.

Acestea zicîndu-le, strigă: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!” Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trîntindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorît. Împăratul s-a mîhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decît dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemînd la el pe Nestor, i-a zis: „Tînărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorît atîţia oameni mai puternici decît tine şi tu cum l-ai omorît pe dînsul?” Sfîntul Nestor a răspuns: „Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta”. Acestea dacă le-a auzit păgînul împărat, s-a mîniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfîrşit Sfîntul Nestor, după cuvîntul Sfîntului Dimitrie.

Nu s-a mîngîiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mîhnit. Apoi aflînd că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. „Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie” – aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.

Începînd a se lumina de ziuă, in ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflîndu-l pe Sfîntul Dimitrie stînd la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întîia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfîntul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mîna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfîntul şi-a dat în mîinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pămînt fără cinste, mergînd noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.

Cînd Sfîntul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpînului său cea înmuiată în sînge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sînge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încît s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dînsul. Aflînd despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfîntului s-a dus la Domnul după stăpînul său, adică după Sfîntul Dimitrie, căci unde este stăpînul, acolo să fie şi sluga lui.

Apoi, nu după multă vreme, a început prigoana asupra creştinilor. Deasupra mormîntului Sfîntului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvîrşeau multe minuni şi bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit şi credincios, din părţile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea şi nevindecabilă, a alergat cu credinţă la Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie. Cînd au ajuns la biserica sfîntului, l-au aşezat în acel loc unde se aflau în pămînt moaştele mucenicului şi îndată acesta a primit tămăduire şi s-a sculat sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe Sfîntul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfîntului o biserică mare şi frumoasă în semn de mulţumire.

Dărîmînd biserica cea mică, cînd s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfîntului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care au izvorît mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pămînt moaştele sfîntului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurîndu-se, nu atît pentru sănătatea sa, cît pentru aflarea sfintelor moaşte, degrabă a săvîrşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaşte, într-o raclă ferecată cu aur şi împodobită cu pietre de mare preţ. Apoi, cumpărînd sate şi vii, le-a dat bisericii spre întreţinerea celor ce slujeau în ea. Leontie, întorcîndu-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaştele sfîntului, ca să zidească. o biserică şi în patria sa. Dar sfîntul, arătîndu-i-se în vis, i-a zis să nu

îndrăznească a lua ceva din moaştele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sîngele sfîntului şi, punîndu-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfîntului, căci trecînd el un rîu mare şi foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfîntul Mucenic Dimitrie, zicîndu-i: „Racla cu giulgiu ia-o în mîinile tale şi nu te teme”. Astfel făcînd el, a reuşit să treacă împreună cu însoţitorii săi, fără primejdie rîul acela. Ajungînd în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfîntului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap şi pînă la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiţi unul căruia îi curgea sînge din nări şi unul îndrăcit a fost izbăvit şi multe alte minuni se săvîrşeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfîntului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaştele lui cele sfinte.

Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încît mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfîntul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurînd limanurile, adăposturile şi ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grîu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.

Cînd dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înţelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfînta Sofia, a trimis în Tesalonic bărbaţi cinstiţi ca să aducă de acolo o parte din moaştele Sfîntului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea şi sfinţirea acelei biserici noi. Ajungînd trimişii la Tesalonic şi apropiindu-se de cinstita raclă a sfîntului, deodată a ieşit foc din raclă, dogorind pe toţi şi un glas înfricoşat din acel foc, zicea: „Să nu îndrăzniţi”. Toţi cei ce erau acolo au căzut de frică şi, luînd numai ţărînă din acel pămînt, s-au dus la împărat. Spunîndu-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toţi de cele ce au auzit. Iar ţărîna luată de la mormîntul sfîntului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.

Altădată un tînăr, pe care îl chema Onisifor, era rînduit la biserica Sfîntului Dimitrie să aprindă lumînările şi să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumînările şi le vindea în taină şi îşi făcea cîştig necinstit. Iar sfîntul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, şi fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicîndu-i: „Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumînările şi faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ţie. Că celui ce face unele ca acestea îi creşte osîndirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele şi te pocăieşte”. Onisifor, sculîndu-se din somn, s-a ruşinat de fapta sa şi se temea. Dar după o vreme a uitat învăţătura mucenicului şi a început obiceiul său cel rău, de a fura lumînările. Odată, unul din dreptcredincioşii cetăţeni, sculîndu-se foarte de dimineaţă, a venit la biserică şi a adus nişte lumînări foarte mari pe care, aprinzîndu-le, le-a dus la mormîntul Sfîntului Mucenic Dimitrie, apoi, rugîndu-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergînd spre acele lumînări, şi-a întins mîna să le ia şi îndată a auzit un glas din mormîntul sfîntului mucenic, zicîndu-i: „Iarăşi faci acelaşi lucru rău?” Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pămînt şi zăcea ca un mort, pînă ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-şi în fire, şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi le-a povestit despre arătarea cea dintîi a sfîntului în vis, cît şi cea despre a doua mustrare a mucenicului şi toţi s-au înspăimîntat, auzind aceasta.

De multe ori Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie ţi-a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea şi de asuprirea barbarilor. In vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii şi cetatea Solunului fiind înconjurată şi tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu şi foarte îmbunătăţit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se ruga cu toată tăria lui Dumnezeu şi purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetăţii sale şi i s-a făcut o vedenie înfricoşată. A văzut doi tineri luminaţi, ca unii din cei ce stau înaintea feţei împăratului, venind în biserica sfîntului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în faţa cărora s-au deschis uşile singure şi ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat şi Ilustrie după dînşii, vrînd să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: „Unde este stăpînul cel ce locuieşte aici?”. Şi iată, s-a arătat alt tînăr, ca un slujitor, zicînd: „Ce aveţi cu el?” Iar ei au zis: „Domnul ne-a trimis la dînsul ca să-i spunem un cuvînt”. Iar slujitorul, arătînd spre mormîntul sfîntului, a zis: „Aici este”. Iar ei au zis slujitorului: „Spune-i despre noi”. Şi mergînd, slujitorul a ridicat perdeaua şi a ieşit Sfîntul Dimitrie în întîmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.

Era luminat ca soarele, încît nu-i era cu putinţă lui Ilustrie să privească la dînsul, ci tremura de frică, văzînd ceea ce se petrecea.

Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfîntul Dimitrie, iar el a grăit către dînşii: „Vă mulţumesc, dar pentru ce aţi venit la mine?” Iar cei ce veniseră au răspuns: „Stăpînul ne-a trimis pe noi la sfinţia ta, poruncindu-ţi ca să-ţi laşi cetatea şi să mergi la Dînsul, vrînd ca să o dea pe ea vrăjmaşilor”. Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecîndu-şi capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: „Dacă aş fi ştiut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aş fi spus Stăpînului meu de voi”. Apoi Sfîntul Mucenic Dimitrie a început a grăi: „Oare aşa voieşte Domnul şi Stăpînul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sînge, să o dea în mîna vrăjmaşilor, celor ce nu-L cunosc pe El şi nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfînt al Lui?” Iar cei ce veniseră i-au răspuns: „De nu ar fi voit aşa Stăpînul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinţia ta”.

Iar el le-a zis: „Mergeţi, fraţilor, să spuneţi Stăpînului meu că aşa zice Dimitrie, robul Său: Ştiu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpîne, Doamne, care covîrşesc păcatele noastre, încît chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ţi-ai vărsat Sîngele Tău, şi Ţi-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ţi mila Ta şi spre această cetate şi să nu porunceşti să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetăţii acesteia, Ţie mă voi asemăna, Stăpînul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetăţeni. Şi de vor pieri aceştia, să pier şi eu cu dînşii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomeneşte numele Tău cel sfînt, căci cu toate că a greşit poporul Tău, totuşi nu s-a depărtat de la Tine şi Tu singur eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: „Aşa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?” A zis Dimitrie: „Da, fraţilor, aşa să-I spuneţi. Pentru că ştiu că nu pînă la sfîrşit se va iuţi, nici în veac se va mînia”. Acestea zicîndu-le, a intrat în mormînt şi s-a închis în sfinţita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dînsul s-au făcut nevăzuţi. Toate acestea Ilustrie le-a văzut şi le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfîrşindu-se vedenia, şi-a venit în fire. Şi se minuna foarte tare şi, căzînd la pămînt, a mulţumit sfîntului pentru că are grijă de cetate şi el roagă pe Stăpînul să nu fie daţi în mîinile vrăjmaşilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului şi-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmaşilor.

Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerînd milă, iar pe sfîntul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum şi pînă aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmaşii de la zidurile cetăţii cu ruşine, neputînd să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, şi s-au întors deşerţi în ale lor. Astfel îşi apăra cetatea sa Sfîntul Mucenic Dimitrie.

Apoi pe mulţi i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătîndu-i-se unui episcop care era prins de barbari şi legat, l-a dezlegat de legături şi l-a dus pînă la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului şi robind mulţi oameni dimprejurul cetăţii, au luat pe două fecioare frumoase şi, ducîndu-le în pămîntul lor, le-au dăruit stăpînitorului. Amîndouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcînd în cusături tot felul de flori şi de pomi, păsări, fiare şi chipuri omeneşti. Înştiinţîndu-se stăpînitorul de meşteşugul lor, le-a zis: „Am auzit că în pămîntul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, şi face multe minuni. Deci să-mi coaseţi pe pînză curată chipul aceluia, ca şi eu să mă închin lui”. Iar fecioarele i-au zis: „Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu şi ajutor al creştinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpînitorule, pentru că ştim că nu voieşti ca să-l cinsteşti, ci să-l batjocoreşti”. Iar stăpînitorul a zis: „În mîinile mele este viaţa şi moartea voastră, alegeţi voi ce voiţi: sau să faceţi ceea ce vă poruncesc şi să fiţi vii, sau dacă nu împliniţi porunca, să muriţi îndată”. Iar ele, de frica morţii, au început să coase pe o pînză subţire chipul Sfîntului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului şi noaptea, şezînd fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela şi au început să plîngă, zicînd: „Să nu te mînii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că ştim că nelegiuitul stăpînitor are să batjocorească sfîntul tău chip. Să ştii că noi nu am voit să închipuim sfînta ta faţă, dar fără de voie am făcut aceasta, temîndu-ne de moartea cea cumplită”. Astfel plîngînd deasupra chipului, au adormit. Şi precum oarecînd îngerul a luat pe Avacum, aşa şi sfîntul Dimitrie, luînd pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, cînd era praznicul său, şi le-a pus în biserică lîngă mormîntul sfîntului, pe cînd se făcea cîntarea cea de toată noaptea.

Poporul, văzînd această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, deşteptîndu-se, au strigat: „Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?” Şi li se părea că sînt în vis. Apoi, cunoscînd cu adevărat că sînt în Tesalonic şi văzînd mormîntul sfîntului şi popor mult stînd în biserică, cu mare glas au mulţumit izbăvitorului lor, Sfîntului Mucenic Dimitrie şi toate cele întîmplate le-au spus tuturor. Şi s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită şi au prăznuit cu bucurie ziua Sfîntului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.

În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mîinile agarenilor (turcilor), mergînd cîţiva creştini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfîntului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se uneşte drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaş, care venea de la Tesalonic şi un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa şi s-au întîlnit amîndoi. Mai întîi ostaşul a zis către arhiereu: „Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!”. Arhiereul a răspuns: „Bucură-te şi tu, ostaşule al lui Hristos, Dimitrie”. Iar creştinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfîrşitul. A zis iarăşi ostaşul către arhiereu: „De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, şi unde te duci?” Atunci Sfîntul Ahilie a lăcrimat şi i-a zis: „Pentru păcatele şi fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gînd s-o dea în mîinile agarenilor. Deci, am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. „Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostaşule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog spune-mi?!”.

Atunci a lăcrimat şi Sfîntul Dimitrie şi i-a zis: „Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor şi i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte şi de toată neputinţa. Însă acum, pentru multele păcate şi fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dînşii şi mi-a poruncit să-i las, ca cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui şi îndată am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. Zicînd acestea, amîndoi şi-au plecat capetele la pămînt şi au plîns, iar după aceea s-au sărutat şi şi-au luat ziua bună unul de la altul şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Cînd au văzut această minune, creştinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia şi minunea aceea.

După aceasta, n-a trecut o lună şi Tesalonicul, precum şi Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfîntul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulţumită şi închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.

În această zi se mai aminteşte şi de marele cutremur care a fost la Constantinopol în timpul împărăţiei lui Leon Isaurul.

Tot în această zi s-a mutat la Domnul Cuviosul părinte Atanasie din Michidia, care a trăit în mănăstirea din Vitenia, plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit. Apoi, cu porunca lui Dumnezeu, a crescut pe mormîntul lui un chiparos, chiar din pieptul cuviosului, care tămăduia cu frunzele sale toate neputinţele.

(Vezi despre aceasta, în ziua a opta a lunii aprilie, la viaţa cuviosului Nichita Mărturisitorul.)



 Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie


		

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul părintele nostru – îndumător al monahismului orthodox pe cărările rugăciunii mistice

O durere am sa scriu fiului meu…

Imagini pentru gheron Iosif

Gheron Iosif Isihastul împreună cu ucenicul său Efrem,  în prezent Gheron Efrem de Arizona, îndumător a 20 de mănăstiri ortodoxe americane


Capitolul 62


Fiul meu cel iubit, sufletelul meu sfant, ma rog sa fii in toate bine. Ceea ce vreau sa-ti scriu acum sa pastrezi. Sa o ai ca amintire. Sa o cercetezi. Cred ca o sa fie spre folosul tau. Dumnezeu, fiul meu, a facut pe om din pamant. Dupa ce a creat toate celelalte fapturi ca pe o gradina, a facut luminatorii si a impodobit cerul. Luna ca sa stapaneasca toate stelele noptii, ca un candelabru cu multe lumini, mici si mari, impodobind si infrumusetand cerul. Iar pamantul l-a impodobit cu pomi, mici si mari. Cu animale si taratoare. Pasari de toate marimile, care zboara sub cer. Animale domestice si pasari de casa pentu folosul omului. Marea cu tot felul de pesti. Toate spre hrana si spre desfatarea privirilor omului. Peste toate acestea a facut luminatorul cel mare, sa stapaneasca ziua, sa incalzeasca si sa ocroteascii totul cu caldura sa; si cu lumina sa sa infrumuseteze si sa impodobeasca toate lucrurile. Iar omul a fost facut la urma, ca imparat peste toate, ca spectator chemat la teatru. O, maretie ! O, cinste ce aduce omului ! Toate aduc slava lui Dumnezeu. Unele cu vocea lor, altele cu miscarea frunzelor lor; fiecare are glasul sau; si cea mai neinsemnata iarba, daca o superi, striga; mireasma pe care o scoate este glasul ei. Toate acestea despre care vorbeste Sfanta Scriptura, toate au fost facute pentru om. De aceea omul a fost facut la sfarsitul tuturor. Pentru a le vedea pe toate bune foarte si ca sa se bucure cu placere la vederea lor. Cum a fost facut omul ? A luat Dumnezeu tarana, cea mai umila materie, pentru ca sa fie totdeauna smerit; nimic mai umil decat tarana. A mesterit pastila de lut si, sufland in ea, a creat sufletul omului. Ca intre patru pereti de lut a pus Dumnezeu suflarea dumnezeiasca. O, maretie cereasca ! O, slava si cinstire a omului ! Este tarana umila, dar este si suflare dumnezeiasca ! Va veni ceasul cand se va preschimba. ” Pamant esti si in pamant te vei intoarce „. Se va implini cuvantul Creatorului. Dar suflarea dumnezeiasca, rasuflarea divina, ce se va intampla cu ea ? Asa cum pamantul va merge in pamant, tot asa si sufletul, care este suflare a lui Dumnezeu, se va intoarce la Dumnezeu. Da, dar cum ? Cand a iesit de la Dumnezeu, suflarea dumnezeiasca era binemirositoare, acum mai este aceeasi ? Nu, nu mai este. Ce se va intampla,a tunci ? Este nevoie de curatire. Lacrimi, jelire, durere, pentru ca ai suparat pe Dumnezeu, parintele tau Cel atat de bun si binefacator – care te-a slavit atat de mult pe tine, lut neputincios, ti-a daruit suflarea Sa dumnezeiasca. Aceste fapte ale pocaintei, cu harul Lui, te vor curati. Asadar, plangi si jeleste pentru ca sa te Dumnezeti iarasi la starea cea dintai. Cand vei plange cu durere multa in suflet pentru ca ai pacatuit, pentru ca ai suparat pe Dumnezeu, dupa plans, te va umbri mangaierea si dulceata. Atunci se deschide usa rugaciunii. Am vazut un om plangand care a voit sa-si opreasca lacrimile pentru ca trecea cineva pe acolo, dar nu a putut. Pentru ca atunci lacrimile curg cu atat iures, ca si cand ai fi ranit de moarte. Rugaciunea cu durere da nastere la jelire. Jelirea aduce lacrimile. Lacrimile dau nastere iarasi la o rugaciune si mai curata. Deoarece lacrima, ca mir binemirositor, inlatura murdaria si curateste suflarea lui Dumnezeu, care ca un porumbel este inchisa intre patru pereti, ca intre cele patru stihii…

Atunci, de indata ce se destrama peretii si cad, ea zboara ca o porumbita la Tatal, de unde a iesit.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici şi notari Marcian şi Martirie (25 octombrie)

Imagine similară


Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Cînd s-a înmulţit necuratul eres al lui Arie, mari dezbinări au avut loc în biserica lui Hristos, încît aceasta a fost despărţită în două. Atunci s-a pornit o mare prigoană împotriva credincioşilor din partea arienilor, întocmai ca şi de la închinătorii de idoli, căci erau urîţi, chinuiţi şi ucişi toţi cei care Îl mărturiseau pe Hristos ca pe Făcătorul, iar nu ca făptură, Dumnezeu întrupat, iar nu om simplu. Mai ales s-a înmulţit arieneasca putere, pentru că însuşi împăratul Constantie, fiul marelui Constantin, a căzut în acest eres. Acesta avea în curtea sa doi boieri mari, pe Evsevie şi Filip, care erau arieni şi care îi prigoneau mult pe cei dreptcredincioşi şi supărau Biserica lui Hristos. Ei au fost pricinuitorii izgonirii şi morţii celui între sfinţi, părintele nostru Pavel mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, pe care l-au trimis în Armenia şi au îndemnat pe arieni ca să-l sugrume, lucru care s-a şi făcut, iar în locul lui în scaun au rînduit pe Macedoniu. Asemenea şi pe mulţi alţi dascăli şi mărturisitori ai dreptei credinţe i-au pierdut în diferite feluri, între care erau şi mucenicii Marcian şi Martirie, care cu scrierile şi cuvintele lor au împodobit foarte mult Biserica lui Dumnezeu. Ei au lăsat multe învăţături bisericeşti din care se adăpau fiii duhovniceşti.

Amîndoi au slujit pe lîngă pomenitul sfînt mărturisitor şi patriarh Pavel. Marcian era citeţ şi Martirie era ipodiacon. Amîndoi erau notari care scriau toate învăţăturile şi faptele patriarhului lor, prin care întăreau dreapta credinţă. Ei mai erau şi mari propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu şi slujitori ai Bisericii, pe care o apărau ca două paveze împotriva ereziilor, pentru că Domnul le-a dat lor înţelepciune, precum şi credincioşilor lor ucenici, împotriva căreia arienii, care îi prigoneau, nu puteau să se împotrivească, nici să răspundă. După izgonirea şi moartea Sfîntului Pavel, începătorii de eresuri au îndreptat otrava lor asupra celor doi ucenici ai săi, Marcian şi Martirie. Mai întîi, ca un cărbune de foc în cenuşă, ascundeau mînia lor în vicleşug şi se sileau cu meşteşugită înşelăciune să-i întoarcă de la dreapta credinţă la păgînătatea lor, dîndu-le mult aur plăcuţilor lui Dumnezeu şi făgăduindu-le să le mijlocească de la împărat mari daruri, să-i ridice la scaune arhiereşti şi să-i facă stăpîni peste multe averi, numai să primească credinţa lor cea rătăcită. Dar ei, nesocotind toate acestea, n-au primit aurul, nici cinstea făgăduită lor, şi au rîs de acest vicleşug, voind mai bine să rabde ocară, necinste, chinuri şi moarte pentru dreapta credinţă, decît, vieţuind în eresuri, să aibă bogăţie, slavă şi cinste.

Văzînd ereticii că nu pot cu nimic să-i înduplece pe sfinţii mucenici şi mărturisitori la a lor rea credinţă, i-au condamnat la moarte, pe care sfinţii o doreau pentru Hristos, mai mult decît viaţa. Cînd i-au prins şi i-au dus la locul de ucidere, şi-au cerut puţină vreme pentru rugăciune şi, ridicînd ochii şi înălţînd mîinile în sus, au zis: „Doamne Dumnezeule, Cel ce ai creat deosebit inimile noastre, Cel ce cunoşti faptele noastre, primeşte în pace sufletele robilor Tăi, căci pentru Tine murim şi ne socotim ca nişte oi duse la tăiere. Ne bucurăm, însă, că pentru numele Tău ieşim cu o aşa moarte din viaţă, învredniceşte-ne pe noi să fim părtaşi vieţii veşnice, Tu care eşti viaţa noastră”. Rugîndu-se aşa, cînd au spus „Amin”, şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete, pe care le-au tăiat necredincioşii arieni, pentru mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Iar unii dintre credincioşi au luat cinstitele lor moaşte şi le-au îngropat la porţile Melandiei, în cetatea Constantinopolului, cărora, mai pe urmă, cel dintre sfinţi, părintele nostru Ioan Gură de Aur, le-a zidit o biserică din temelie, în care se făceau multe tămăduiri, cu rugăciunea sfinţilor mucenici, întru slava lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat în veci. Amin.

În această zi se mai face pomenirea Sfîntului Mucenic Anastasie, care de bunăvoie s-a dat în mîinile păgînilor, la chinuirea cea pentru Hristos, şi cu sabia a fost tăiat.

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Lume desartă! Lume înselătoare! Nimic bun nu ai în tine !

Cuviosul nostru Părinte Iosif Isihastul


Capitolul 61

Fiica mea draga, Fotini, inima mea dumnezeiasca si sfanta, ma rog sa fii bine. Copilasul meu, micutul meu fluturas ! Am primit scrisoarea ta si-am citit cele ce mi-ai scris. M-am bucurat ca sunteti toti bine. Dar eu nu sunt bine. Cheltuieli multe si medicamente, dar sanatate deloc. Incet-incet, pasesc spre patria de dincolo. ” Nu avem aici cetate statatoare „. Obstea incearca cu toate mijloacele sa ma intoarca, dar din nefericire ma indrept cu repeziciune spre mormant. Voi merge acolo sa va astept. Fotini, copila mea draga, lumina mea ! Am fost mugurasi si am devenit flori. Au cazut frunzele, le-a imprastiat vantul si le-am uitat. Ca iarba m-am uscat si floarea a cazut. Ce ne-a mai ramas ? Numai ceea ce am facut si am trimis in viata cealalta. Numai aceea ramane neatinsa. Nimeni nu poate sa se atinga de ceea ce am trimis acolo. Nimeni nu poate sa ne lipseasca. De aceea, Fotini, acolo sa adunam averi cat putem. Daca murim ceasul acesta si lasam in urma noastra ceva, altii se vor bucura, iar tu vei fi uitat ca si cand n-ai fi existat niciodata. Lume desarta ! Lume inselatoare ! Nimic bun nu ai in tine! Totul minciuna. Totul inselaciune. Ne inseli, iti bati joc de noi, te joci cu noi. Ne arati ani multi si daruri si sanatate multa, si dintr-o data vine moartea. Ca fumul se risipesc toate, ca o panza de paianjen se destrama. Aceasta este, fiica mea, placerea lumii. Ia deci invatatura. Plangi si jeleste. Ai cunoscut foarte bine pe Dumnezeu. Ai grija si striga neincetat : ” Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ai vazut pe Fotini, roaba ta, fiind altadata lumina. Deschide iarasi cerurile Tale si picura o picatura din harul Tau dumnezeiesc. Lumineaza-mi ochii sufletului meu si fa mila cu mine ! 0 ! Dumnezeul meu ! Dumnezeul meu ! Care vezi cele ascunse ale sufletului meu ! Indulceste-mi inima pe care cei rau a facut-o amara si a uitat iubirea Ta „. Acestea sa strigi si sa spui. Acum, cand iti scriu, inflamatia a ajuns pana la ochi; s-a dus parintele la Dafni si, fara sa stiu eu, s-a inteles la telefon cu un doctor si l-au adus spunandu-mi ca era in trecere pe aici. M-a consultat si mi-a spus ca am cardiopatie, care este provocata de amigdalele imflamate. Mi-a dat pastile pentru inflamatie si injectii intaritoare pentru amigdale, ca acelea pe care mi le-a trimis Ioannis. 0 mie trei sute de drame vizita doctorului ! Din fericire, am fii duhovnicesti in America si toti imi scriu : „Ai grija de sanatatea ta ! Nu ne lasa orfani !” si imi trimit bani. Alta vizita, o mie sase sute, cu medicamentele.

Acestea ! Si de vreau si de nu vreau, nu ma lasa sa mor. Ai rabdare.




„Verbum orandi” sau „Cuvânt despre rugăciune”

Imagini pentru Athosul


Învățătură despre rugăciune de la Sfântul Siluan Athonitul – omul ajuns prin har la măsurile îndumnezeirii descrise în Filocaliile sfintelor nevoințe

Este admirabilă frumusețea simplității și clarității unui adevărat Theolog cum este Sfântul Siluan Athonitul, care ne redă în scris experiența sa spirituală, reală, profundă, cu atât mai mult, cunoscut fiind faptul, că sfântul nu a urmat studii teologice nici altele universitare, din contra, de tânăr s-a grăbit spre Sfântul Munte Athos, locul de nevoință monahală așezat sub ocrotirea Fecioarei Maria, intrând ca novice, în cumunitatea mănăstirii athonite a Sfântului Panteleimon.

Sunt convins că aceste îndrumări ale Sfântului Siluan, care provin din experiența câștigată în timp de mai multe decenii prin osteneli ascetice, trebui citite nu doar odată și admirate romantic cum fac cei nepricepuți, ce după părerea mea nu ar fi suficient, ci îndrumările sfântului ar trebui recitite și chiar studiate, aprofundate și făcute cunoștințe personale – primite în formă scrisă de la un „îndumnezeit” – Sfântul Cuvios Siluan Athonitul – nouă transmise de Arhimandritul Sofronie, ucenicul său, care din Voia lui Dumnezeu a ajuns anterior în Anglia unde a avut posibilitatea să le editeze pentru publicul larg creștin.  

În acest fel vom pune baze sănătoase și durabile vieții noastre spirituale,  ca să știm ce urmărim, ce precede și ce urmează, și astfel să nu confundăm etapele, cum se petrece la nevoitori fără îndrumare, ajungând fără spor în viață, nemulțumiți că s-au ostenit mult timp și nu au obținut nimic. 

Ne amintim de susținerea sfinților că rugăciunea este „știință a științelor”.  Această susținere o întâlnim și în scrierile Sfântului Cuvios Siluan –  „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”.



Urmează în continuare „Verbum orandi” de la Cuviosul nostru părinte: 

„Dacă mintea ta vrea să se roage în inimă şi nu poate, atunci rosteşte rugăciunea cu buzele şi ţine-ţi mintea în cuvintele rugăciunii, cum spune Scara.*  Cu timpul Domnul îţi va da rugăciunea inimii fără gânduri şi te vei ruga cu uşurinţă. Unii şi-au vătămat inima, pentru că şi-au silit mintea să lucreze rugăciunea în inimă şi de aceea n-au mai putut-o rosti nici măcar cu buzele. Tu însă cunoşti rânduiala vieţii duhovniceşti: darurile sunt date de la Dumnezeu doar sufletului simplu, smerit şi ascultător. Celui ascultător şi înfrânat în toate – în hrană, cuvinte şi mişcări – Domnul însuşi îi va da rugăciunea şi ea se va săvârşi cu uşurinţă în inimă.

Rugăciunea neîncetată vine din iubire, dar se pierde pentru osândiri, vorbe deşarte şi neînfrânare. Cine iubeşte pe Domnul, acela poate cugeta la El ziua şi noaptea, pen­tru că niciun lucru nu te poate împiedica să iubeşti pe Dumnezeu. Apostolii iubeau pe Domnul şi lumea nu-i împiedica, deşi ei îşi aduceau aminte de lume, se rugau pentru ea şi propovăduiau. E adevărat că Sfântului Arsenie cel Mare i s-a zis: „Fugi deoameni!”, dar chiar şi în pustie Duhul lui Dumnezeu neînvaţă să ne rugăm pen­tru oameni şi pentru lumea întreagă.

În lumea aceasta fiecare îşi are ascultarea lui: unul e împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învăţător, dar Domnul îi iubeşte pe toţi, şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu, acela va avea plată mai multă. Domnul ne-a dat porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul [Mt 22, 37]. Dar cum poţi să-L iubeşti fără să te rogi? De aceea, mintea şi inima omu­lui trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune”. 








* Despre Scara Sfântului Ioan 

Troparul Sfântului Cuvios Siluan Athonitul

Imagini pentru siluan athonitul manastirea
Paraclisul Sfântului Cuvios Siluan Athonitul, Mitropolia Clujului. România.

Propovăduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios, căci pe Cel smerit și blând ai văzut și inima Aceluia o ai cunoscut. Pentru aceasta, prin graiurile tale toți luminându-ne, proslăvim Duhul, Carele pe tine-au proslăvit.

Sfântul Cuvios Justin Theologul



Din cartea Sfâtului  „Biserica Orthodoxă și ecumenismul”

În El să viețuiți! Aceasta este porunca poruncilor. Să viețuiți nuadaptîndu-L pe El la voi, ci adaptîndu-vă pe voi la El; nu schimbîndu-L pe Eldupă asemănarea voastră, ci schimbîndu-vă pe voi înșivă după asemănarea Lui; nurezidindu-L pe El după chipul vostru, ci rezidindu-vă pe voi înșivă după chipulLui. Numai trufașii de eretici și nebunii nimicitori de suflete rezidesc, facaltul, schimbă pe Dumnezeu-Omul Hristos după poftele și socotințele lor. Deaici, atîția „hristoși mincinoși” în lume și atîția creștinimincinoși. Iar adevăratul Domn Hristos, întru plinirea istoricității șirealității Sale evanghelice Dumnezeu- omenești, este întreg în trupul Lui celDumnezeu-omenesc, Biserica Ortodoxă; precum în vremea Apostolilor, așa șiastăzi, așa și în veci. Viața Lui Dumnezeu- omenească se prelungește prinDumnezeu-omenescul trup al Bisericii în toate veacurile și în toată veșnicia.Viețuind în Biserică, noi viețuim „în El”, precum și porunceștepurtătorul de Hristos Apostol. Iar în cea mai deplină măsură trăiesc astfelSfinții. Ei păstrează chipul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos în minunata luia-tot-facere de viață, a-tot-adevăr, a-tot-frumusețe și neschimbare. Totodată,Sfinții cei după chipul lui Hristos ai Mîntuitorului păstrează în Dumnezeiesc-omeneasca sa desăvîrșire și neschimbare și scopul Dumnezeu-omenesc al ființeiși vieții omenești, cel hotărît de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos și cu putințăde înfăptuit numai în trupul Lui Dumnezeu-omenesc. Dimpotrivă, orice schimbare,micșorare, simplificare, reducere și antropomorfizare a scopului creștin ducede rîpă creștinismul, îl lipsește de sarea lui, îl face pămîntesc, îl prefaceîntr-o obișnuită religie omenească ofticoasă, într-o filosofie umanistăofticoasă, într-o etică umanistă ofticoasă, într-o știință umanistă ofticoasă,într-o creație umanistă ofticoasă, într-o societate umanistă ofticoasă.

Doi psalmi ai ceasului al 3-lea (ora 9 diminteața)

Psalmul 16

Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia aminte cererea mea, ascultă rugăciunea mea, din buze fără de viclenie. De la fața Ta judecata mea să iasă, ochii mei să vadă cele drepte. Cercetat-ai inima mea, noaptea ai cercetat-o; cu foc m-ai lămurit, dar nu s-a aflat în mine nedreptate. Ca să nu graiască gura mea lucruri omenești, pentru cuvintele buzelor Tale eu am pazit căi aspre. Îndreaptă picioarele mele în cărările Tale, ca să nu șovăie pașii mei. Eu am strigat, că m-ai auzit, Dumnezeule; pleacă urechea Ta către mine și auzi cuvintele mele. Minunate fă milele Tale, Cel ce mântuiesti pe cei ce nădăjduiesc în Tine de cei ce stau împotriva dreptei Tale. Păzește-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor; cu acoperământul aripilor Tale acoperă-mă de fața necredincioșilor care mă necăjesc pe mine. Vrajmașii mei sufletul meu l-au cuprins; cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie. Izgonindu-mă, acum m-au înconjurat; ochii lor și-au ațintit ca să mă plece la pământ. Apucatu-m-au ca un leu gata de pradă, ca un pui de leu ce locuiește în ascunzișuri. Scoală-Te, Doamne, întâmpină-i pe ei și împiedică-i. Izbăvește sufletul meu de cel necredincios, cu sabia Ta. Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi, ce-și iau partea în viață, căci s-a umplut pântecele lor de bunătatile Tale; săturatu-s-au fiii lor și au lăsat rămășitele pruncilor. Iar eu întru dreptate mă voi arăta feței Tale, sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta.

Psalmul 24

Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu, Dumnezeul meu. Spre Tine am nădăjduit, să nu fiu rușinat în veac, nici să râdă de mine vrajmașii mei, pentru că toți cei ce Te așteaptă pe Tine nu se vor rușina; să se rușineze toți cei ce fac fărădelegi în deșert. Căile Tale, Doamne, arată-mi, și cărările Tale mă învață. Îndreptează-mă spre adevărul Tău și mă învață, că Tu ești Dumnezeu, Mântuitorul meu, și pe Tine Te-am așteptat toată ziua. Adu-Ți aminte de îndurările și milele Tale, Doamne, că din veac sunt. Păcatele tinereților mele și ale neștiintei mele nu le pomeni. După mila Ta, pomenește-mă Tu, pentru bunătatea Ta, Doamne. Bun și drept este Domnul, pentru aceasta, lege va pune celor ce greșesc în cale. Îndrepta-va pe cei blânzi la judecată, învăța-va pe cei blânzi căile Sale. Toate căile Domnului sunt milă și adevăr pentru cei ce caută așezământul Lui și mărturiile Lui. Pentru numele Tău, Doamne, curățește păcatul meu, că mult este. Cine este omul cel ce se teme de Domnul? Lege va pune lui în calea pe care a ales-o. Sufletul lui întru bunătăți se va sălășlui și seminția lui va moșteni pământul. Domnul este întărirea celor ce se tem de Dânsul, așezământul Lui îl va arăta lor. Ochii mei pururea spre Domnul, că El va scoate din lat picioarele mele. Caută spre mine și mă miluiește, că părăsit și sărac sunt eu. Necazurile inimii mele s-au înmulțit; din nevoile mele scoate-mă. Vezi smerenia mea și osteneala mea, și-mi iartă toate păcatele mele. Vezi pe vrăjmașii mei, ca s-au înmulțit și cu ură nedreaptă m-au urât. Păzește Sufletul meu și mă izbăvește, ca să nu mă rușinez că am nădăjduit în Tine. Cei fără răutate și cei drepți s-au lipit de mine, că Te-am așteptat, Doamne. Izbăvește, Dumnezeule, pe Israel din toate necazurile lui.

Despre rugăciune – Arhimandrit Teofil de la Sâmbăta de Sus

Imagini pentru rugaciunea lui iisus



Unii, când se pomeneşte de rugăciunea lui Iisus, spun: „Da, ştiu, e vorba de rugăciunea minţii”. Alţii zic că e vorba de „rugăciunea inimii”. De fapt rugăciunea se poate face la trei nivele, deosebit: se poate face oral, rugăciunea gurii, se poate face cu mintea, rugăciunea minţii, şi se poate face şi cu inima, cu angajare totală, şi atunci este rugăciunea inimii. Rugăciunea o face fiecare la măsurile lui. Se începe de obicei cu rugăciunea orală, cu rugăciunea gurii, pentru că cei mai mulţi credincioşi se roagă vorbind cu Dumnezeu, cu cuvântul vorbit. La nivelul acesta se fac rugăciunile liturgice. De ce? Pentru că rugăciunile liturgice, rugăciunile din biserică, se fac în auzul credincioşilor care sunt de faţă şi cu scopul de a-i angaja pe cei de faţă în rugăciune. Rugăciunea particulară se poate face, şi se recomandă chiar să se facă, la nivelul gândului. De ce? Pentru că lupta pentru înlăturarea răului şi pentru realizarea binelui se dă în gând, gândul este temelia tuturor activităţilor umane. Toate pornesc de la gând, şi cele bune şi cele rele îşi au începutul în gând. Ridicările şi căderile se fac în gând. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea, rugăciunea prin care ne angajăm cât mai des şi cât mai intens. Nu se poate face abstracţie de rugăciunea liturgică. Biserica are rânduieli de slujbă pentru fiecare zi, cele 7 Laude care se fac în general prin mănăstiri şi nu se fac la bisericile parohiale. Fiecare zi are rânduială de slujbă de dimineaţă şi de seară, fiecare credincios trebuie să-şi facă o rânduială de rugăciune de dimineaţă, o rânduială de rugăciune de seară, şi în cazul acesta pe lângă cele 7 Laude mai avem şi rugăciuni de dimineaţă şi rugăciuni de seară ca rugăciuni particulare, şi acestea, după caz, se pot face şi cu cuvântul vorbit în auzul celorlalţi care se roagă împreună, şi se poate face rugăciunea aceasta particulară la nivelul gândului, deci numai în gând.


Sursa: http://www.nistea.com/hr3.html


„Verbum orandi” sau „Cuvânt despre rugăciune”

Imagini pentru photos Athos Panteleimon
Sfânta Mănăstire a Sfântului Panteleimon, Athos. 




Mulţi se roagă cu buzele şi le place să se roage după cărţi, şi acesta e un lucru bun, iar Domnul primeşte rugă­ciunea şi-imiluieşte. Dar dacă cineva se roagă Domnului şi se gândeştela altceva, rugăciunea unuia ca acesta Dom­nul n-o ascultă.

Cine se roagă din obişnuinţă, în acela nu sunt schim­bări în rugăciune, dar cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune, e o luptă cu vrăjmaşul, o luptă cu sine însuşi, cu patimile, o luptă cu oamenii şi în toate acestea trebuie să fie curajos.

Cere sfat celor experimentaţi, dacă-i găseşti, şi roagă cu smerenie pe Domnul, şi pentru smerenia ta Domnul îţi va da înţelegere.

Sfântul Cuvios Justin Theologul

Imagini pentru manastirea celie

Simțămîntul acestei sobornicități, simțămîntul a-tot-răspunderii personale, este o trăsătură deosebitoare a fiecărui creștin. Creștinul știe: cînd cade, îi trage după sine și pe alții; cînd se ridică, îi ridică împreună cu sine și pe alții. Viața lui nu este doar a lui, ci este întrețesută cu viața celorlalți frați după credință, fiindcă toți alcătuim trupul cel unul al Bisericii. Iar în Biserică noi avem toate de obște: și pe Dumnezeu, și sfințenia, și sufletul, și conștiința, și inima. Prin rugăciune și har, fiecare este în toți și toți în fiecare. Cine știe cît datorează fiecare dintre noi Sfinților lui Dumnezeu și rugăciunilor lor: însuși sufletul lui, și însăși credința lui, și însăși mîntuirea lui! Ești mădular al Bisericii? Asta înseamnă: ești legat organic cu Sfinții Apostoli, și cu Mucenicii, și cu Mărturisitorii și cu toate Puterile îngerești din ceruri. Dragostea sfintei sobornicități unește în Biserică, unește dumnezeiesc-omenește între ele mădularele Bisericii. și toate împreună, și fiecare dintre ele, trăiesc prin viața sobornicească a Bisericii. Iar această dragoste sfîntă a sobornicității atîrnă de credința lor în Hristos și de viața lor în Hristos. De aceea și binevestește de Dumnezeu înțelepțitul Apostol creștinilor: Deci, precum ați primit pe Hristos Iisus Domnul, așa să viețuiți într-Însul (Coloseni 2:6). Adică: Nimic să nu schimbați în Domnul Hristos și nici să nu-I adăugați nimic; așa cum este, El este atît Dumnezeiește, cît și omenește, a-tot- desăvîrșit. Noi, Apostolii, un astfel de Domn Hristos, Dumnezeu-Om, v-am propovăduit și v-am predanisit; și voi așa L-ați primit. și așa în El să viețuiți.

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol Iacob, fratele Domnului după trup (23 octombrie)

Imagini pentru vietile sfintilor

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie


Sfîntul Iacov a fost fiul Sfîntului Iosif, logodnicul Preacuratei Fecioare. Din tinereţele sale, iubind viaţa aspră, niciodată n-a mîncat bucate sau untdelemn, ci numai pîine. De asemenea, nici vin sau vreo altă băutură alcoolică n-a gustat, decît numai apă. În baie n-a intrat şi toată odihna trupească a lepădat-o, apoi pe trup avea întotdeauna o haină aspră de păr şi toate nopţile le petrecea în rugăciuni, dormind foarte puţin iar din pricina deselor plecări de genunchi se asprise pielea ca a cămilelor. Apoi a păzit curăţia fecioriei sale fără de prihană, pînă la sfîrşit. Pentru că el se numea fratele Domnului, iată ce se scrie: „Că Iosif, logodnicul fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, avea patru feciori cu femeia lui cea dintîi pe care o chema Salomeea, fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia preotul, tatăl lui Ioan Botezătorul. Aceşti feciori erau: Iacov, Simion, Iuda şi Iosi. Mai avea şi trei fiice: Estir, Maria şi Solomeea, care era femeia lui Zevedeu şi mama apostolului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Murind Salomeea, femeia lui cea dintîi, Iosif trăia cu multă înţelepciune, crescîndu-şi copiii săi în frica Domnului şi întru învăţătura poruncilor Legii. Şi lui Iosif, ca unui bătrîn înţelept, preoţii i-au logodit pe Fecioara Maria, din care S-a născut Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu-Tatăl, mai presus de fire. Iosif ţinea loc de tată Domnului nostru Iisus Hristos, cum era numit de mulţi care nu ştiau taina întrupării Fiului lui Dumnezeu şi care era socotit ca bărbat al pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Pentru aceasta iudeii, mirîndu-se, ziceau: „Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sînt toate trei la noi?”. Deci, Mîntuitorul nostru este socotit ca unchi al apostolului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, care era fiu al Salomeei, fiica lui Iosif, logodnicul. De aceea se numea Domnul fiul lui Iosif şi frate după trup al fiilor acestuia, pentru că împreună cu ei a vieţuit. Pentru aceea şi Iacov s-a numit fratele Domnului după trup. Iar cînd s-a întrupat Hristos Domnul şi Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, a fugit cu dînsul în Egipt, atunci şi Iacob a fugit cu dînşii, călătorind împreună cu Maica Domnului şi cu Sfîntul Iosif, tatăl lui.

Ajungînd dumnezeiescul prunc Iisus Hristos la vîrsta desăvîrşită şi învăţînd pe popoare Împărăţia lui Dumnezeu, dovedind că El este adevăratul Mesia, Sfîntul Iacov a crezut în El şi, ascultînd dumnezeieştile Lui cuvinte, mai mult s-a aprins cu inima spre dragostea lui Dumnezeu, începînd a duce o viaţă mai aspră. Acum avea şi dînsul de la Domnul său împrumutul dragostei, care a fost dovedită prin faptul că după patima cea de bunăvoie şi învierea Domnului, S-a arătat întîi lui Iacov, iubitul Său frate, apoi celorlalţi Apostoli. De acest lucru pomeneşte Pavel, zicînd: „Iar după aceea s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor”. De toţi a fost numit Sfîntul Iacov drept, căci toţi vedeau viaţa lui cea bună şi plăcută lui Dumnezeu, fiind numărat în ceata celor şaptezeci de apostoli. Apoi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, aşezîndu-l episcop, l-a învăţat sfinţita lucrare. Acestui întîi arhiereu şi păstor i s-a încredinţat biserica Ierusalimului cea din nou luminată. Acesta a alcătuit mai întîi şi a scris Liturghia, fiind povăţuit de Sfîntul Duh, Liturghie pe care, mai tîrziu Sfîntul Vasile cel Mare, apoi Sfîntul Ioan Gură de Aur, pentru neputinţa omenească au scurtat-o.

Sfîntul Iacob, păscînd turma lui Hristos în Ierusalim, pe mulţi evrei şi elini i-a întors la Domnul prin învăţătura sa şi i-a povăţuit la calea cea dreaptă. Apoi a scris soborniceasca epistolă către cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, pline de învăţătură insuflată de Dumnezeu şi foarte folositoare, cu care se laudă toată Biserica lui Hristos, îndemnîndu-se la credinţă şi la fapte. Iar pentru viaţa sa cea îmbunătăţită, Sfîntul Iacob avea mare cinste de la toţi, nu numai de la credincioşi, ci şi de la necredincioşi, pentru că arhiereii evrei, cei ce intrau în Sfînta Sfintelor numai o dată într-un an cînd săvîrşeau slujbe, pe Sfîntul Iacov adeseori nu-l opreau să intre acolo şi să se roage. Pentru că vedeau viaţa lui cea curată şi neprihănită, de aceea i-au mai dat un nume nou Obli sau Ofli, adică îngrădire sau, întărire oamenilor, sau decît toţi mai drept îl numeau pe el.

Drept aceea, sfîntul intra în Sfînta Sfintelor nu numai ziua, ci şi noaptea şi, căzînd cu faţa la pămînt, aducea rugăciuni cu plîngere lui Dumnezeu, pentru toată lumea. El era iubit de tot poporul pentru sfinţenia sa, încît mulţi iudei dintre cei mai bătrîni au crezut învăţătura lui şi toţi cu plăcere îl ascultau şi se adunau la dînsul, unii ca să asculte cuvintele lui, iar alţii dorind să se atingă de marginea hainelor lui. În acea vreme era arhiereu Anan. Văzînd fariseii şi cărturarii că tot poporul ascultă învăţătura lui Iacov şi că mulţi se întorc la Hristos, au început din invidie a se înfuria împotriva sfîntului şi gîndeau rău despre dînsul, vrînd ca să-l ucidă. Deci, s-au sfătuit să-l roage ca să întoarcă poporul de la Hristos şi dacă n-ar vrea să facă aceasta, atunci să-l ucidă.

Sosind praznicul Paştelui, cînd poporul din toate cetăţile şi laturile s-au adunat în Ierusalim – iar Fest, care a izbăvit pe Pavel din mîinile iudeilor şi l-a trimis la Roma, murise şi încă nu venise de la Roma alt stăpînitor în locul lui – atunci cărturarii şi fariseii au înconjurat pe Sfîntul Iacov în biserică, zicîndu-i: „Rugămu-ne ţie, dreptule, ca în ziua aceasta de praznic, în care s-a adunat de pretutindeni mulţime de popor, să faci o învăţătură către toţi, întorcîndu-i pe ei de la credinţa în Iisus, prin care s-au înşelat mulţi, numindu-L pe Dînsul Fiul lui Dumnezeu şi să-i înveţi pe ei să nu se rătăcească, căci noi toţi te cinstim pe tine şi cu tot poporul te ascultăm şi mărturisim pentru tine cum că tu iubeşti adevărul şi nu cauţi în faţă; deci, să sfătuieşti pe popor, ca să nu se înşele cu Iisus Cel răstignit. Rugămu-ne ţie, ridică-te pe aripa cea înaltă a bisericii, ca toţi să te poată vedea şi auzi, căci precum vezi este multă lume, adunată din toate părţile”.

Acestea zicîndu-le, au suit pe Iacob pe aripa bisericii, iar ei au strigat către dînsul cu mare glas: „Prea dreptule bărbat, noi toţi sîntem datori a te asculta, spune-ne nouă adevărul, cum înţelegi tu învăţătura lui Iisus Cel răstignit, căci popoarele noastre rătăcesc în urma Lui”. Iar sfîntul cu glas mare a zis: „Ce mă întrebaţi pentru Fiul Omului, Care de voie a pătimit, S-a răstignit, S-a îngropat şi a treia zi S-a sculat din mormînt? Iată, El acum şade în ceruri, de-a dreapta Puterii celei preaînalte şi iarăşi va veni pe norii cerului, ca să judece viii şi morţii”. Aceste cuvinte auzindu-le popoarele, s-au bucurat foarte mult de mărturia lui Iacov, care a spus-o pentru Iisus Hristos şi au strigat într-un glas: „Mărire lui Dumnezeu! Osana Fiului lui David!”. Iar fariseii şi cărturarii au zis: „Rău am făcut dîndu-i voie lui Iacov să grăiască pentru Iisus, căci iată, popoarele mai mult s-au tulburat”. Evreii, umplîndu-se de răutate, l-au aruncat de pe aripa bisericii, pentru înfricoşarea poporului, ca să se teamă şi să nu creadă cuvintele lui Iacob. Apoi au răcnit foarte tare, zicînd: „Oh! Oh! dreptul s-a înşelat!”

Sfîntul Iacob, căzînd de la înălţime, s-a rănit greu, dar încă era viu, şi, ridicîndu-se în genunchi, şi-a înălţat mîinile sale şi se ruga, zicînd: „Doamne, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac”. Iar ei au aruncat cu pietre asupra lui şi îl răniră şi mai mult. Apoi un preot din fiii lui Rahav a strigat: „Încetaţi, ticăloşilor, ce faceţi? Dreptul se roagă pentru voi, iar voi îl ucideţi pe el?” Atunci îndată un om, alergînd cu un lemn, s-a repezit la sfînt şi, lovindu-l cu toată puterea în cap, l-a zdrobit, încît i-au ieşit creierii. Şi întru această mucenicească pătimire şi-a dat duhul. Iar sfîntul său trup a fost îngropat acolo, aproape de biserică. Credincioşii l-au plîns mult pe dînsul, căci a fost episcop în Ierusalim treizeci de ani, iar la şaizeci şi şase de ani ai vieţii sale a pătimit pentru Hristos Domnul, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Iosif Sihastrul

Ingrijeste-te sa vii acum apoi te intorci iarasi acolo unde vrei





Capitolul 60

Mila lui Dumnezeu peste tine, parinte draga; doresc sa fii intru toate bine. Doresc ca scrisoarea mea sa te gaseasca in deplina sanatate. Am primit, fiul meu, scrisoarea ta si m-am bucurat mult. Trecuse mult timp de cand nu am mai avut vesti de la tine. Ti-am trimis si alta scrisoare, dar se pare ca nu ai primit-o. Imi pare rau. Eu m-am imbolnavit foarte rau de la un cos la gat; l-am lasat in seama lui Dumnezeu si m-a adus in pragul mortii. S-a infectat toata partea stanga a trupului si a venit moartea. Incepusem sa aiurez, sa nu-i mai cunosc pe cei din obste. Plangeau toti, strigau dupa doctori. Mi-a fost mila de ei si i-am lasat sa faca voia lor. Au inceput injectiile, medicamentele, doctorii. Doi doctori din afara si Artemios. In cele din urma, cu lucrarea lui Dumnezeu, m-au intors. Cincizeci de injectii si altele pe deasupra pentru intarire. De sapte ori m-au taiat. Curgea sangele ca din izvor. De sase ori ma schimbau pe zi. Cinci luni am stat nemiscat; ma intorceau de pe o parte pe alta cu cearceaful. Am consumat toata vata din . Rana mare ! Incapea o lamaiie in rana. Si acum mai ma doare in locul acela. A fost incercare mare. Ii multumesc mult lui Dumnezeu ca mi-a aratat multa dragoste. Sa fie slavit numele Sau dumnezeiesc. Numai sora mea, pe care o cunosti, a stat alaturi de mine din lume. Mi-a trimis mereu, ca o mama, toate cele ce erau necesare unui bolnav. Maica Domnului ii va rasplati cu pretul iubirii sale. Acum sunt bine. Merg pe picioarele mele, spijinit de bastoane. Imi gatesc singur, ca mai inainte. Dar, fiul meu drag, acum sa vorbim si despre tine. Am plans mult cand am primit scrisoarea ta. Mi-am amintit zilele de demult si le-am cercetat in timpul noptii cu inima mea. Ah ! Ah ! Ah ! Preotul meu drag ! Iti amintesti ca atunci cand ai plecat ne-ai spus ca toti ti-au dat binecuvantare sa mergi afara si sa te intorci dupa opt zile ? Si te-ai intristat ca numai eu nu am fost de acord. Eu ti-am spus : cele ce ne spui acum vor ramane nefaptuite, cele ce fagaduiesti te vor parasi imediat ce vei fi afara din Munte. Vezi ca am fost cel mai realist dintre toti ? Vezi ca mai mult te-ai indepartat decat sa te intorci inapoi ?< Ingrijeste-te acum sa vii inapoi si sa-ti afli linistea alaturi de noi. Sunt multe casute aici. Langa fratii tai. Toti te vor ajuta. Au multa dragoste pentru tine. Si cand voi muri, vreau sa te vad langa mine. Si tu sa-ti lasi oasele la Sfantul Munte. Paraseste ratacirile celor care te-au scos din metania ta si te-au aruncat sa te zbati iarasi in marea cea amarii a lumii. Acum nu mai vreau de la tine alt ajutor decit sa te ingrijesti sa vii, sa te intorci iarasi in gradina Maicii Domnului. Iti multumesc. Iti multumesc pentru toate. Noi aici, cu harul Domnului, sunteni bine. Cu Sfintele Liturghii reusim sa ne gospodarim destul de bine. Ne trimit de afara sarindare. Apoi mai avem si cate ceva de lucru. Parintele cel mic este bolnavicios. Iosif se ocupa cu inchinatorii anul acesta; nu ne mai poate ajuta in nici un fel. Atanasie sta singur intr-o chilie. Papa Haralambie mai face cate o pecete. Gheron Arsenie este gradinar iar eu bucatar. Teofilact este cu Iosif. Am avut si doi batranei care au murit, nu i-ai cunoscut. Mai avem pe Nicodim, care ne spala vasele. Traim, cu harul lui Dumnezeu, foarte placut. La fel vei trai si tu. Nu mai sta deloc pe ganduri. Avem si o barca cu care pescuim. Prindem tot felul de pesti. Iosif este capitanul. Dar lucrarea noastra de capetenie este rugaciunea mintii. Doliul si lacrimile. Trezvie si contemplare. Sunt bogate milele duhovnicesti ale Domnului ! Ne-a mai venit un baiat tanar, dar nu a ramas ca sa-l invatam rugaciunea mintii. A plecat. Ne-a spus ca avea probleme cu sanatatea. Imbratisari si urari de la toti.
Te imbratisez si eu parinteste.

Intru toate smeritul tau Gheron Iosif.

Rugăciunile începătoare

Imagini pentru dimineata

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne irtă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău.